Eu niciodată n-am primit o educație sexuală

Petrecere cu prietenii la mine acasă. Avem cu toții în jur de 30 de ani, deci pe la 10 seara suntem deja amețiți, deși alcool mai este destul. Cineva propune un drinking game, să nu se piardă alcoolul. Never have I ever, zâmbește cu subînțeles cel care a propus jocul. Chicotim că suntem ca niște adolescenți, dar jucăm de dragul vremurilor trecute. Și la fel ca în adolescență, după primele 2-3 runde, jocul se transformă într-un showing off despre viața sexuală pasională a fiecăruia. Știți voi, clasicele, cine a făcut sex în trei sau în patru, cine are mai mult de 20 de parteneri pe listă, cine a făcut sex în avion, cine în patul părinților, cine cu un necunoscut… Lista e lungă și cam aceeași de fiecare dată când joc, indiferent dacă e vorba de gașca de prieteni vechi sau ceva necunoscuți în vreun hostel.

Mi-am dat seama că cel mai des vorbesc cu prietenii despre sex când jucăm Never have I ever. Și nu, nu e o premisă pentru discuții pe bune. Am relații apropiate de prietenie, ne știm traumele din copilării și provocările din relații, dar nu și cele legate de intimitate. Teoretizăm despre stilurile de atașament și limbajele iubirii la parteneri, dar nu vorbim despre durerile din timpul penetrării sau tipurile de contracepție, de exemplu. Uneori mai pomenește una dintre noi că sexul e minunat cu tipul nou sau facem glume despre sex, dar nu prea avem discuții pe bune, cu vulnerabilizare și asumare. Ne place să credem că suntem independente și împuternicite, dar rușinea, rușinea e internalizată prea mult când vine vorba de corp și intimidate.

Am crescut cu rușinea asta. Printre primele mele amintiri, pe la 4-5 ani, sunt momente când eram vara la bunici și alergam goală prin curte și bunica îmi zicea să îmbrac chiloții, că-i rușine.

Tot pe atunci mergeam sâmbăta cu mătușile mele la baie – cineva din mahala avea baie cu saună și mergeau toți vecinii acolo. Întâi bărbații, când era mai fierbinte, apoi femeile. Îmi amintesc fascinația cu care priveam sânii, părul pubian al femeilor de la baie. Mi se părea fascinant că au „blană”. Și aveau păr și la subraț – mama nu avea, dar avea tata, și credeam că e ceva ce au doar bărbații. Sau femeile care nu au copii, ca mătușile mele. Ele îmi vedeau fascinația cu care le privesc și îmi ziceau că lasă că o să cresc și eu și o să-mi crească sânii și părul pe corp și o să se uite și ele la mine, și o să văd eu cum o să-mi fie rușine.

Râdeau, iar eu mă întrebam dacă chiar o să am păr la subraț, la fel ca ele, sau o să fiu ca mama, fără păr. Nu aveam idee unde se duce părul mamei, și simțeam deja că e ceva despre care nu se vorbește. Sânii știam că o să-mi crească, ca la toate fetele. Și așteptam perioada când aveau să-mi crească sânii și părul cu frică și entuziasm. Și eram tare curioasă când și ce o să se întâmple de fapt, dar nu-mi amintesc s-o fi întrebat vreodată pe mama sau pe altcineva. Învățasem deja că e rușine.

Evident, nici la școală n-am avut niciun fel de educație sexuală. Când eram prin clasa a șaptea, a fost o încercare de la minister să introducă lecții despre corp în cadrul orelor de dirigenție, până au făcut scandal biserica și unii părinți. Eram curioasă de manual, citeam, la fel ca ceilalți colegi, cu sete și indiferență mimată paginile despre pubertate și schimbările din corp. Dar nu vorbeam despre asta.

În schimb, tot prin adolescență am început, la fel ca toate colegele, să iau palme peste fund de la băieți. Sau să-mi fie atinși sânii „din greșeală” de băieții care alergau pe holuri la școală sau se jucau în fața blocului. La fel cum pățeau și mama, și mătușile când erau de vârsta mea, probabil. Zic „probabil” pentru că nu am vorbit cu ele pe bune despre asta, era rușine.

Uneori, mătușile mai făceau glume totuși – este vreun băiat care nu-ți dă pace la școală? Vreunul care să te tragă de cosițe sau de altceva? Că așa fac băieții când le place de cineva.

Deși mi-e simplu acum să văd cât de nedrepte, patriarhale și opresive erau ideile astea, pe atunci erau realitatea, adevărul pentru mine. Adevărul rușinos, despre care nu se vorbește. Mă dureau palmele peste fund și mă simțeam umilită să le primesc, dar și dacă alte colege luau mai multe palme mă întrebam dacă asta înseamnă că sunt urâtă. Pentru că asta ne învață patriarhatul, că fetele concurează pentru atenția băieților, atenția băieților le dă valoare și validare. Iar atenția se manifestă prin hărțuire. Și știu că asta se întâmplă și acum cu adolescenții – știu de la adolescenții cu care lucrez, din social media și discursul public patriarhal, care pare că nu se mai schimbă odată.

În România s-a adoptat totuși, abia în 2020, legea despre obligativitatea educației sexuale, și sper să vedem rezultatele peste câțiva ani. Sper să fie creată o curriculă pertinentă, ca cea propusă de COMMA, de exemplu. Sper ca România să nu urmeze exemplul școlilor din Moldova, totuși, unde încă se predă că fetele trebuie să concureze pentru atenția băieților, în timp ce ei nu sunt interesați de relații.

Și știu că deși înțeleg și interpretez altfel lucrurile astea acum, dintr-o perspectivă politică, feministă, mi-e (încă) greu să le și deconstruiesc emoțional. Să simt că corpul meu e doar al meu, că pot să pun și să cer să-mi fie respectate limitele. Că pot să-mi revendic plăcerea, sexualitatea.

Știu că încă nu mi-am deconstruit rușinea internalizată. Știu din lipsa discuțiilor deschise cu prietenele sau partenerii. Din faptul că mi-e greu să cer să mi se respecte limitele. Sau să-mi revendic plăcerea. Să zic ce și cum vreau, să nu simt că partenerul îmi face o mare favoare, pe care ar trebui s-o merit, dacă îmi face sex oral. Sau că îmi face o „favoare” dacă se oprește când reușesc să-i zic că mă simt inconfortabil. Mi-e greu, dar învăț prin fiecare experiență.

De fiecare dată când zic că ceva îmi place sau nu-mi place îmi simt corpul tot mai al meu.
De fiecare dată când scriu sau povestesc o experiență nașpa, simt că mi-o revendic, că pe viitor, aș putea să spun nu mai ușor, atunci când o să vreau asta. Sau să spun un da asumat, de care să nu-mi fie rușine.
De fiecare dată când citesc sau ascult o prietenă povestindu-mi experiențele ei pe bune, simt că nu suntem singure. Când pot să ofer și să primesc sprijin și solidaritate.
De fiecare dată când aducem în spațiul public altfel de povești, deconstruiesc încă un pic din patriarhatul internalizat. Povești asumate, scrise de noi despre corpurile noastre. De noi, nu de bărbații care cred că existăm pentru plăcerea sau inspirația lor.
De fiecare dată când refuz să vorbesc esențialist și bombastic despre sexualitatea mea într-un joc de Never have I ever, îmi simt corpul tot mai al meu. Când refuz să vorbesc despre sexualitate ca și cum e ceva cu care trebuie să impresionez pe alții, ceva care îmi conferă un statut – „sălbatică” sau „dezghețată” sau dimpotrivă – „prea serioasă” sau „prea pudică”.

Am început să adun o colecție de situații legate de sex prin care am trecut mai multe. O să vă povestesc câteva și o să vă zic și cum mi-ar fi plăcut să mă comport în loc. Împărtățirile astea fac parte din procesul meu de învățare: corpul meu e al meu și am dreptul să știu și să spun ce-mi place. Și poate-mi sun și prietenele să vorbim despre asta.

***

Mă las pe spate peste balustrada de la balcon. De la etajul 7, orașul arată altfel. Mă simt în vacanță. Ridic piciorul pe perete ca să-mi pot lăsa capul și mai mult în jos. Mă surprinde cât de flexibilă am devenit, totuși e ceva de yoga asta. Privite așa, luminile orașului par să ia locul stelelor. Farurile mașinilor sunt stelele căzătoare. Îmi pun o dorință: să ejaculeze tipul mai repede, să se termine odată. Îmi amintesc că nu sunt aici să privesc orașul, fac sex totuși, ar trebui să mă concentrez la asta. Încep să oftez și să-i spun cât îmi place cum mi-o trage, poate se excită mai tare și are orgasm. Îmi zice să intrăm că ne aud vecinii.

Aș vrea să fiu în patul meu. Sau măcar să nu fiu atât de conștientă de cât de mult n-am chef de sex cu el de fapt. Nici nu-mi trece prin cap să mă ridic și să plec sau să-i zic să ne oprim. Simt că îi datorez un orgasm.

Aș vrea să mă fi oprit. Să-i spun că ceva nu funcționează și în funcție de reacția lui, să fi plecat sau să avem o discuție și să mă gândesc la ce-mi place mie.
Eu niciodată n-am trezit vecinii în timp ce făceam sex.

***

Tatăl prietenului meu îl roagă să ia mașina familiei și să meargă să ducă ceva unor rude din alt oraș. Am liber în ziua aia, așa că decidem să transformăm vizita aia, neplăcută de altfel, la ceva unchi de gradul nu știu care într-un road trip de o zi. Seara ajungem într-un sat și o luăm pe ceva dealuri. Suntem singuri cu mașina lângă o pădure.

În perioada aia făceam sex rar și mă simțeam inconfortabil de obicei. Nu vorbeam despre asta, deși ambii ne dădeam seama că ceva e în neregulă. Și cumva ambii am zis că momentul ăla în care avem mașina pentru o zi e perfect să încercăm ceva nou – sex în mașină. După ce ne-am răsucit pe-acolo căutând o poziție în care să ne putem mișca fără să înțepenim, am ajuns pe bancheta din spate. Bancheta din spate, eu deasupra, scenă de film american cu adolescenți cool. Doar că eu mă tot loveam cu capul de tavan, în mașină era cald și sufocant, iar eu sunt claustrofobă. M-am panicat simțind că nu mai am aer. Am ieșit afară, am respirat adânc și i-am zis că vreau să continuăm pe capotă. De parcă nu ne puteam opri atunci. De parcă orgasmul lui ar fi rezolvat problemele noastre de comunicare. Sau m-ar fi scăpat de rușinea că eu nu mă simt bine în timp ce fac sex.

Odată ce începi să ai un prieten, cumva lumea se așteaptă să ți se schimbe radical sexualitatea. În adolescență sau până să ai o relație serioasă, lumea se așteaptă să fii pudică, să fii virgină, să te îmbraci și să te comporți modest, nu cumva să provoci bărbații din jur. Apoi, când începi să ai o relație, cumva trebuie să te transformi într-o zeiță a sexului, dezinhibată și întotdeauna excitată și gata să satisfaci toate dorințele partenerului.

Aș fi vrut să vorbesc cu partenerul meu despre asta. Aș fi vrut să știu, încă din adolescență, că e firesc să vorbesc despre sex cu partenerul. Că e ok să nu mă simt confortabil uneori și că nu trebuie să fac nimic din ce nu vreau.
Eu niciodată n-am făcut sex în mașină.

***

Au trecut câte… 3, 4… 5 luni de când v-ați despărțit și tu încă n-ai fost cu altcineva? Tre’ să rezolvăm chestia asta cât mai repede. El e cu altcineva de mai bine de o lună. Azi mergem la un party și sigur combini și tu ceva. Pentru prietenii mei bărbați, mai ales, să sufăr atâta după o despărțire e inacceptabil. Îmi spun că trebuie să fiu mândră, să-mi păstrez orgoliul, să nu-l las să afle că sufăr, să vadă ce-a pierdut. Fetele îmi spun că o să găsesc pe cineva mai bun, dar pentru asta trebuie să încerc. Iar mie mi-e prea frică că o să sufăr pentru totdeauna – e prima despărțire, totuși – și mă gândesc că dacă cei care au trecut prin asta îmi spun că așa funcționează, cui pe cui se scoate, probabil au dreptate. Spoiler alert – nu aveau. Dar în seara aia am ieșit cu ei în oraș. Și am tot povestit cu prietenul unui prieten, pe care acum cred că l-au chemat și l-au prevenit că are o treabă în seara aia. Și lui i s-a părut foarte sexy, când am ajuns să facem sex la mine, că i-am spus că nu vreau să rămână peste noapte.

Am trecut peste despărțirea aia totuși, și sunt destul de sigură că partida aia de sex n-a avut nicio legătură cu asta. Aș fi vrut să știu atunci că e ok să sufăr. Și e ok să-mi iau tot timpul de care am nevoie, indiferent de cât le ia altora sau ce face fostul sau cât a durat relația sau ce alte formule complicate mai calculează cât timp e ok să suferi. Aș fi vrut să-mi respect procesul. Să am destulă inteligență emoțională și încredere în mine cât să ascult de prietenele care îmi spuneau că e ok să sufăr și că, deși nu pare, o să treacă. Și că o partidă de sex în plus n-o să rezolve nimic.

Eu niciodată n-am avut un one night stand.

***

Când se întâmplă totuși să am discuții sincere cu prietenele mele, să ne dăm seama cât de similare ne sunt experiențele, vedem că nu e nimic în neregulă cu noi. Și treptat rușinea se diminuează. Rușinea scade de fiecare dată când recunoaștem că ne e greu să avem orgasm uneori. Sau că nu e întotdeauna perfect sexul cu partenerul nostru. Sau că uneori nu avem chef. Nu avem chef să fim deasupra sau dedesubt sau de sex oral sau anal sau de jucării sau de orice altceva. Rușinea scade când recunoaștem că nu fiecare partidă durează 2 ore. Sau că tipul ăla cu care am făcut sex o dată n-a sunat înapoi.

Așa că vreau să vă propun un joc mai pe bune. Un Never have I ever sincer și vulnerabil.
Eu niciodată n-am avut o discuție sinceră cu mama despre sex.
Eu niciodată n-am avut o lecție utilă de educație sexuală la școală.
Eu niciodată n-am auzit că băieții îmi dau palme la fund pentru că mă plac.
Eu niciodată n-am crezut că băieții îmi dau palme la fund pentru că mă plac.
Eu niciodată n-am făcut sex fără să fi avut chef.
Eu niciodată n-am avut dureri în timpul penetrării.
Eu niciodată nu m-am panicat că mi-a întârziat menstruația.
Niciodată nu mi-a fost rușine să cumpăr pastila de a doua zi.
Niciodată nu mi-a reproșat partenerul că-s neepilată.
Niciodată nu mi-a fost rușine să mă dezbrac în fața unui partener.
Niciodată nu m-am simțit inconfortabil în timp ce făceam sex, dar am continuat totuși.
Niciodată nu am simțit că e datoria mea să fac sex.

Voi ce-ați mai adăuga în listă?

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sex și Sexualitate.