Doliu și deznădejde la capătul lumii

Din primele momente când am început să mă gândesc la intersecțiile dintre capitalism, criza climatică și sănătatea mintală, m-am simțit copleșită de vastitatea subiectului și de nenumăratele conexiuni ce se puteau face. Criza climatică, în mod cert cauzată de procedeele capitalismului, ne influențează sănătatea mintală. Este deja binecunoscut faptul că cei care trec prin evenimente climatice extreme (de exemplu furtuni sau inundații) sunt expuși la tulburări de stres post-traumatic, anxietate și depresie. Iar la nivel generalizat, termenii de anxietate și depresie climatică au devenit din ce în ce mai familiari în ultimii ani. În același timp, sănătatea mintală și criza climatică sunt tratate similar în capitalism, fiind alimentate de cauze sistemice pentru care se prezintă exclusiv soluții individuale. După ce voi analiza puțin această paralelă, voi explora ideea de deznădejde climatică, un proces pe care îl simt ca fiind foarte prezent și care se află la întâlnirea dintre capitalism, criza climatică și sănătatea mintală. Am ales termenul de deznădejde pentru a include orice grad de suferință legată de dezastrele climatice, chiar și a persoanelor care poate nu se identifică cu diverși termeni diagnostici.

În neoliberalism, responsabilitatea este pusă pe umerii individului, atât pentru rezolvarea catastrofelor climatice, cât și pentru propriile suferințe mintale. Deși în cazul celei din urmă poate părea că vorbim într-adevăr despre o problemă privată ce trebuie îngrijită de fiecare individ în parte, devine din ce în ce mai clar că starea noastră psihică nu există în vid și că este drastic influențată de condițiile de muncă și locuire, de opresiunea pe care o primim sau am primit-o transgenerațional pe criterii de gen, etnie sau orientare sexuală, pe scurt, de factori sistemici ce țin de capitalism, imperialism sau patriarhat și care se reflectă în moduri infinite în viețile noastre cotidiene, afectându-ne calitatea vieții. În moduri similare, când vine vorba de schimbările climatice, ni se spune că suntem o adunare de indivizi care poate schimba totul în bine dacă fiecare dintre noi ar face eforturi. Și totuși, consumul individual al majorității reprezintă doar o fracțiune din distrugerea masivă, dusă în mare parte de procesele industriale la scară largă ale marilor corporații.

Când vine vorba de rezolvări, ni se spune în același fel că soluția stă în fiecare dintre noi.

Se inoculează că ne putem regla problemele de sănătate mintală prin medicație sau terapie, yoga sau meditație. Și deși acestea pot cu siguranță să ajute și se pot practica și în feluri alternative, care nu trebuie să alimenteze capitalismul de consum (de exemplu terapie comunitară sau yoga făcută acasă cu resurse gratuite), ele nu sunt accesibile tuturor (fie din motive de timp, financiare sau de disponibilitate) și, mai mult decât atât, nu au puterea de a rezolva haosul lumii în care trăim. De multe ori, aceste practici subestimează efectele sistemice asupra sănătății mintale și propun exclusiv soluții individuale, care pentru multe dintre noi nu funcționează până la capăt.

În același fel, ni se spune că fiecare dintre noi poate rezolva criza climatică prin mici eforturi, cum ar fi renunțarea la paiele de plastic. Știm deja că paiele de plastic reprezintă mai puțin de 1% din consumul de plastic al indivizilor de pe glob, care la rândul lui reprezintă o fracțiune din risipa totală de plastic, cea mai mare parte fiind consecința proceselor industriale ale marilor corporații. Mai mult decât atât, un cercetător de la Stanford University și-a avertizat cititorii asupra pericolului ca oamenii care renunță la paie de plastic să supraevalueze efortul pe care îl fac pentru mediu și să considere că e de ajuns (ceea ce ar însemna mai puțină activitate ecologică de orice alt fel). Extrapolând, chiar și un lifestyle complet zero waste, vegan, de consum local etc., mai ales fiindcă e foarte greu de întreținut și necesită foarte multă muncă, poate să-i facă pe cei care îl practică să simtă că au făcut mai mult decât suficient pentru mediu. Și totuși, acest lucru nu va fi niciodată adevărat, atât timp cât practicile în masă ale industriilor alimentare, petroliere, practici instituite sub capitalism, vor rămâne în picioare.

Sigur, prima problemă e că aceste soluții nu doar că nu ating adevărata cauză (felul în care producția bazată pe profit se folosește în masă de mijloace incredibil de nocive pentru mediu), dar nici nu au vreo șansă de a trata partea semnificativă a simptomelor. Faptul că Greta Thunberg are enorme resurse de timp și bani, necesare ca să meargă transatlantic cu șalupa, este pe de-o parte insignifiant ca impact asupra mediului, iar pe de altă parte nociv ca discurs, prin aceea că invocă superioritatea morală a celor cu mai multe resurse. Și asta ne aduce la cea de-a doua problemă a visului neoliberal de luptă pentru salvarea planetei. Și anume că în logica individualistă, cei mai puțin privilegiați nu vor putea niciodată să poarte mantia de salvatori, ba mai mult, vor fi puși la zid pentru obiceiurile lor de consum, pe care trebuie să le mențină pentru că nu au de ales. De la mersul cu șalupa și consumul de produse bio, până la piața de obiecte menite să reducă minimal consumul de plastic (paiele de metal, periuțele de bambus), ceea ce ni se propovăduiește ca fiind salvarea planetei este întocmai o practică exclusivă, destinată să aducă și mai multă segregare și să alimenteze în mod complet nefondat sentimentul de superioritate al celor cu resurse față de restul lumii.

În afară de superioritatea morală, o altă parte bună în a avea resurse este faptul că, având acces la „soluțiile” individuale, este mai puțin probabil să te simți copleșită de deznădejdea sfârșitului lumii. Pe când dacă: a) știi foarte bine că acestea nu sunt soluții reale și că fără o schimbare sistemică nimic nu se va schimba de fapt sau b) chiar crezi în ce ți se spune, dar simți că soluțiile prezentate nu îți sunt accesibile din cauza timpului, banilor etc. – poți ajunge să te simți paralizată în fața unei catastrofe iminente.

Teoreticianul cultural Mark Fisher (cunoscut și sub alter ego-ul k-punk) descrie în cartea sa Realismul Capitalist (2009) diverse feluri în care capitalismul ne afectează sănătatea mintală. Fisher vine cu termenul impotență reflexivă, fenomen pe care îl observă la elevii săi, în sistemul de învățământ britanic: „Elevii britanici de azi par să aibă zero implicare politică. Dar acest lucru, susțin eu, nu se datorează apatiei sau cinismului, ci mai degrabă unei impotențe reflexive. Ei știu că lucrurile stau rău și mai mult decât atât, știu că nu pot face nimic în legătură cu asta. Dar această convingere, această reflexivitate, nu este o observare pasivă a unei realități deja existente. Este o profeție autoîmplinită.” (trad. autoarei) Fisher corelează acest fenomen cu răspândirea sporită a depresiei și avertizează că „nu va putea fi cu adevărat înțeles sau rezolvat atât timp cât este privit ca o problemă privată a unor indivizi defecți.” Același lucru se poate spune și despre deznădejdea creată de criza climatică – ce a apărut în ultimii ani în discursul vestic de stânga sub numele de climate despair – fenomen ce trebuie înțeles și procesat, de asemenea, colectiv.

Diferențele din deznădejde

Intersecția dintre capitalism, criza globală și sănătatea mintală devine și mai complexă atunci când aducem în discuție alți factori în funcție de care oamenii ajung să sufere.

Un caz particular este cel al oamenilor precari ce depind de agricultură, iar cel mai puternic exemplu este cel al sinuciderilor în masă ale fermierilor din India în urma industrializării agricole. Cercetătoarea ecofeministă Vandana Shiva, în lucrarea Seeds of Suicide: The Ecological and Human Costs of Seed Monopolies and Globalisation of Agriculture (2013), a analizat în detaliu acest fenomen apărut în urma așa-numitei Revoluții Verzi, adoptate în anii ’50 și ’60 în SUA și preluate ulterior în India. În acest context, metodele tradiționale ale agriculturii au fost înlocuite cu o agricultură bazată pe utilaje masive, fertilizatoare și pesticide, semințele care obișnuiau să fie strânse de fermieri de la recoltele trecute fiind înlocuite cu semințe modificate genetic, brevetate și monopolizate de mari companii de chimicale precum Monsanto și DuPont. Venind de la corporații producătoare de chimicale agricole, în mod evident aceste semințe nu produceau recoltă în absența pesticidelor și a fertilizatoarelor ce aveau să fie cumpărate separat. Mai mult decât atât, având foarte multe gene recesive, semințele provenite din recoltă nu puteau fi replantate, iar fermierii erau obligați să cumpere noi semințe în fiecare an – practică aproape complet absentă în agricultura tradițională, unde principalele căi de achiziție de noi semințe erau păstrarea celor din recolta anterioară sau schimbul cu alți fermieri din comunitate. Desigur că aceste practici fac ca solul să se degradeze și să aibă nevoie de cantități din ce în ce mai mari de fertilizatoare, rezultând într-o lipsă completă de sustenabilitate și în distrugerea treptată a mediului înconjurător.

Deși la nivel de profit aceste practici industriale au funcționat până acum în țările cu afluență de capital, în India au dus la sinuciderea în masă a celor care nu au mai avut resursele necesare să cumpere pesticide și, neavând acces nici la semințe tradiționale, s-au afundat în datorii sau au rămas fără posibilitatea de a-și mai susține gospodăriile. Shiva a ajuns chiar să numească acest fenomen genocidul fermierilor, arătând ca vinovat capitalismul vestic imperialist, tradus în prezent prin ideea de globalizare a agriculturii. De asemenea, Shiva conectează practicile capitalismului vestic de cele ale patriarhatului opresiv, explicând că în India agricultura tradițională era practicată într-o bună măsură de femei, dar că, în urma industrializării, aceasta a fost preluată de bărbați. Procesul a contribuit la modificarea rolului social al femeii, dar și a manifestărilor față de mediul înconjurător, care dintr-odată erau definite într-o mai mare măsură de atitudini patriarhale.

Dar desigur, acesta este doar unul dintre exemplele explicit violente ale felului în care, sub capitalism, mediul înconjurător și sănătatea psihică a celor care îl locuiesc sunt simultan călcate în picioare. Un exemplu comun și poate mai apropiat de subiectivitatea urbană este dat de muziciana Anohni, pe albumul ei din 2016 numit Hopelessness (Deznădejde). Anohni vorbește extensiv în piesele și interviurile sale despre felul în care subiectivitatea sa ca femeie trans supraviețuitoare de abuzuri a influențat diferite aspecte ale sănătății ei mintale. Însă în Hopelessness, Anohni explorează efectele crizei climatice și mai exact felurile în care ea însăși simte abuzurile asupra mediului și abuzurile imperialiste ale războaielor în feluri viscerale, la fel cum a simțit abuzurile patriarhale asupra propriului corp. Întregul album e o explorare a relației victimă-abuzator, în care ea însăși schimbă rolurile dintr-o persoană albă din vest, ale cărei acțiuni sunt nocive pentru planetă

Cum am ajuns
Mama acestui fiu?
Fața și mintea
Și mâinile virulenței?

într-o persoană care internalizează abuzurile asupra mediului și intră în aceleași mecanisme de rușine și de învinovățire de sine prin care trec deseori victimele abuzurilor.

Dă-mi voie să fiu eu prima
Nu sunt atât de inocentă
Dă-mi voie să fiu
Cea pe care o alegi de sus
În final, vina e în parte a mea
Așa că bombardează-mă

În mare, aceste subiectivități se întrepătrund și ajungem să fim martore ale unui ciclu complex de perpetuare a abuzului, un angrenaj în care multe dintre noi suntem prinse în feluri care ne afectează profund sănătatea mintală. Ca persoană queer supraviețuitoare de abuz, am empatizat cu această perspectivă și m-a făcut să observ mai mult în jur felul în care femei și persoane queer cu istorii traumatice sunt mai expuse la a purta în spate și a internaliza presiunile opresive și/sau violente ale statului, ale capitalismului, ale distrugerii climatice.

Doliul de după deznădejde 

Întâmplător, o frază pe care am auzit-o acum mulți ani într-un poem al lui Anohni este și titlul primului capitol din Realismul Capitalist al lui Fisher: Este mult mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului. Anohni folosește acest argument ca pe o chemare la trezire colectivă, spunând că sfârșitul oricărui sistem opresiv este posibil, atât timp cât poate fi măcar imaginat. Și deși câțiva ani mai târziu ajunge să cânte despre deznădejde, peisajul emoțional explorat în Hopelessness aduce mai degrabă a doliu, a suferință exprimată în mod asertiv și deliberat. Pornind de la această distincție, aș spune că o practică asumată de doliu colectiv, de procesare comunitară a depresiei/anxietății/deznădejdii climatice poate avea un efect nu doar terapeutic, cât și de empowerment, pentru că adaugă un strat de control/demnitate/putere asupra unui sentiment ce altfel poate deveni copleșitor. În timp ce deznădejdea individuală poate duce la alienare și depresie, la lipsa acțiunii și la o senzație de paralizie în fața unor dezastre copleșitoare, cu doliul colectiv ne putem întâlni exact din locul în care ne aflăm, fără să ne forțăm să performăm sau să reprimăm, dar în același timp făcând un prim pas de acțiune intențională acolo unde poate părea imposibil.

Poate că pare insuficient, dar pentru mine este foarte important să începem să ne ridicăm pe noi însene și unele pe altele din locurile afective în care suntem, fără a sări etape doar pentru că simțim că progresul nostru trebuie să fie exponențial. Iar faptul că am putea face asta prin ritualuri construite colectiv, prin găsirea de noi moduri în care să simțim pierderea și jalea, nu e doar o practică de procesare emoțională, ci și o potențială unealtă în întărirea relațiilor comunitare și în prevenirea epuizării activiste. Iar aici, miza este una politică, pentru că ține de supraviețuirea noastră sub capitalism și de capacitatea noastră de a ne purta lupta împreună. Ce poate fi mai distructiv pentru puterea noastră de acțiune decât încremenirea totală în fața dezastrelor climatice? Ce poate fi mai nociv pentru justiția transformatoare [transformative justice] decât deznădejdea? Susținerea reciprocă printr-un doliu colectiv ne poate face să simțim că putem acționa cel puțin atunci când vine vorba de procesele noastre cele mai adânci, iar grija reciprocă ne poate ajuta să ne conservăm și să ne protejăm unele pe altele.

Mark Fisher, după 48 de ani de luptă cu depresia și încercarea continuă de a repara sistemul în care trăim, nu a mai putut continua. La fel ca el, mulți oameni cu suferințe mintale sunt lăsați în urmă. Lăsăm în urmă constant bucăți din noi și din nevoile noastre, punând deoparte suferințe reale și prezente, doar pentru a putea duce mai departe muncile din care supraviețuim. Suferim constant pierderi, de la specii întregi de animale și fragmente din lumea vie ce ne înconjoară, la accesul la apă și aer curat, la odihnă, hrană și adăpost. Mulți dintre noi suferă unele din aceste pierderi în fiecare moment. În fața crizei climatice, în fața deznădejdii, devine din ce în ce mai clar, parafrazând-o pe Audre Lorde, că grija comunitară – al cărei prim pas poate fi procesarea colectivă a doliului – este un act vital al luptei politice.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Ecologie și Tehnologie, curatoriată de Carolina Vozian.