Desprinderi și apropieri

de Diana Dragomir
Ilustrații de Hortensia Mi Kafchin

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre queerness, curatoriată de Carolina Vozian, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

Sunt queer și am crescut până pe la 20 de ani ca Martor al lui Iehova¹[1] Martorii lui Iehova sunt o organizație religioasă creștină, recunoscută legal în România. Conform credinței lor, Iehova este numele lui Dumnezeu, conform traducerii din ebraică în română.. Mai exact, eram una dintre persoanele care îți băteau la ușă ca să îți citească un verset din Biblie, să îți lase o revistă și, ideal, să îți propună „un studiu biblic”. M-am botezat în religia asta când aveam treisprezece ani. Una dintre regulile lor e ca fiecare să ia decizia asta când e matur, nu cât ești bebeluș, ci când ești pregătit să „îți dedici toată viața lui Dumnezeu”. Ca să poți să te botezi ca Martor al lui Iehova, trebuie mai întâi să parcurgi trei seturi de întrebări legate de cunoștințe biblice, moralitate, etc.. Le-am trecut pe toate cu brio, dar asta nu a venit cu eforturi sau cu surprindere, după ce îmi petrecusem toată copilăria mergând la Sala Regatului²[2] Lăcașurile de cult ale Martorilor lui Iehova se numesc Sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Martorii se întâlnesc de două ori pe săptămână pentru servicii religioase. Martorii lui Iehova sunt organizați în congregații (un grup de 50 – 200 de Martori din același cartier/oraș), iar capii acestor congregații se numesc bătrâni de congregație – ei sunt cei care conduc serviciile religioase săptămânale și care se ocupă de „curățenia” (morală) a congregației. de trei ori pe săptămână, învățând pe de rost versete biblice și mergând săptămânal „din casă în casă” cu Biblia la oameni. Am învățat ani la rând, de când nici nu știam să citesc sau să scriu, cum pot să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, inclusiv cum să răspund la obiecțiile pe care le ridicau și cum să redirecționez discuția cu ei, în așa fel încât „să nu scape” până nu le citesc un verset din Biblie. Am învățat cum să mă uit rapid în casa lor când îmi deschideau ușa, ca să pot să mă leg de ceva și să pun baza unei discuții – aveau doliu la ușă, atunci mergeam pe un verset din Biblie despre înviere; aveau jucării prin casă, deci poate un copil mic, atunci merge un verset despre cum Dumnezeu ne ajută să avem o familie reușită; aveau un cățel, înseamnă că merge să bag puțin „interes personal” și apoi să îi redirecționez spre un verset despre Paradis și cum Dumnezeu iubește animalele, oamenii și cum iată, vrea să ne salveze, iar eu eram la ușa lor ca să le vorbesc fix despre salvarea asta.

Martorii aveau mare grijă de „cei tineri” – mereu vorbeau la întruniri³[3] Serviciile religioase săptămânale ținute de Martorii lui Iehova se numesc întruniri. despre cum trebuie să fim mândri de ce facem, să nu ne fie rușine de nimeni, în special dacă ne întâlneam când mergeam în lucrarea de predicare (cum se numea, oficial, mersul cu Biblia, din casă în casă) cu vreun coleg de clasă. Aparent, era o teamă comună pentru toată lumea în adolescență. Mie nu îmi era deloc frică de asta. Mă simțeam mai degrabă inconfortabil la gândul că aș fi fost văzut într-o rochie lungă, peste genunchi, cu aspect demodat, deși la școală mereu aveam blugi și hanorac și nu purtam niciodată ceva „mai feminin”, orice ar fi însemnat asta. Dar nici dacă m-ar fi văzut în rochie cineva cunoscut nu era așa o mare chestie. În realitate, adevărata spaimă era să nu întâlnesc pe cineva care ar fi vrut să îi explic punctul de vedere al Martorilor cu privire la cele trei subiecte care mă măcinau, pe care oricât de tare încercam să „le studiez”, să mă rog la Dumnezeu să le înțeleg, îmi scăpau printre degete – homosexualitatea, avortul, respingerea transfuziilor de sânge⁴[4] Martorii lui Iehova nu acceptă transfuzii de sânge, nici în situații medicale de urgență. În concepția lor, Biblia arată că sângele este egal cu darul divin al vieții, dar asupra căruia doar Dumnezeu are drepturi în calitate de Dătător al vieții.. Sigur, le înțelegeam rațional, știam să îți citesc versete din Biblie care să facă să pară că Martorii aveau dreptate, știam să recit cuvânt cu cuvânt ce eram învățați să spunem când ne loveam de acele obiecții, dar trăiam marea dramă de „a nu le avea și în inimă”. Timp de peste zece ani, am trăit în fiecare săptămână cu teama că o să trebuiască să îi vorbesc cuiva despre cum „noi nu urâm homosexualii pentru că noi nu urâm oamenii, ci acțiunile și alegerile lor, deci urâm doar homosexualitatea”. Problema cea mai mare era că nu înțelegeam de ce oricât de multe articole și versete citeam, mă măcina fix subiectul ăsta. Nu înțelegeam de ce îmi puneam problema asta într-un oraș de câțiva zeci de mii de locuitori, în care persoanele queer erau mai mult un mit, ceva exotic, cu câteva excepții locale devenite legende urbane și subiect de bârfă transgenerațională.

Țin minte cum eram la o întrunire mai mare, cu câteva mii de persoane, iar pe scenă s-a interpretat următoarea situație: un coleg de la școală care e queer află că ești Martor al lui Iehova și vine să te confrunte pentru că știe punctul de vedere anti-LGBTQIA+ al religiei tale. Cele cinci minute dedicate intervenției „anti-alegeri de viață nesănătoase, pro-să îți iubești aproapele atât de mult încât să te oferi să îl ajuți să se lepede de homosexualitate” s-au simțit ca o eternitate. Era de parcă timpul stătea în loc, iar corpul meu blocat pe un scaun dintr-un stadion uitat de lume era atracția principală, ținta numărul unu a tuturor privirilor, dar în special a celor apropiați, care căutau cu zâmbete aprobatoare să vadă că am înțeles, că așa aș răspunde și eu. Nu am reușit să trec peste senzația stranie pe care mi-o stârnise explicația „elegantă, dar fermă” din scenetă, dar nici peste anxietatea că din nou subiectul ăsta, care părea atât de îndepărtat de mine, se simțea cumva atât de aproape, de intim și sensibil, fără să îmi explic de ce.

Învățasem să reproduc dezgustul pe care ceilalți îl aveau când venea vorba de homosexuali, învățasem atât de bine încât părea cel mai natural lucru și aproape mă credeam și eu pe mine. De fapt, după mult timp mi-am dat seama că „învățasem” multe alte lucruri – cum să mimez că mă simt ok în fuste, ce să spun, când, față de cine, dacă să zâmbesc în timp ce spun ce binecuvântări mi-a oferit Iehova și azi, sau mai degrabă dacă trebuie să am o față serioasă. Nu a fost un joc de teatru complet, dar nu a fost niciodată ceva autentic, oricât de mult mi-am dorit, ori de câte ori terminam de citit cap-coadă Biblia, oricâte rugăciuni pentru „mai multă credință” spuneam la finalul zilei. Niciodată nu puteam să fiu la fel de fericită cum părea toată lumea.

M-am simțit mereu ca un outcast și când a venit vorba de atracția romantică și sexuală. Mi-am dat seamă că sunt queer pe la 20 de ani. Până atunci, nu înțelegeam de ce nu pot să fiu și eu ca ceilalți – de ce, oricât de tare aș fi încercat, nu puteam să mă îndrăgostesc de vreun băiat, la fel ca toate fetele din jurul meu. De fapt, simțeam ceva, simțeam că poate nu încerc suficient, că poate sunt prea pretențios, cum mai glumeau cei din jurul meu cu mine. Mă simțeam aproape de parcă port această mare vină și că există acest mare semn de întrebare, dar nu aș fi știut atunci în legătură cu ce. Doar că „lipsa asta de interes” se simțea ca ceva greșit, nelalocul lui, ceva pe care îl puteam masca în timpul liceului, sub pretextul vârstei prea mici ca să mă gândesc la asta sau sub pretextul învățatului care îmi ocupa prea mult timp ca să mă mai preocupe „și asta”. Tocmai de aceea, realizarea că sunt queer a venit cu cel mai mare sentiment de eliberare și acceptare. Legătura mea cu religia deja se deteriorase destul de mult când mi-am făcut coming out-ul față de mine, dar chiar și așa, nu am simțit nicio greutate să mă accept raportându-mă la zona de religie/divin. Mi-am zis că după ce am citit Biblia de atâtea ori, după probabil miile de rugăciuni pe care le-am spus și tot ce învățasem despre Dumnezeu, dacă așa m-a făcut, e ok, că nu e nimic în neregulă cu mine, că doar am citit de atâtea ori că suntem făcuți după „chipul și asemănarea”⁵[5] Citat din Biblie (Geneza 1:26) lui, deci înseamnă că nu poate să fie nimic greșit când vine vorba de queerness.

Momentul în care am simțit că relația dintre mine și religia în care fusesem crescut nu mai poate continua a venit și cu primul meu coming out față de altcineva. S-a întâmplat după ce citisem un articol de la un Martor al lui Iehova gay, din România, care povestea despre cum era blocat în religia asta, fără să aibă vreun sprijin financiar în afara familiei lui. Era măcinat de teama că familia nu o să mai vorbească niciodată cu el când va afla. Era, practic, la fel ca mine. Am izbucnit în plâns în bucătăria garsonierei mele din București, în care stăteam cu chirie, și mi-am sunat cea mai bună prietenă de atunci. A fost momentul în care m-am deschis prima dată despre ce a însemnat să cresc ca Martor al lui Iehova, și tot atunci, după o discuție de ore întregi, printre lacrimi, la ce părea a fi sfârșitul confesiunii, am spus că „uite, după ce că sunt atâtea, și vreau să plec din religia asta, îmi mai și place de o fată”. Au urmat multe coming out-uri, urmează încă pe atâtea probabil.

Desprinderea de religie a fost un proces care s-a întins pe aproape cinci ani. Devenisem deja membru inactiv înainte să îmi fac coming out-ul față de ai mei, dar știam că după acel moment va urma, în mod clar, excluderea mea din religie. Când o persoană botezată e exclusă de Martorii lui Iehova, membrii activi trebuie să întrerupă orice legătură cu acea persoană. Am crescut auzind, aproape săptămânal, despre cum asta e o „măsură iubitoare”, despre cum, deși e greu, doar așa poate să simtă persoana exclusă „adevărata iubire a lui Dumnezeu” și se poate întoarce „pe calea adevărului”. Știam că relația cu părinții mei nu o să mai fie niciodată la fel după coming out, dar la fel de bine știam și că nu mai puteam să trăiesc o viață dublă, așa cum făcusem în ultimii ani. Ajunsesem să fiu suspicios constant. În aproape orice loc mergeam, aveam teama că o să fiu văzut făcând ceva sau arătând într-un fel care ar fi dus la excluderea mea. Picătura finală a venit când am primit un job nou care presupunea să lucrez direct cu și pentru comunitatea queer locală. Valurile de anxietate creșteau cu fiecare apel pe care îl primeam de la ai mei, cu fiecare secundă în care eram întrebată ceva mai specific legat de serviciu. După o lună de muncă, a venit, într-un final, și Întrebarea, la sfârșitul unui apel video cu mama și bunica mea. Nu mai știu exact cum, dar îmi amintesc că deși fusesem destul de vag la telefon, mi-am deschis imediat după aceea laptopul și am început să scriu într-un Word scrisoarea mea de coming out. Mi-am imaginat ani de zile cum o să arate momentul ăsta și mereu mi se părea că nu o să am suficiente cuvinte sau că nu o să le găsesc pe cele potrivite. Dar cuvintele au venit, s-au așezat pe paginile care știam că o să îmi aducă și cea mai mare bucurie, dar și cea mai mare tristețe, ambele în același timp.

La o lună după ce am trimis scrisoarea de coming out, am primit și telefonul oficial de la un bătrân de congregație care m-a anunțat că fusese înștiințat de „faptele și conduita mea” și că o să se întrunească un comitet judiciar⁶[6] Comitetul judiciar este o formă de organizare internă a Martorilor lui Iehova, care ia decizii cu privire la starea membrilor religiei. Comitetul este format din trei bătrâni de congregație, împreună cu membrul în cauză, și se întrunește în cazuri de probleme de conduită. În cazul unui comitet judiciar pentru excludere, el ia forma unei conversații sau a unei serii de conversații, în care membrul în cauză este audiat în legătură cu o faptă semnalată, punându-i-se întrebări de natură personală, apoi este „ajutat” cu versete biblice, iar membrii comitetului decid dacă persoana a manifestat sau nu „căință”, iar în baza acestui lucru, dacă urmează să fie exclusă sau nu. pentru cazul meu. A urmat apelul cu comitetul judiciar format din trei bărbați care timp de aproape o oră îmi citeau versete biblice despre iubirea lui Iehova pentru „cei rătăciți”, importanța căinței și, spre final, după ce se terminaseră versetele despre iubire, bineînțeles și pasaje din Biblie despre Sodoma și Gomora⁷[7] Sodoma și Gomora sunt două orașe antice care au fost distruse de Dumnezeu, iar printre cauzele distrugerii, în percepția multor religii, se numără și actele homosexuale ale locuitorilor acelor orașe. și cum au fost pedepsiți cei care aveau „tendințe nenaturale”. Mi s-a explicat cum, dacă e adevărat ce spun, și anume că persoanele queer așa se nasc, tot e ceva ce pot „să țin sub control” de dragul lui Dumnezeu. Mi-au vorbit despre cum unii oameni se nasc cu tendințe de a fura, dar asta nu înseamnă că sunt condamnați la o „viață plină de păcat”, la fel cum și eu pot să aleg să nu mă supun „tendinței păcătoase” despre care tot spuneam că e din naștere. Telefonul s-a încheiat cu concluzia lor că nu am arătat căință și că o să fiu exclusă, dar și cu asigurarea că mă pot întoarce oricând „în brațele primitoare ale lui Iehova”, după ce mă opresc din a păcătui.

Când mă gândesc la acea perioadă, îmi dau seama că a fost anul eliberării mele. Anul în care am învățat cum să merg pe stradă fără să mă uit prea atent la fețele oamenilor, de teamă că o să fiu recunoscut și pârât religiei. A fost și anul în care am primit și am dat, la rândul meu, sesiuni de feedback cu prietenii mei asupra scrisorilor lor de coming out; anul în care ne petreceam serile încurajându-ne și plângând unul pe umerii celuilalt; moment în care am învățat cu adevărat ce înseamnă să ai o „familie aleasă”. Am început să merg din nou la terapie ca să înțeleg ceva din trecut și cum o să fie mereu o parte din prezent, dar și despre cum furia nu e ceva de care să îmi fie rușine sau teamă, despre cum e ok să lăcrimez de fiecare dată când mă apropii de orașul în care am trăit optsprezece ani de zile și în care nu mai simt deloc că aparțin, dar care mă enervează când văd că încă îi știu străzile și scurtăturile pe de rost. Am mai învățat și despre cum ceva-ul dintre masculin și feminin are un nume pe care am tânjit mereu să îl cunosc și să mi-l asum, dar și despre cum triggerele legate de trecut, familie, religie, etc. o să fie mereu prezente în viața mea, la fel ca niște billboard-uri care te distrag uneori din mers.

Acum, după terapie, întrebarea pe care mi-o pun cel mai des nu mai e „de ce?” sau „cine sunt?”, ci „cum am ajuns să fiu cine sunt?”. Mă întreb des cum am învățat să îmi accept și îmbrățișez identitatea queer non-binară după ani de studiat articole despre cum Biblia condamnă homosexualitatea. Cum de corpul meu, care a fost învățat să fie „feminin” și să fie îmbrăcat în rochii lungi (mereu peste trei centimetrii peste genunchi chiar și când stai pe un scaun) se simte bine și complet într-un binder? Și cum queerness-ul a fost mereu o parte din mine, chiar și atunci când îmi doream atât de mult să nu fie. Am învățat cum să îmi iubesc corpul non-binar, chiar și cu momentele lui de disforie, și cum arată și se simte plăcerea queer. Aflu mereu lucruri noi despre cine sunt eu ca persoană queer și simt cât de mare e bucuria de a fi liber să învăț despre ceva ce mereu a fost al meu. Învăț ușor, ușor să mă împac cu trecutul meu și să mă bucur de prezentul meu queer, așa cum e el – asumat, semi-înțeles, dar cel mai important, mult iubit.