Despre forțele care îmi ghidează viața când nu sunt atentă

de Luna Sferdianu
Lucrări textile de Cristina Breazu

Am visat din nou cu râul cu care visez dintotdeauna, când corpul meu atinge REM și o parte din ființa mea se propagă pe cealaltă parte. E de fapt Mureșul, secțiunea dintre podul nou (nu mai e nou, dar în amintirea mea a rămas tot timpul ca fiind Podul cel Nou) care traversează spre Ștrand, și podul Decebal, cu perspectivă dinspre partea cu Ștrandul. Câteodată, în vis, am o perspectivă sacadată față de râu, plutind și înaintând inconsecvent. Deși devine greu de recunoscut, știu tot timpul că e Mureșul. În vis e mereu mai lat și culorile peisajului sunt parcă dintr-un episod din Povești din Folclorul Maghiar, cerul e indigo și apa reflectă, tăcută, un mov puternic. Plutesc pe apă spre un tărâm cu o aură tainică, dar ajung tot timpul la aceeași destinație, un mic pârâu cu un curent rapid, care mă propulsează spre o lumină divină, spre o cunoaștere inițiatică. În vis sunt ca și beată și am aceleași sentimente pe care le aveam când beam mult la 16 ani și aspiram spre o autoanihilare binecuvântătoare. Știu că nu ar trebui să urmez calea micului pârâu, am fost atenționată de bunica și de mama și de tata dintotdeauna să nu înot în Mureș din cauza curenților. Totuși, ca dintr-o intuiție perseverentă, din același principiu autodistructiv care ghidează o adolescentă să bea până uită că a fost vreodată un corp fizic, îmi îngădui mai tot timpul escapada. 

Ieri noapte, pe lângă călătoria inițiatică pe Mureș, am visat că mâncam, și continuam să mănânc atât de mult, urmărind ușor linia de plutire a apei, până într-un punct în care m-am simțit ovală și sănătoasă. Am visat cu tabouleh-ul de la restaurantul libanez din Arad, l-am mâncat foarte rece și condimentele m-au cuprins și m-au transformat. Salata mă hidratează, mă revitalizează, mă poziționează într-un punct de sănătate supremă. Visul îmi asigurase până dimineața aportul nutritiv prin tabouleh-ul ăsta apos și înțelegerea universală care se sădea la finalul luminos al apei. 

Când visul îmi permite personaje și narațiune, sunt cu barca pe Mureș și străbat apa cu o frică constantă de o cascadă perfect oblică, ca o caricatură, și vârtejuri de care el – și zic el pentru că la vârsta aia, dintr-un motiv abstract, îmi era rușine să îi zic „tata” – prezent cu mine în vis, atotputernic în fața dorințelor naturii, m-ar apăra. 

Am visat mult la moarte și traversarea sufletului meu spre tărâmuri mai prolifice; am visat la mica lumină din pârâu ca la un mic ghid tibetan care te prinde de mână când îți părăsești trupul și te înalți, iertată, spre necunoscut. Când mori, vezi inevitabil lumina; mi-a fost insuflat acest concept cu aceeași certitudine ca mișcarea de rotație și de revoluție a pământului, despre care învățam concomitent la geografie. L-am asimilat rapid. Cred că din cauza unui film Avatar am avut prima conversație despre „lumină” – unul dintre personajele albastre murea melodramatic, deces urmat de o progresie lentă, ascendentă spre lumină. Mi-a luat un pic să înțeleg ce se întâmpla și am întrebat-o pe mama, prinsă în animație sau propriile treburi pe canapea, despre semnificația secvenței. Și mi-a zis „păi când mori, vezi așa… o lumină”, lăsând cuvintele astea semnificative să cadă peste mine ca un voal, într-un mod mult prea vag situației, dat fiind că urma să mă însoțească o viață întreagă în percepția propriului sfârșit. Mișcările pământului le-am tot întortocheat în minte mult timp după, am avut nevoie de consolidare în înțelegerea lumii în ansamblul ei. În schimb, sfârșitul știam cu îndârjire că va fi luminos, diafan. Melodramatic. 

Unul dintre primele vise de care îmi amintesc era că sunt împușcată în propria casă și mor pe loc, dar m-am trezit înainte să văd lumina.

Visam mult la conversații cu Dumnezeu, râzând că mi-a luat atât de mult timp să îmi regăsesc calea spre El. Mi-au zis mereu că dacă nu știu cum sau pentru ce să mă rog, să fac o consacrare. 

Visam mult că sunt urmărită, că sunt observată. Că se dă buzna peste mine în timp ce fac ceva rușinos. Am visat mult că schiez și, dintr-o dată, conștientizând că sunt într-un plan paralel realității, mă aruncam în prăpastie. Am visat că Vlad, colegul meu din primară, e pus pe cruce ca Iisus și eu, o prezență difuză și neputincioasă în propriul vis, mă pun în genunchi și plâng. A doua zi m-am trezit și eram profund îndrăgostită de el. 

Am urlat odată în fața Mureșului înainte ca vizita la pârâu să se contureze și să devină obicei, tot în vis. Un vultur m-a luat pe sus și m-a dus acasă, pe strada mea, la numărul 9, și m-a lăsat în aceeași poziție în care m-am și trezit. Așa cum mă trezeam în fiecare dimineață, cu palma mea micuță poziționată parcă voit pe pernuța albastră cu flori, cusută de bunica. Pe strada mea la numărul 9 mă trezeam și eram fericită doar fiindcă eram semi-trează, mângâiată de pilozitatea plapumei, păzită de mirosul de pernă piele curat lemn și parfumul bvlgari al mamei. Rămâneau toate parcă agățate în aer, ca de o sârmă, fluturând din tavanul înalt deasupra mea, aflată încă în anticamera dintre vis și minuscula mea realitate de copil. Eram fericită să văd lumina dimineții și nu a morții aceleia închipuite, vaporoase. 

*~ 

Și te trezești dintr-odată și lumina de afară întrezărită de după oblon e sinistră dis-de-dimineață, chiar când apar norii. Te trezești într-un vas, o himeră mare cât un balon cu aer cald, cel mai mare pe care ți-l poți închipui. Un spațiu imens, ca un siloz poate, care te înghite de prin afară, la o distanță considerabilă dintre tine și oricare perete de-al vreunui orificiu de-al său, în așa fel încât să nu simți că ești într-un spațiu închis. Cerul gurii e senin ca o boltă, dinții demineralizați sunt niște dealuri ale căror nume sunt uitate de posteritate, cu văi adânci, unde, deasupra lor, se naște în tine un gând enervant, internalizat după tras cu urechea la conversații părintești pe drumuri naționale cu două cifre, hmmm, de ce mă gândesc la profit când văd așa frumuseți naturale, dar în fine te gândești cât potențial de exploatare au văile astea, cât ar avea de mult de beneficiat localnicii de pe urma turiștilor, câte și mai câte resurse se ascund în fundul ăsta de lume, de care o să uiți în următoarele câteva secunde / ești demult ajunsă în stomac până să îți dai și tu seama că ai fost de fapt îngurgitată, ca o pastilă luată cu lehamite după un mic dejun frugal, te pricopsești cu arsuri de grad avansat de la acidul gastric până să conștientizezi cât de iminentă e dispersarea ta în bazinul ademenitor. Dar tu sari cu capul înainte, „feieș” cum zicea bunica, te lovești cu burta, n-ai învățat să sari ca lumea niciodată și te gândești un pic la asta ca la un mare neajuns personal, chiar înainte să dispari cu totul. 

Trează. Te uiți în jurul tău, din patul neîncăpător înspre ușa de la baie, la o pungă de nylon pricăjită, uitată din vreun motiv aleatoriu în cuier. Masa și-a păstrat aceeași compoziție de cu o seară înainte – un morman de hârtii cu scris grăbit, în germană, de mână. Ceșcuța pe care e pictată o față blândă, cu un nas imens drept suport. Dunga de cafea subtilă scursă pe margine pare că îi aparține. Poziționată lângă iepurașul roz, de catifea, pe care l-ai scăpat de două ori, iar acum stomacul îi e ros pe partea dreaptă parcă de ulcer și îi lipsește o ureche.

Îți trăiești viața într-un spațiu al impermanenței care nu pălește. În camere închiriate, camere decorate drăgăstos, camere reci și camere frumos luminate, când vii înapoi acasă sau când traversezi oceane, e tot timpul dezordine. Orice impuls de a te aduna, de a-ți ordona lucrurile – cărțile cu pete de ceai, hainele nou cumpărate de la second-ul de la Bou’ Roșu, punguța solitară – e aplatizat și ridiculizat de o forță interioară care îți șoptește că e aiurea să te apuci de abia acum să cureți și să faci și să dregi. Că mai sunt doar 2 zile 3 săptămâni câteva luni câteodată, până pleci din casa asta frumoasă, cu climă, sau chiria asta jenantă cu pereți din beton, netapetați, pe care parcă se sfetesc niște pete de mucegai. Cu micile pete și cu cărțile citite pe trei sferturi și hainele care trebuie spălate, părul blond ieșind de prin cutii și atârnând de dulapuri, stați frumos împreună, picior peste picior, ca niște străine într-o sală de așteptare. Stați și așteptați să vă cheme cineva într-un nou spațiu în care ciclul de așteptat politicos se regenerează. 

În ecoul ăla surd al dimineții, îți închizi pentru încă câteva clipe ochii și nu știi unde ești; nu îți dai seama dacă ești la mare sau într-un bloc românesc iarna, în starea aia de limbo dintre sărbători, în care se aude cum bâzâie frigiderul. Rămâi câteva clipe în poziție verticală. În starea actuală, visele, semnificațiile lor și sursele lor puternic înrădăcinate în cotidian se încheagă ca un amalgam fibros cu gândurile dimineții. De obicei, mai ales dimineața, te gândești mult la anii trecuți ca la mici oaze pline de însemnătate, extragi impresiile lor de parcă sunt minereuri rare — în economia spiritului tău, rememorarea e cea mai de preț valută. Te ajută să te ridici din pat. Te hrănești cu amintirea compartimentată a anilor, fiecare cu o identitate personală, fiecare putând fi redusă la o secvență reprezentativă de evenimente, reiterate conștiincios ca niște rugăciuni. Nostalgia evenimentelor care prin repetiție s-au definit ca fiind monolitice, ca dintr-o bucată frumos meșteșugită, determină acum un trecut pe care l-ai țesut după propria voie, indiferent de realitatea lui obiectivă. Și poate e mai bine așa. Mica himeră, micile temeri care te-au frapat și ți-au ros în piele dintotdeauna nu au niciun cuvânt de spus în monologul frumos articulat și estetizat, poezia unei vieți petrecute la soare, în visare, în gânduri. Ești sigură că da, într-adevăr, e mai bine așa. 

:¨ ·.· ¨: 
 `· . ꔫ 

Pe lume aterizezi în 2002, într-o solitudine inițial benignă. Ca o colegă de clasă despre care nu ai foarte multe impresii. Deși corpul tău prematur e însemnat la spital de nașa ta, ursitoare din povești, împotriva a tot ce e rău pe lume, ca un botez pe care și l-a luat în propriile mâini. Deși botezul creștin îl primești acasă, fiindcă e cea mai rece iarnă din vestul României pe care corpul tău deja firav nu îl îndură, zăpada e până la genunchi, noul mileniu se resimte în plină forță. Deși părinții tăi merg la cursuri peste cursuri despre cum să crești un copil și ce muzică clasică sa îi pui la cd player să i se dezvolte „armonios” cortexul, mama îți cumpără impulsiv haine, ai o echipă întreagă de oameni parcă de pe un platou de filmare, vigilentă față de orice semn de incongruență sau neplăcere sau lipsă de adecvare. Deși bei multă cacao cu lapte, te uiți la desene animate nonstop, primești păpuși de ziua ta în ciuda unui consens social larg împotriva dorinței tale. Deși te joci în parc după-amiezi întregi, ani la rând, fără vreo grijă tangibilă deasupra cerului senin al himerei. Deși fel de fel de eforturi extensive se îndeplinesc să fii mulțumită, să fii bucuroasă, să simți iubirea și abundența care se prepară în jurul tău activ, ca un elixir care îți va fi servit într-o eprubetă de argint. Și mulțumești, desigur, că doar nu ești prost crescută. Mulțumești și conștientizezi cât de privilegiată și norocoasă și înzestrată ești, câtă fericire ai putea să încorporezi – concluzii pur intuitive.

În ciuda acestei construcții arhitectonice, la procesul căreia asiști din interior, în timp ce te înglobează și se înalță minuțios, cu grijă să nu te strivească, în adâncul tău se naște de la bune începuturi un mic hău, greu de cuprins și greu de stăvilit.

🏩🛌

Cronologia anilor se încheagă ca prin vis. Sistematic, controlul legăturilor nu îți e în propriile mâini. 

Ca un somn de după-amiază cu gura deschisă, din care te trezești cu pielea șifonată și multă salivă pe față. 

(◡, ◡)…zzzZZ

În 2011, se întâmplă ca într-o seară să ajungi undeva pe covorul dintre televizor și canapea. Canapeaua confesiunilor antecedente despre lumină. Covorul brodat doar de efervescența albăstrie a televizorului, încadrată la rândul ei de întunericul ăla de iarnă est-europeană, în care pare tot timpul că se crapă de ziuă. Ninge. Sufrageria e un spectacol senzorial, o cutiuță închisă ermetic. Pe atunci încă ningea. El, tatăl, se uită pe HBO, pe HBO se difuzează The Tree of Life, regizat de Terrence Malick (după cum ai să afli câțiva ani după). Doamne. Și e scena aia de la început, incredibil de lungă, nașterea universului pixelată de televizor. Prinzi doar secvențe eterogene din filmele la care se uită. Filmele de pe HBO, în 2011, sunt pline de liniștea aia cinematică, nu știi dacă va izbucni un sunet puternic pentru care trebuie să te pregătești sufletește sau dacă o lume întreagă a ațipit dintr-o dată. Ești curioasă, ești reticentă. Durează o eternitate, dar nu ai vrea să se întrerupă pentru nimic în lume. Și urmează la un moment dat scena din filmul serii respective, în care unul dintre copii e sub pământ și ție nu îți vine să crezi, ce caută acolo? Și crezi că a murit, și sunt atât de multe lacune explicative în filmele astea la care se uită în fiecare seară și te lasă parcă în doliu și într-o disperare în lipsa cunoștinței de cauză. Nu poți să raționalizezi câte întâlniri cu ezoterismul în formă televizată au loc în spațiul ăsta cu canapea și covor în culori complementare. Camera de zi e ca o sală de ședință a misterelor, a ambiguității, a credinței, a morții, a vieții tale și a unui pământ întreg. Urmează întrebările aferente ieșirii din reveria momentului ăăă chiar a murit pe bune? Gen în viața reală? Cum l-au băgat în pământ? Se poate să mori așa, dintr-odată, să te aspire pământul? Se poate să fiu eu copilul? Se poate să fiți voi sub pământ? Chiar așa arată la cimitir? De ce a murit? Cum au filmat sub pământ? Se poate să mă lăsați să îmi continui viața atât de dezorientată și lipsită de înțelegere și eu ce mă fac dacă o să am orice fel de contact cu subteranul într-o astfel de ipostază și mă aspiră pământul subit și integral, fiind copilul neputincios care sunt acum? 

(te implor să-mi auzi gravitatea subtilă din voce să îmi spui că hai nu e chiar așa să îmi juri că noi o să trăim fericiți deasupra pământului pe un sol fertil de unde cresc flori și buruieni, o să ne jucăm badminton, o să îmi ștergi lacrimile ivite după o primă isterie în fața întrebărilor ăstora incomensurabile, în confruntarea cu un vid față de care încerc din răsputeri să îmi găsesc alinarea în cuvintele tale simple și drăguțe. spune-mi în continuare că nu o să fie cazul nimănui să ajungă sub pământ, cel puțin nu încă, nu pentru următorii ani pe care îi pot întrevedea. nu ca în mișcarea aia subită de cameră care arată copilul inert în adâncitura solului, voyeurism morbid și atât atât atât!!! de nenecesar… de ce a trebuit să văd copilul ăsta muribund în seara asta, cu moartea lui născocită cu tot…)

E un strigăt muțit. Ești adâncită în propriul sol, în lumina discuțiilor și realizărilor care apar din vreun neant, din niște firicele de praf de pe covorul de care îți rezemi obrazul. Privind sigla opacă HBO din colțul din dreapta al ecranului, îți permiți să fii bântuită.

⁺

2017 e un ecran, există în tine în formă pixelată. E un an fericit pe care îl trăiești într-o pseudorealitate, mediată de instagram și alte cele de pe internetul care, cel puțin pe vremea aia, pare îmblânzit și creat exclusiv pentru tine. Ai mulți prieteni. Ai mult chef să exiști și să expui și să te plângi dramatic. Viața pe internet se simte reală, pulsează, emană râsete și glume și rețele și sentimentul ăla profund de apartenență, ca o bisericuță formată la o petrecere. Internetul e intim. 

În 2017, îți pui prima dată peste ochi primul set de VR la ziua unei fete cu care nu mai vorbești de atunci. E genul de joc care vine la pachet cu o consolă nouă, ca un fel de introducere în dinamica realității virtuale. Ideea în sine e să desenezi într-un spațiu delimitat, în așa fel încât să stăpânești noua mecanică a corpului impusă de virtual. După câteva manevre de ajustare, îți dai seama că îți poți alege singură contextul spațial în care vrei să desenezi. Cauți ceva potrivit, te poziționezi undeva în Calea Lactee și, dintr-odată, deposedată de înțelegerea propriului corp fizic, alungată undeva departe, într-o nouă conștiință, te afli într-un spațiu negru cu stele peste tot și în stânga și în dreapta și mai ales dedesubtul tău, un „tu” acum fără bazin, fără picioare. Refuzi să desenezi, te pui pe jos, stai. Uimită de dedublare. Parcă ai în sfârșit loc să inspiri adânc. În Calea Lactee nimeni nu are nicio altă așteptare de la tine. Te uiți la stele, docilă, cum ai fost dintotdeauna.

Pentru tine cea de atunci, la cei 14 ani și jumătate, când începi să repeți tautologic experiențe care se aseamănă cu divinul și să simți că nimeni nu a mai simțit ce simți tu acum – în anul în care te uiți prima dată la Enter The Void (lol) – anul tainei și al idolatriei psihedelicelor, al unei dorințe adolescentine arzătoare de a descoperi moduri cât mai neo și cât mai flagrante prin care să te separi de fizic, ca un fel de scop fatidic – scurta vizită la un escape room dintre blocurile arădene reprezintă un semi-miracol personal. 

Un act care îți permite aproape didactic să încorporezi hăul în tine, să deveniți prietene, să plonjați în univers împreună.

⋆｡°•☁︎

2020. Pandemia este o primăvară personală și proprie. Zilele, încețoșate de lipsa temporalității, subsumate într-o nouă ordine silnică. Cazi, de data asta, adânc în hău. O mică gaură a visării, a obsesiei de sine, a dorinței de binefacere, a unei megalomanii limitate de ego-ul ce nu se extinde mai departe de pereții albi ai casei. Fixații și repetiții derulate pelicular, toate de la tine din patul alb de acasă. Patul de prințesă de la ikea, aproape 2 pe 2, spațiu sacru al meditației impromptu, al fluxului conștiinței. Meditezi la ora 7 în fiecare seară, singura instruire spre păstrarea unui simț al rutinei. Nu mănânci, bei mult ceai verde, te strigă la catalog pe un nume care nu îți aparține la orele online, te fâstâcești, te chinui cumva din răsputeri să nu răspunzi. Gândurile îți zboară ca niște electroni agitați, într-un spațiu atomic de nedeslușit. Te gândești uneori la fel de fel de nimicuri și alteori la chestii care în clipa respectivă par grandioase. Și de multe ori, fiindcă mintea ta activă îți acaparează toată energia, nu faci prea mare lucru. Stai și aștepți mult timp ca gândurile astea să se materializeze în vreun fel sau, mai bine, să fii transportată într-un spațiu neutru și distant, în care niciunul dintre gândurile necioplite nu își au locul. Se întrevede undeva în depărtare o mică fortăreață cu ziduri crenelate, decolorate de soare. Din spatele lor, un comandant auster îi ordonă ființei tale starea asta febrilă, de transă, o inactivitate enervantă a corpului tău. E probabil anxietate. Dar în momentul în care realizezi că e o problemă generalizată, vei fi trecut peste faza în care vrei să găsești răspunsuri pentru lucrurile pe care le simți, sau pentru cele pe care, în ciuda necesității lor, nu le simți. Și așa, zile în șir le petreci în repaus, cu o frică de viitor, de exterior, de ipoteza propriei persoane, parcă fosilizată în oase, incapacitându-te. Langoarea unei tinereți intrate în depășire, cu tine pe scaunul din dreapta, pasivă, ascultătoare/neabătută/cu capul rezemat de geam. Stai și obsedezi și observi, ești taciturnă în multe dintre zilele toride de vară, pe care le iei de bune. 

Vara aia e petrecută nicăieri altundeva decât acasă, pe internet și la baltă – o mică pajiște pe lângă dărâmături și dejecții casnice, formând un mic pârâu, îndreptat fără nicio grabă înspre zona industrială a orașului. Vara aia presupune deces prematur. Vara aia e sunetul pestriț al cântecelelor de 15 secunde de pe tiktok, e amprenta vidului care a prins acum formă și amploare, cum stă el frumos la distanță, de-a dreptul nonșalant, cu un zâmbet deriziv și niște brațe ca niște spaghete. Brațele, deși îi sunt lipsite de impuls fizic, sunt monopolizante și lungi, se unduiesc înspre tine în timp ce te privește de pe cerul însorit, așa cum ești, vraiște, încercând să te aduni, să simți oareșce. Viața continuă într-un ritm asemănător pârâuașului cu miros putred. Continui să te uiți la tutoriale de făcut eyeliner, din îmbrățișarea tot mai asupritoare a brațelor costelive. Devii tot mai bună, pe măsură ce fiecare dintre zilele și structurile calendaristice malformate trec. Eyeliner-ul devine tot mai gros, tot mai ascuțit, tot mai șiret în modurile în care îți acaparează mai mult din perimetrul feței, formând o cută care te dorește una cu hăul.

.☾ִֶָ࣪ ♡⋅️☁ ˚₊‧

N-am fost atee niciodată. Parcă nu a încăput îndoială în niciun moment al vieții mele. Nu în vis, nu când pluteam eu însămi pe pârâuri sau când îmi lăsam gândurile, oricât de întunecate, să le urmeze calea. Nu când eram în munți și tata îmi șoptea solemn, ca între doi posesori al unui secret clandestin, 

„nu uita să Îi mulțumești”. 

Nu când bărbații ăștia regizori și-au făcut datoria mai bine decât orice formă instituțională/ortodoxă în a mă dumeri sau a mă speria în legătură cu o viață de apoi și premisele ei, prezentate atât de neinteligibilo-estetic în filmele astea alambicate. 

Nici măcar în zilele în care pur și simplu îmi doream să nu exist în formă fizică. Să mor. zZz

Moartea a fost pentru multă vreme un concept arbitrar, de o demnitate pură. 

Nu am înțeles de ce, când a murit bunicul, o casă întreagă a refuzat să se joace Mario Kart cu mine, de parcă s-a petrecut o catastrofă la care eu am fost părtașă doar de pe margini. Și am rămas un pic ofuscată, singură pe scăunelul verde ikea cu telecomanda căzută pe undeva pe lângă mine. De ce să nu ne jucăm și să existăm împreună, să îl celebrăm pe bunicul care a ajuns pe tărâmurile astea pulsânde cu lumină albă și mov, cu iubire eternă, în care eu puteam să ajung doar când visam adânc? 

În discursurile religioase, se insinuează tot timpul că oamenii au îndatoriri pentru lumea de apoi, că relația cu divinul e pur tranzacțională. Rezoluția ședințelor din cameră și calmul cu care s-a abordat decesul, în afară că m-au zăpăcit, mi-au dat măcar fluxul ăsta de alinare, simțeam că ceva acolo, oricât de noțional, e ok. În armonie. Simțeam o relație cordială cu divinul, cum vorbim noi des într-un limbaj propriu și ne facem cu ochiul, cum îmi fac cruce lângă biserici, dintr-o apreciere crescândă. Din ce în ce mai puțin din frică. 

Simțeam tot mai mult că poate n-o să fiu copilul ajuns sub pământ. Poate o să ajung și în rai, la fel ca o vizită în munți, când o fi cazul, dar nu în curând. Pentru că lumea e înfăptuită cu intenție, în așa fel încât să o pot experimenta și cuprinde. Și parcă înțelegerea asta, profundă, resimțită fiziologic, m-a ținut într-o poziție de balans. M-a suspendat deasupra apelor, mi-a permis să îmi închid ochii când lumina mă împresura și devenea prea puternică, mi-a îngăduit să văd copleșirea vidului ca un act stângaci de atașament. Mi-a promis o oarecare noimă în tot contextul ăsta, atât de des lipsit de sens.

Sau cel puțin așa a sunat pentru mine. A promisiune.

***

Acest text face parte din proiectul „Autoetnografii periferice – ateliere de scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a trei serii de ateliere cu moduri diferite de abordare a scrierii feministe. Textul de față face a fost realizat în grupul Proză/scriitură (auto)ficțională, facilitat de Carolina Vozian.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.