„Dezosat, fără piele” & „Tinerețe cu bătrânețe și viața cu Paula”

de Orsolya András
Ilustrații de Diana Necșulescu

Dezosat, fără piele

Corpul meu este folia care acoperă pieptul de pui în magazin, îl iei de pe raft din frigider și îl duci acasă, dai la o parte folia și ai și uitat de ea, ca de orice fel de ambalaj, de exemplu uiți de politețea oamenilor, uiți de prospectul medicamentelor, uiți de ezitare și insistență. Nu te gândești de ce avem obsesia să ascundem lucruri în hârtie colorată de cadou, și nu te gândești unde vrei să ajungi de fapt când dai la o parte folia. Nu te gândești ce se întâmplă cu ambalajul după ce îl arunci, uite, folia de plastic de pe pieptul de pui ajunge mai întâi în tomberon unde va puți câteva zile alături de coji de portocale, căcat de pisici amestecat cu nisip, mucuri de țigări și o minge care a mucegăit misterios. Și de acolo începe călătoria ei, cel mai probabil va trece prin mașini, va fi prinsă de vânt și dusă pe o câmpie, unde o să otrăvească solul și data viitoare când facem zacuscă, te salută corpul meu din vinete. Deoarece corpul meu nu ajunge în ocean ca un plastic mai norocos, ajunge doar la doctor unde se vede cât este de murdar. Degeaba mă spăl și mă schimb și mă epilez, că doamna doctor vede și așa orice mizerie, vede vezica biliară futută și polipul din uter și HPV-ul din sânge și ca prin globul de cristal vede de acum hernia de disc și ulcerul care nici nu există deocamdată. Ca măcar hernia aia să n-o vadă, corpul meu ajunge la ora de sport alături de alte gunoaie, unde antrenorul zice să ne depășim măcar un pic, pentru că viața nu e doar roz.

Nu e doar roz nici pieptul de pui fără folie, care este inima mea. Dă spre gri, este răcoros și alunecos ca o broască și are și grăsime, deci este absolut justificat să ți se facă scârbă de ea. Nu trebuie s-o atingi, acum oricum nu mai e la modă să te ții de inima cuiva cu toți dinții, știu, mi-aș fi dorit de fapt doar cu unghiile, sau cu degetele, nimic mai dramatic, dar e bine și așa. Numai că acum nu știi ce să faci, că ai desfăcut deja pieptul de pui și ai aruncat și folia, nu mai poți să-l duci înapoi la magazin să faci reclamație sau s-o schimbi pe două Eugenii. Dilema ta este una existențială, freeze, fight or flight, meditezi un pic în izul dezgustător care se ridică din carnea crudă care este inima mea, cum poți de fapt să scapi mai repede, să arunci și carnea, sau poate ai mai puține mustrări de conștiință dacă o mănânci. Nici să mănânci carne nu mai e la modă, dar astfel nu rămân urme, mare avantaj, și de altfel eu zic că nici nu e carne, la fel ca puiul acela care a trăit în cușcă și n-a prea văzut soarele, și inima mea este de fapt doar continuarea foliei pe care ai aruncat-o, plastic în plastic, uite, acum ai a doua șansă să-ți pui întrebarea ce vrei tu când dai la o parte ambalajul și dacă oare ambalajul se poate separa de conținut. Așa că liniștit, în tigaie, îmi place fierbinte, da, vreau și curry, nu, mersi, fără smântână, mai pune ulei, așa, da, și acum este deja moale.

Ai mâncat și acum ți-e bine, poate nu ești mulțumit pentru că plasticul din pieptul de pui care este inima mea este absorbit în organismul tău, dar nu poate să fie chiar așa de grav, că se elimină mai devreme sau mai târziu. Și oricum HPV-ul l-ai aruncat deja odată cu folia, deci rămân numai lucruri care nici măcar în analize n-au cum să apară. O singură problemă mai este, zeama aia care a rămas în tăvița de plastic după carnea crudă. Că restul se spală, este doar sos domesticit în tigaie și pe farfurie, dar cu zeama ce să fie, aș zice să nu-ți mai faci atâtea probleme. Uite, nu e în stare nici să păteze ca sângele adevărat, se clătește fără urmă, poți să te întorci la viața de vegan, până se termină exploatarea animalelor și opresiunea, și de pieptul ăsta de pui uiți ca de un one night stand.

Tinerețe cu bătrânețe și viața cu Paula

Prima amintire cu Paula o am din clasa întâi. Nu o țin minte din prima zi de școală, ci de la o oră de română, când a ridicat mâna și a cerut voie la baie pentru că a băgat stiloul în gură și a înghițit cerneală. Am râs de ea, pentru că mie nici într-o altă viață nu mi-ar fi trecut prin cap să pun stiloul oriunde altundeva decât pe caiet, în penar sau în sticluța cu cerneală. Ceea ce a făcut Paula mi s-a părut absolut ridicol. Chiar copilăros. Aveam șapte ani, sora mea era un bebeluș și părinții mă luau peste tot cu ei, ca să am unde mă plictisi în timp ce ei discutau cu alți adulți, folosind cuvinte fără zahăr, cu somnifere. Paula, în schimb, avea o soră adevărată, adică una care știa să vorbească, o chema Sofia, și avea și prietene din cartier. Mă uitam la ea ca la un extraterestru care n-are ce căuta în școală, pentru că se joacă cu cerneală și repetă ce a zis doamna ținându-și nasul cu degetele, cu o voce fonfăită. Nu mă jucam cu ea pentru că mă simțeam prea bătrână pentru așa ceva.

Sunt în liceu și dau Sofiei meditații la germană. Acum și sora mea știe să vorbească, dar n-am ce discuta cu ea, știe să meargă doar la locul de joacă și mama mă pune s-o supraveghez. Boring. Sofia în schimb știe deja trei declinări. Decid să nu iau bani de la părinții Paulei, pentru că nu am diplomă. Așa îmi imaginez că la un moment dat o să am și diplomă, și experiență, dar asta durează atât de mult, încât atunci când în sfârșit aș putea să iau bani pe orice muncă, voi fi așa de bătrână că nu mă mai angajează nimeni. În loc de bani, Sofia îmi împrumută cărți și DVD-uri cu filme piratate, cu desenele ei pe copertă. De Crăciun îmi face cadou o cutie de ceai din metal și îmi spune s-o păstrez bine, că o să fie fain când vom fi două tanti și vine la mine să bem ceai. Râd și acasă pun cutia de ceai pe raft, pe lângă scoicile de la mare și sticluța de parfum și vaza cu flori uscate, le aranjez pe toate ca o babă pozele nepoților.

La liceu cânt în cor, la repetiție stau lângă Paula. Profa ne spune că în timp ce repetă cu celelalte voci, să nu vorbim pentru că deranjăm. În schimb, avem oficial permisiunea ei să schimbăm bilețele. Profa e în vârstă, așa mai old school, și la orele normale de muzică ne spune că dacă prinde un bilețel, îl aruncă necitit în coș, că secretul corespondenței e secret și pentru copii. Iar acum, bilețelele nici nu trebuie transmise pe ascuns și băgate în bancă, ceea ce scade adrenalina, dar avem timp să scriem mesaje mai lungi și muzica din jur inspiră confesiuni. Miroase a cretă, a senvișuri cu pate și a zăpadă, și noi repetăm pentru concertul de Crăciun. Fata care stă într-o bancă din spate, e dintr-a doișpea, îmi dă mie și Paulei un bilețel cu mesajul Până acum mi-a fost frică să nu mor virgină. Acum nu-mi mai e. Mă uit la Paula, apoi la bilețel ca la felul trei, apoi la fata din banca din spate. Ia uite, că una dintre noi, fix așa înainte de sărbători, și-a găsit pacea interioară. Nu-i mai e frică. Nu mai are dorințe. Nirvana, zic eu. Nu mi-am pus niciodată problema că trebuie să bifez anumite chestii înainte să mor. Mai degrabă îți vin lucrurile în cale, și tu trebuie să te descurci cumva să scapi fără să mori, nu? Mă uit din nou la Paula. Scrie ca răspuns pe bilețel Țeapă! Vezi că acum tre să cauți ceva nou de care să-ți fie frică. Și desenează un cap de mort cu ochi de inimioară.

Trec concertul de Crăciun și alte câteva evenimente mai puțin emoționante decât bilețelele schimbate, apoi prind o bursă și plec din țară. În primul rând, ca să-mi iau diploma și să pot face bani, că totuși poate mă angajează cineva la vârsta absolvirii, care, apropiindu-se, nu mi se mai pare chiar așa de înaintată. În al doilea rând, pentru că am găsit pe ele.ro un citat, că oamenii care au planuri nu îmbătrânesc niciodată, și dacă fac lucruri pe care oamenii de obicei le planifică, chiar dacă le fac mai degrabă așa cum pică, sper să iasă bine. Citatul este de o doamnă care a scris cărți pentru copii toată viața, probabil asta chiar a ținut-o tânără. Reportera mai menționează că i-a luat interviul la spital, că e bolnavă de cancer în fază terminală. Și că doamna i-a dat niște țigări pe care le ținea ascunse de doctori. Mă gândesc la ceva ce aș putea ascunde de doctori dacă ajung la spital. La ceva bun, la ceva ce aș putea împărți în complicitate cu oamenii care mă vor vizita, ceva cu bucurie. Singura chestie care îmi vine în minte e că atunci, la spital, ar fi momentul să încep să înghit cerneală.

Când vin acasă în vacanță, mă întâlnesc cu Paula la cafea. La un moment dat îmi spune că chiar nu e ok să am deja douăzeci și doi de ani și să nu fi făcut încă sex. Îmi pică un pic nașpa, dar dacă a zis ea, o să mă străduiesc mai tare. Îmi aduc aminte mai înainte de capul de mort și abia mai târziu de ochii de inimioară, pentru că, după cum mi se pare, corpul meu îmi produce numai necazuri, ori îi e frig, ori îi e foame, ori îi e rău, deci îmi dă numai de lucru degeaba. Și curând va arăta ca o varză ofilită, simt că pierd timpul dacă înainte nu fac ceva cu el să aibă sens. Așa că plec și mai departe, trec oceanul dacă trebuie, să nu ratez cumva ceva. Pot să fac orice cât sunt încă tânără, chiar fac orice, asta în speranța ca interacțiunile și tot ce învăț când sunt departe de acasă să mă îmbogățească. Dar mă epuizează să fiu printre străini, iar interacțiunile, mai ales cele mai intime, mă învață să am din ce în ce mai puțină încredere în oameni și să mint mai mult. Și mai fluent, în toate limbile pe care le cunosc. Când mă întorc în țară, trec uneori pe la blocul Paulei. Ea a plecat în Cehia și s-a apucat de o a doua facultate, prietenul ei e acolo de un an deja. S-au mutat împreună. Îi salut pe părinții Paulei care îmi mulțumesc de fiecare dată pentru timpul petrecut cu Sofia și pentru meditații. Ea este în Franța și studiază arte vizuale, sigur că acum îi prinde bine ce a învățat cu mine la germană.

Singura persoană la care mai merită să mă duc din blocul ăla e vecina Paulei, doamna Magda. Când s-a pus ușa automatică la magazinul Central, s-a lovit atât de rău că nu se mai ridică din pat. Stă acolo, recitește cărți și se uită la televizor. Mai vine la ea o asistentă s-o îngrijească și să facă curat, că altfel nu are pe nimeni, toate prietenele și colegele ei au murit deja, căsătorită n-a fost decât trei luni, iar singurul ei nepot stă în Noua Zeelandă. Uneori mă apucă panica, mă gândesc că într-o zi aș putea ajunge atât de bătrână să nu pot face curat după mine. Dar alteori doar stau cu ea și-i ascult poveștile și mă gândesc că acum Paula, Sofia și cu mine trăim de fapt fix ca ea, doar că nouă nu ne-au trebuit pneumonii sau atacuri de cord să nu ne mai vedem. Nici măcar o ușă automatică.

În noiembrie Paula mă sună și îmi spune că fix când s-a mutat în Cehia la prietenul ei, el a înșelat-o. Na poftim capul de mort. Tipul ăsta cu care a fost împreună toată tinerețea noastră (tinerețe din care eu am pierdut cinci ani hoinărind și tinerețe din care ea e acum plecată). Tipul ăsta despre care credeam că nu minte chiar așa de fluent ca mine. Încă. Mă uit pe facebook, mama Paulei a postat poze de la târgul de Crăciun din Praga, unde a fost cu soțul ei, are și poze din 2 Mai tot cu el, deși Paula îmi spune că atunci când se întorc dintr-o vacanță, nu-și mai vorbesc cu lunile. Acum mă gândesc care dintre ei e mai bătrână, Paula care o să se despartă de prietenul ei pentru că nu mai are încredere și pentru că pe ele.ro scrie că în cultura noastră noua rușine e să stai, pe când mai demult era rușine să pleci – sau mama Paulei, care stă și nu pleacă și nimeni nu știe dacă îi e rușine.

Abia aștept să vină vacanța să facem revelionul cu Paula. Numai noi două, ca înainte să se fi complicat totul. Mă pregătesc de acum, o să iau ceai să pun în cutia de la Sofia.

Orsolya András

Sunt traducătoare. În 2019 am participat la atelierul de scriere creativă cu Alexandra Felseghi care a dat impulsul pentru aceste texte. Mă preocupă tema relațiilor personale și de cuplu, citesc și scriu despre asta, să le înțeleg mai profund.

Diana Necșulescu

Ilustratoare, uneori profă de desen sau vis-dev artist pentru animație. Iubeşte să imagineze lumi blânde, colorate, şi să traducă o utopie personală în portrete de pisici. @muşeței

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Poezie • Proză
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu