Don’t bite your tongue. Despre sexualitate în fragmente

Text și fotografii de Alina Ușurelu

Procesele dialectice negative ale sexualizării, rasializării și naturalizării celor care sunt marginalizați sau excluși generează producția energică de jumătăți de adevăruri sau forme de cunoaștere parțială despre acești ceilalți. Alteritatea dialectică și peiorativă induce ignoranța structurală despre cei care, în virtutea faptului că sunt ceilalți, sunt poziționați în afara diviziunilor categoriale majore prin care se atribuie umanitatea.” – Rosi Braidotti, „Postumanul”

Inițial, un sinopsis de film, Don’t bite your tongue, a pornit de la o simplă curiozitate: cum ar fi dacă diferite părți ale corpului ar deveni personaje și ar vorbi despre viața lor sexuală doar prin mișcare?

Această curiozitate a început să traseze drumuri mai degrabă intuitive pentru cercetare și explorarea vizuală și performativă. Ele s-au format și dezvoltat ca instrumente de măsurare și înțelegere a sexualității. Era foarte evident pentru noi că dacă ne dorim să abstractizăm un dialog despre sex și să îl reprezentăm prin mișcare trebuie să înțelegem foarte bine unde se văd sau simt experiențele sexuale în corp, gestică și senzații. Așa a luat naștere ideea de cercetare bazată pe interviuri și așa am început să construim relația cu publicul.

Tot din dorința de a abstractiza și de a putea reda subtil experiențe sexuale cât mai diverse, am dezvoltat o paralelă cu limbajul simbolic vegetal. Ulterior, am dus explorarea mai departe cu lichide, textile și alte texturi.

Fiind implicați în procesul de înțelegere a fenomenelor sexuale începând cu 2018, pararela cu realitatea socială românească cu privire la sexualitate ne-a pus față în față cu dezbaterile publice legate de: educație sexuală, egalitatea de gen, legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, scoaterea în afara legii a posibilității de a studia despre studii de gen, etc. și, inevitabil, s-a creat o nevoie de a răspunde felului în care religia și societatea tratează acest subiect. Ne-am dorit să ne opunem stereotipului universului sexual asociat cu „gândul murdar” și să creăm o atmosferă vizuală fragilă și sensibilă, un spațiu de întâlnire care să deschidă discuția despre sex fără prejudecăți.

Felul în care arată sculptura metalică a avut parte de multe transformări în timpul cercetării, inițial ne doream ca publicul să interacționeze cu ecrane pentru a descoperi diverse povești și confesiuni sexuale. Am fost nevoiți să schimbăm abordarea din cauză că tehnologia nu răspundea complet dorințelor noastre, însă am rămas cu două puncte cheie: confesiunea și gestul de a descoperi. Ele se leagă de ideea inițială și de noile descoperiri realizate în procesul de cercetare, cum ar fi Istoria sexualității a lui Foucault, care demontează felul în care conceptul de confesiune, o tehnică de „purificare” a religiei creștine, încă din anii 1700, a dus la prohibiția și îngrădirea libertății de exprimare sexuală. Noi transformăm confesiunea, din felul în care este ea înțeleasă în limbajul creștin – ritual care constă în mărturisirea păcatelor pentru a obține iertarea lor, spovedania făcută unui preot – într-un spațiu liber, un spațiu de autoreflexie în care spectatoarea este cea care ascultă și poate să se oglindească în intimitatea/emoționalul celeilalte fără să cunoască identitatea celei care vorbește, având posibilitatea de a cunoaște experiențe sexuale ale unor oameni cu vârste și identități sexuale diferite. Prin caracterul anonim al confesiunii am încercat să ridicăm barierele și blocajele celor care se identifică drept heterosexuale față de de celx queer și invers, deoarece lipsa posibilității de identificare a mesajului cu o identitate îl poate face să fie ascultat în ciuda prejudecăților pe care audiența o poate avea. De cele mai multe ori, ne blocăm la identitate și nu mai suntem disponibili să ascultăm sau să învățăm din experiențele celor care nu sunt ca noi, însă toți ne confruntăm cu probleme în felul în care ne raportăm la propria noastră sexualitate, și cei privilegiați și cei mai puțin privilegiați, dar evident în moduri și cu semnificații recunoscute în mod diferit la nivel social. Nevoia de intimitate și afecțiune nu are gen sau orientare sexuală și asta urmărim să evidențiem prin intermediul proiectului DBYT.

Al doilea punct cheie – descoperirea, dezvelirea – are și el legături și răspunsuri la practicile creștine și face referire la gestul de „a te băga sub poala popii” pentru a fi iertat, din ritualul de spovedanie al religiei creștin-ortodoxe și, pe de altă parte, are legătură cu stimularea simțului tactil, care devine predominant într-un spațiu intim și mai ales în relație cu sexualitatea. Aici persoana care se „spovedește” ascultă, atinge, miroase și e liberă să interpreteze cum vrea ce se întâmplă cu sine, nu trebuie să fie iertată, ba din contră, vrem să fie curioasă, să-și pună întrebări, să descopere noi fantezii și să se gândească la cum vrea să-și exploreze sexualitatea mai departe.

Foto: Andrei Tudose

Conceptele de fragil, fluid, comun și diferit, dar și paralela dintre corp și plantă se păstrează și în structura sculpturii metalice care poate forma atât un corp comun al universului sexual, cât și o instalație dispersată în spațiu. Acest caracter modular îi conferă instalației capacitatea de a se adapta la diverse spații interioare sau exterioare.

La început, interacțiunea publicului cu sculptura metalică se construiește prin imagine și sunet. Ele captivează privitoarea și o atrag către zona interioară, intimă, privată, unde văzul este redus la minim, sunetul o izolează și mai mult de spațiul exterior prin intermediul vocilor ascultate la căști, iar simțul cel mai intim, tactilul, devine dominant prin interacțiunea cu materialele textile lycra și mătase naturală. Se produce o tranziție graduală de la public la privat, unde spațiul capătă o atmosferă de intimitate, formând un context potrivit pentru a-i oferi privitoarei fragmente din viața intimă a unor oameni anonimi. Neputința acesteia de a identifica cui îi aparțin fragmentele, împreună cu atmosfera și mesajul vizual și sonor al instalației lucrează pentru a transmite faptul că sexualitatea este delicată și fragilă, naturală, firească în ciuda prejudecăților susținute în societate.

În proiectul Don’t bite your tongue, am încercat să facilitez un sistem de transmitere a experiențelor sexuale de la o parte la alta, să colectez experiențe din cât mai multe părți și să le pun un într-un tot, într-un corp. Corpul Don’t bite your tongue este format din 30 de părți (30 de persoane care au răspuns unui interviu amplu despre sexualitate) cu experiențe, vârste și raportări diferite la acest subiect, iar ceea ce urmează este desfășurarea unui lanț de transmitere informațională dinspre o parte către alta.

La început e doar flirt, dup-aia începem să ne sărutăm, după care facem sex, după care la un moment dat vorbim despre exclusivitate. După care, la un moment dat, vorbim despre mutat împreună. Dup-aia trebuie să ne căsătorim, dup-aia facem copii. Din exterior ni se impune ca relațiile noastre să arate așa, să urmeze acești pași. Și acești pași creează foarte multă anxietate.

Nu frate, poți să locuiești cu cine nu ai treabă. Poți să fi super emoțional deep cu cine vrei tu, să fii în relații în ce ordine vrei tu. Poate fi super ok să te muți împreună de la început sau e super ok să nu te muți împreună niciodată și să dormi separat! Să te dezbraci de acest escalator și să faci lucrurile în ce ordine vrei.

E o luptă în mine de fiecare dată când această figură adultă apare și zice: „I love my body și consider că dacă sunt dezbrăcată sau nu numai că sunt dezbrăcată, port lucruri care să enhance cumva nuditatea și sexualitatea și ce vrei, asta nu mă face mai puțin importantă, mai puțin capabilă, mai puțin inteligentă sau mai puțin valoroasă ca persoană!”. Este acest adult în mine care gândește toate chestiile astea și mai este și ceva adolescentă speriată în mine care este super pe panică că urmează să se întâmple ceva nasol.

Sunt o persoană transformată cu provocări corporale și pentru că mă aflu într-o etapă de tranziție în propria viață mă simt foarte confortabil în corpul pe care îl am, chiar dacă acest corp îmi dă limite în viața de zi cu zi. Nu doar că mi-am pierdut membrul în război, am avut și multe răni care îmi otrăvesc corpul. Deci, pentru mine, să găsesc întotdeauna un echilibru este o luptă pe care trebuie să o am cu dragostea pentru că aceasta este forma mea de a fi. Nu mă simt ca „oh, sunt o persoană cu dizabilități” dizabilitatea nu există cu adevărat și puteți spune, de asemenea, că o dizabilitate sexuală nu există, chiar dacă aveți probleme cu obținerea unei erecții sau nu, sau aveți problema de a avea prea multe erecții.

Singura discuție despre sex cu tatăl meu a fost când am plecat cu un băiat la mare și el mi-a zis: ai grijă să nu vii borțoasă de-acolo. A fost cea mai mare jignire din viața mea, în condițiile în care eu îmi pusesem targetul să nu fac sex până la 20 de ani. Nu vorbim în familie, nu vorbim între prietene deși trăim aceleași lucruri, sau nu aceleași că suntem diferite, dar… nu vorbim nici în școală… mi-aduc aminte că la ora de biologie am trecut foarte repede și toată lumea râdea, ceea ce mi se pare trist… 

Eu știu câtă rușine mi-a fost imprimată pentru niște chestii care erau complet naturale, dar pe care n-am fost făcută să le privesc așa. Întotdeauna am avut chestia asta cu libertatea corpului, știi? Că la început îmi doream să fiu cât mai unul la unul cu un bărbat. Voiam să simt cum e să penetrez, vroiam să simt cum e să ejaculezi, să mă comport masculin în interacțiuni sexuale și să sparg acest tipar și să înțeleg că sexul este o interacțiune nu de roluri de gen și de expresii de gen sexuale între două corpuri că de asta prefer cumva termenul, mă identific mai degrabă ca pansexual, nu bisexual pentru că nu mai pun atât de mare accent pe gen când interacționez sexual.

După tranziție nu am mai putut să stăvilesc în niciun fel testosteronul. M-am și pus în niște situații riscante, din care mă bucur acum că am ieșit bine, nu știam cum să comunic niște lucruri. Nu știam cum să îmi comunic dorințele sexuale, nevoia de spațiu. Nu știam să pun limite. Să transmit ce simt. Sentimentul ăsta pe care l-am căpătat în adolescență de self loathing, de rasă inferioară m-a pus în niște ipostaze la care s-au adăugat și faptul că am trecut prin niște relații foarte abuzive. Mă aduseseră în punctul în care eu să cred despre mine că nu pot fi înțeles din punct de vedere sexual decât de cineva care este deeply deranged. Și gândul ăsta a fost destul de nociv și n-a putut să fie combătut decât recent de partenera mea actuală. Nu aveam nicio unealtă potrivită cu care să mă manifest sexual așa cum voiam. Era mai mult o mimare cumva. Încercam să ajung acolo mental prin gesturi, mai mult, și atingeri.

Din cauză că am avut multe experiențe nașpa, fără consimțământ sau ambigue din punctul ăsta de vedere, am ajuns să fiu mult mai atentă. Mi-e mai greu să mă relaxez și să mă las dusă de val. Nu știam că pot să zic nu, nu știam că pot să cer ce vreau, nu ceream, îmi era super rușine că aveam impresia că nu știu cum se face. Recent am înțeles că e și jocul meu.

Vin dintr-un spațiu în care nuditatea este hiper sexualizată, deoarece singura dată când o vezi este când faci sex. Sunt pe o plajă de nudiști, brusc îmi dau seama că nuditatea și sexul nu sunt același lucru. Pentru mine a fost un divorț foarte magic între sex și nuditate. Posibilitatea de a vedea diferite tipuri de corp fără haine, oferă posibilitatea de a te accepta mai profund. A vedea corpurile fără învelișuri oferă un sentiment profund de confort în corpul tău și în experiență, cel puțin pentru mine.

Îmi este din ce în ce mai clar că modelele și stereotipurile moștenite nu ne fac bine niciuneia dintre noi, că ține de fiecare felul în care ne raportăm la ele și încercăm să le transformăm. Plăcerea, nevoia de intimitate și afecțiune nu au gen sau orientare sexuală și mi se pare extrem de necesar să ne ascultăm și să învățăm unii de la alții pentru a nu mai produce jumătăți de adevăruri sau forme de cunoaștere parțială, pentru a nu ne mai fi rușine de cine suntem și ce ne place.

Alina Ușurelu

Artistă multimedia. Folosesc imaginea, corpul și vocea ca să deschid uși către lumi nevăzute. Îmi caut mereu aparatul de fotografiat în vise atunci când descopăr imagini pe care vreau să mi le amintesc și îmi place să blurez granițele dintre medii. Am descoperit un alt eu pe care o cheamă EZA + ea își ascultă intuiția și crede în magie.

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu