Despre durere ca banalitate cotidiană

de Luiza L.
Ilustrații de Arinda Crăciun

Cum pe atunci țineam conștiincios jurnal, știu foarte precis când a început totul: pe 20 mai 2012 ‒ m-am trezit dimineața cu o mică durere în mâna stângă, undeva mai jos de inelar, și mai puternică dacă îmi apăsam palma. Atâta tot. Apoi, de la o săptămână la alta, durerea asta mică s-a făcut mare și au mai crescut și altele, surpriză; în fiecare dimineață, la trezire, îmi mai descopeream una proaspătă, într-o zi în genunchi, în alta în umăr, peste o săptămână în cot, mai întâi discret, încât și uitam de ele când eram prinsă cu treburile, ziua. Seara le simțeam pe toate și făceam inventarul complet. Așa am ajuns să am oroare de clipa când mă trezeam dimineața, mă ridicam în capul oaselor în pat și îmi lăsam picioarele la podea, urmând să aflu, odată cu primul pas, cât de mult am mai pierdut controlul peste noapte și în ce fel m-a mai trădat propriul meu corp. Eram tânără și nu pot să zic că eram învățată cu disconfortul fizic și greul.

Și chiar trăiam bine mersi pe atunci în rest, aveam 30 de ani, un job bun, care îmi dădea destule satisfacții, câțiva prieteni apropiați, un cerc social larg și divers, în care învățam despre feminism și dreptate socială, o iubită (de relativ curând) pe care o iubeam și care mă iubea, tocmai îmi făcusem coming out-ul față de ai mei, mai mult silită, părinții mă bociseră de parcă aflaseră că am nu știu ce boală terminală, după care, încet-încet, intraseră în faza de acceptare ‒ cel puțin mama, taică-meu dăduse erase și se purta fix ca înainte.

Au urmat luni de controale și analize și suspiciuni (lupus? rubeolă? streptococ?), pendulat de la clinici particulare la spitale de stat ‒ cum la început n-aveam niciun contact nicăieri, nimeream pe la tot felul de reumatologi care nu-mi inspirau deloc încredere, nervoși, neatenți, nepoliticoși, care-mi prescriau un pumn de antiinflamatoare foarte puternice și mă trimiteau la plimbare. Îmi trebuia un doctor bun pe termen lung (sau mai degrabă o doctoră, am hotărât prin eliminare, pentru că reumatologii bărbați care mă consultaseră până atunci erau, după cum ziceam, după același calapod, aroganți, super-autoritari și foarte neplăcuți ca prezență, pe când femeile mă ascultau mai mult și mai atent, îmi puneau mai multe întrebări și se fereau să-mi dea un diagnostic și tratament din prima).

Lunile treceau și mă simțeam tot mai anchilozată și deprimată, cu toate asigurările doctorei amabile de la clinica privată la care mergeam pe atunci, că nu am de ce să-mi fac griji încă. Prietena mă sprijinea și mă încuraja cât putea, însă existau și momente când era iritabilă și copleșită, cum era și normal, iar pe fundalul deprimării și îngrijorării mele, mă simțeam profund zguduită. Era o vară sufocantă, în weekend zăceam letargică pe saltea, privindu-mi genunchii un pic umflați (umflăturile erau un bonus de dată mai recentă) și căutându-mi obsesiv noi modificări pe tot corpul, până când nici nu mai știam cum arătasem înainte, oare gâlma asta din dosul urechii fusese dintotdeauna acolo? Dar roșeața asta de deasupra sânului stâng? Îmi tot venea în minte o femeie pe care o văzusem la metrou, urcând scările din spate ‒ avea un braț umflat la cot, imens. Încercam să-mi imaginez cum ar fi să mă trezesc într-o dimineață cu o umflătură diformă pe undeva, ceva ce n-aș fi putut să ascund, și mi se făcea frică. Seara vorbeam cu prietena mea la telefon sau ne vedeam în oraș și mă întristam și mai cumplit, nu exista nimic care să-mi justifice lacrimile, și totuși plângeam mult și amar, de parcă simțeam că o să ne despărțim curând.

Pentru că, dacă ajungeam rău, știam că nu vreau să fiu cu nimeni, nu voiam să mă vadă nimeni în ultimul hal. Nici alor mei nu le zisesem ce era cu mine, însă la un moment dat n-am mai putut să evit, știam că o să se îngrijoreze mult, dar nu știam cum o să reacționeze concret. Mama a avut un șoc și a început să-și verse pe mine toate fricile: oare o să mai pot să fac copii, cine o să aibă grijă de mine mai încolo, pe cine o să am la bătrânețe, fără bărbat, fără urmași, o să mor singură. Mai târziu s-a jenat și și-a cerut scuze la telefon și de atunci nu mi-a mai zis niciodată ceva atât de crud. OK, poate o dată sau de două ori. Taică-meu nu mi-a spus nimic, doar a pus mâna pe telefon și a aflat de nu știu ce osteopată la care venea prietena unei mătuși din deltă în București și a doua zi eram amândoi la ușa ei. Și apoi la ușa doctorei pe care mi-a recomandat-o ea, așteptând ore în șir, unul lângă altul în mulțime, fără să vorbim.

Așa mi-am găsit, în sfârșit, o reumatologă la Sfânta Maria, am primit diagnosticul oficial pe care m-am chinuit să-l memorez ca să-l înșir când mă întreba lumea ce-am pățit, spondilartropatie seronegativă cu afectare periferică, și am început tratamentul, cu o doză progresivă de antiinflamatoare (am ajuns la opt cu totul în perioada de vârf) și pansamente gastrice. Făceam kinetoterapie de două ori pe săptămână, într-un mic apartament de la parterul unui bloc de cartier transformat în centru medical, cu încă un bătrânel care făcea glume porcoase și un adolescent cu probleme de coloană. Era un pachet lunar ieftin, care te învăța un set fix de exerciții pe care le mai fac și azi, cu o instructoare care se chinuia să-mi vândă și să mă convingă să vând mai departe mixuri proteice de slăbit de la Herbalife, deși slăbisem deja de la stres și ajunsesem scândură.

Psihic, nu mă liniștisem deloc. Au început atacurile de panică. Dimineața mă târam spre serviciu cu senzația că trăiesc în plin coșmar, aerul era o supă groasă, pe care o trăgeam cu greu în piept, genunchii și labele picioarelor mă dureau la cea mai mică mișcare, spatele mă durea cumplit când stăteam la calculator, urcatul scărilor era o corvoadă de care mi-era groază, inima îmi bătea haotic în piept după nopți de somn agitat, cu creierul rulându-mi mai departe gânduri despre boală și frici și senzația că am uitat să iau o pastilă, stomacul în pioneze de la pastile și stres și tot așa. Rezultatele RMN-ului de bazin conțineau sintagme tehnice gen „insule de degenerescență“ care n-aveau deloc darul să mă calmeze. Aș minți dacă aș zice că n-am plâns de destule ori la metrou și pe stradă fără cea mai mică jenă. Lumea din jur nu părea oricum absolut deloc deranjată.

Apoi, în septembrie, am avut o cădere serioasă la job, un atac de panică prelungit o zi întreagă, deși în momentul respectiv nu l-am recunoscut ca atare, aveam doar senzația că o să fac infarct pe loc și o să mor, epuizată și paralizată de oboseală și frică. Am ajuns la urgențe, tot la Sfânta Maria, unde era de gardă doctora mea, care m-a primit cu foarte puțină simpatie, spunându-mi că boala mă afectează mult prea tare și trebuie să fac ceva ca să mă calmez. Nu a pomenit nimic de psihoterapie, nimic concret sau util, însă mi-am dat seama că asta îmi trebuia neapărat, pur și simplu nu mai știam cum să trăiesc de pe o zi pe alta cu atâta durere și frică în corp.

Din păcate, n-am avut noroc să dau chiar atunci peste un terapeut sau mai degrabă terapeută bună, cu care să mă înțeleg OK. Ar fi schimbat multe lucruri și cred că azi aș fi ajuns în alt punct al vieții dacă aș fi primit ajutorul acela la timp. Primul psihoterapeut la care am fost, într-un alt apartament de bloc transformat în cabinet, a vorbit imens de mult și epatant, fumând țigară de la țigară, un pic ca și cum făceam conversație la un party, pomenindu-mi fie de nu știu ce studiu în care s-a dovedit că un eșantion de copii cu cancer care omorau niște animații dintr-un joc pe calculator se vindecau mai bine decât restul, prin faptul că exercițiul stimula corpul să distrugă celulele canceroase, fie de țările arabe, în care, pentru că bărbaților li se permite să se țină de mână și să fie afectuoși unul cu celălalt, există mai puține cazuri de homosexualitate masculină, fie apărându-l pe taică-meu de acuzele mele și argumentându-mi de ce simte nevoia să fie mai rece și mai închis cu mine, ca o strategie de compensare. Evident, ședințele noastre s-au oprit în punctul ăsta.

A doua tenativă a fost cu o terapeută începătoare de școală jungiană, din câte mi-am dat seama, însă de data asta mă confruntam cu problema inversă ‒ dacă primul terapeut (bărbat) vorbea prea mult, ea nu vorbea aproape deloc, doar mă asculta și încerca uneori să lege anumite lucruri unele de altele sau să-mi comunice reacții personale la ce-i spuneam eu. Plus că lucrurile cu care mă confruntam ca persoană queer îi erau total străine, nu fusese niciodată silită să le problematizeze, nu era informată în legătură cu statutul persoanelor LGBT la noi, absolut nimic de genul ăsta. Eram prima clientă non-hetero și simțeam că ea avea practic mai multă nevoie de mine, ca să o formez profesional, decât aveam eu de ea, puteam la fel de bine să mă așez într-un fotoliu în camera mea și să vorbesc singură patruzeci de minute ca să mă descarc.

Extenuată și descurajată, m-am îndreptat atunci spre zona mai „ezoterică“, „alternativă“, a terapiei, practicată în alte apartamente de bloc preschimbate în saloane improvizate, unde am încerercat pe rând:

Acupunctură, în opt ședințe usturător de scumpe din pachetul complet de zece, întinsă în chiloți pe burtă pe una dintre cele vreo cinșpe banchete ocupate de femei într-o cameră și de bărbați în alta, în timp ce bătrânul acupuncturist chinez îmi înfigea strategic optișpe ace în spate, dosul genunchilor și glezne și mi le scotea după douăzeci de minute, uneori înghețând de frig în apartamentul neîncălzit din Obor. N-am simțit nicio schimbare. Aceleași dureri în spate și labele picioarelor.

Apoi terapie pe bază de ceaiuri din plante medicinale, în doze și amestecuri surprinzător de scumpe, prescrise de o herbalistă în alt apartament de bloc din Vitan, shoturi dezgustătoare de spirulină și dietă vegană strictă, mai mult crudă decât gătită.

Ședințe la un aparat de biorezonanță, care mi-a revelat probleme de sănătate nebănuite, cu leacuri energetice surprinzătoare. Vizualizare, terapia Bowen, orice mai găseam pe bloguri sau YouTube.

În punctul ăsta m-am mai dezmeticit un pic și m-am oprit, pentru că toată explorarea mă costase oricum de mă uscase și nu mă alesesem decât cu o tulburare alimentară și cu o iubită care mă privea cu un soi de frică și exasperare, cu certuri, acuzații de ambele părți și, într-un final, cu despărțirea. Cred că eram o prezență destul de bizară și intensă pe atunci, pentru cineva care mă cunoștea, mă schimbasem imens, și fizic, și ca mentalitate. Eram mult prea fixată și obsedată de boala mea, nu prea mai încăpea nimic altceva în viața mea, nu aveam energie pentru altceva, nu voiam decât să înceteze durerea odată, să găsesc undeva, la cineva o soluție, un rezultat concret și rapid, care să mi-o ia cu mâna, pentru că nu mai rezistam psihic. În starea aia, eram absolut dispusă să încerc o mulțime de lucruri pe care înainte și în starea mea normală le-aș fi găsit absurde și toxice.

Și, din păcate, așa ceva era imposibil, sau eu nu am aflat oricum o cale viabilă să mă întorc cu adevărat la „normalitatea“ anterioară bolii de atunci și până acum. Realitatea recuperării e adesea, am aflat, de-a dreptul insuportabilă prin banalitatea ei, descurajant de anostă și incomodă: ia-ți pumnul zilnic de pastile, fă pauzele necesare de refacere a ficatului, execută-ți cuminte exercițiile mecanice de kineto, mănâncă relativ echilibrat și dormi destul. Boala își va urma încet-încet cursul ei înscris în corp, potolindu-se chinuitor de lent de-a lungul lunilor și anilor, fără să dispară niciodată de tot, până când pur și simplu înveți să trăiești cu prezența asta permanentă și invizibilă și să o tolerezi cu indulgență sau cu îngrijorare în perioadele când se manifesta mai lejer sau mai agresiv. E posibil să se întoarcă oricând în plină forță și să o luați de la capăt împreună. În filme sau cărți, toată rutina asta e însoțită de o călătorie spirituală, în care accesezi adevăruri despre propria ta forță interioară, depășirea limitelor umanului blabla. Cred că asta căutam de câte ori intram pe ușa vreunui cabinet improvizat de cartier. Acea experiență spirituală înnobilantă, care să mă scoată din anodinul durerii și bolii. Sunt sigură că alții reușesc, nu? Personal, acum nu mai cred decât în psihoterapie și în munca prozaică de zi cu zi.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sănătate și Dizabilitate, curatoriată de Ileana Negrea.

Luiza L.

Freelancer în luptă cu procrastinarea, întotdeauna muncind, întotdeauna între proiecte, albă, gay, cis, în trecut de găsit undeva în background pe la evenimentele culturale de pe scena LGBT din București, în prezent blocată în casă.

Arinda Crăciun

Este din Brașov, locuiește în Berlin și lucrează alături de trei colege în atelierul Petit 4. Ilustrează în diferite tehnici de monotipie pentru reviste si cărți. @arinda.illustration

Ileana Negrea

Femeie bună la toate, n-a făcut de niciunele prea mult timp. Ex-profesoară și fostă cofetăreasă. Corectează ce scriu alții, să poată scrie ce vrea ea. Crede în prăjituri și dreptate socială, în poezie ca formă de protest și terapie. Se tunde singură. Are mereu la ea o umbrelă.

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu