de Oana Uiorean
Imagine pusă la dispoziție de autoare
Ei n-au. N-au. Știe asta de la mama ei, care a știut-o de la bunica, și dintotdeauna. Apoi știe și de la copiii de la blocurile pe lângă care căuta în gunoaie. Râdeau de ea și ea râdea cu ei, de ce nu, copiii știu puține, mai numai ce li se spune, ce le-a spus și lor mama, și ei bunica, ce știu și ele dintotdeauna, de ce să te superi? Pe vremea aia îi stătea gândul numai la carne, de-ar mai arunca oamenii și carne, că aproape nici nu mai avea lapte, și fata creștea slabă, îi dădeau greu dinții, să mestece și ea ceva. De băiat ce să mai zică. Aproape că era destul de mare să vină cu ea la scormonit. Să-l bage-n tomberon pe deasupra. Știa și el deja, cât era de mic, că ei n-au. N-aveau, și îi părea în fiecare zi că ei tot mai mult n-aveau, că tot mai multe luceau în jur, că tot mai puține găsea ea prin tomberoane, dacă mai găsea măcar tomberoane, le puneau la tot mai multe lacăt. Au omorât pisicile cu foamea, și-acuma era rândul lor. Așa că n-aveau. Știa așa de bine că ei n-au, că nici nu s-a mai mirat în ziua în care s-a întors la cocioaba din orașul de acasă și a găsit-o arsă de la butucul ce-l lăsase mocnind să țină cald copiilor până să se întoarcă ea. A sărit un vecin, a scos-o pe fată. Băiatul s-a dus, a ars ca un lemn, o fi apucat măcar să strige? Și pe la blocuri era după Crăciun, găsise carne pe oase. S-a îndoit și atunci de mijloc, s-a rupt pe dinăuntru, ca acum.
A ars o cocioabă, a murit un copil, s-a auzit în centrul și în colțurile orașului.
Să li se dărâme cocioabele. Să fie alungați. Să se facă loc pentru catedrală.
I-au adunat pe toți, i-au alungat, au ars ce-a mai rămas din colibe. Au construit catedrala. I-au dus la marginea orașului, la groapa de gunoi, i-au lăsat să-și construiască alte cocioabe, să nu mai știe nimeni niciodată de ei nimic.
O cheamă Cireașa și pe fetiță Alina. Să le ajuți, îți cere femeia, pe nerăsuflate. N-au mai stat niciodată chiar de tot în stradă, ca în orașul acesta străin. Fetei i-a fost frig, că aici noaptea îngheață. Și apoi au venit să i-o ia: de ce e blondă, de ce o ține-n drum, de ce are fata ei ochi albaștri, a cui: de unde a furat-o. Agenția. Agenția a venit să-i ia copilul. Așa i-au zis. Agenția. Dar unde să se ducă? Înapoi în orașul de acasă cum să se ducă? De ce să se întoarcă la cocioaba de lângă groapa de gunoi? Măcar fata ei să aibă mai mult noroc ca alții, etc. Ea nu știe unde să se mai ducă.
Și funcționara de la Agenție? Cireașa dă din mână, i se întunecă fața, tace o vreme, înecată. Astea or fi bucuriile femeii ăleia, când sunt numai ale ei, când nu sunt și bucuriile altora. A mai întâlnit ea oameni din ăștia ca funcționara de la Agenție, doar că e prima dată când oameni din ăștia se nimerește să se bucure de necazul ei. De-aia s-a și ridicat de pe scaun. S-a ridicat de pe scaun, s-a îndoit de mijloc, și-a tras de păr.
A urlat.
Nu pentru că au zis că nu-i dau fata înapoi. De asta nu s-a mai mirat. A urlat pentru bucuria femeii ăleia, pe care ar fi vrut să o ridice de pe scaun, să o îndoaie de mijloc, să-i tragă de păr, să o audă cum urlă, cum se rupe pe dinăuntru ca și ea. Nu-i prima oară, pentru ea, sau pentru cei ca ea, să se îndoaie de mijloc, să se rupă pe dinăuntru.
Știm noi cum e să-ți fie foame?
Nu știm, de unde să știm? Nu numai pentru că nu ne-a fost niciodată foame, și nu ne-a fost. Ci și pentru că nu ne putem închipui că se chiar poate să-ți fie foame. Nu foame de-o oră sau de-o zi. Foame tot timpul. În primul rând, te îndârjește. Ca o apă rece aruncată-n față, te dezmeticești, te faci rău. Îți stă gândul numai la găsit mâncare. Cum lumea asta nu mai e de mult cum trebuie, n-o găsești. Mâncarea te înconjoară, dar n-ai voie să te atingi de ea. Dacă aruncă cineva poți lua de pe jos, dar numai dacă nu te vede nimeni. Poți să mori de foame cu mâncare-n jur, și tu și copilul tău. Dar tot nu vrei să dai copilul. Nici când vin tristețile, când îți trece și îndârjirea, și dezmeticirea. Când pricepi că de foame nu mai scapi, nici tu, nici ea, nici chiar când o s-ajungi, poate, cum a ajuns fata ei acolo unde-i acuma, cine știe unde, să ai voie să iei din toată mâncarea asta. Să le fie foame la alții. Dar ei tot îi e foame. Pentru că ei n-au. Nici aici, nici altundeva.
Înainte de piațeta din orașul străin au mai fost și pepenii.
O mustra din priviri: dacă ai fi fost mai atentă la ce-ți spun te-ai fi priceput mai bine. Fata își ferea ochii, sărea doi pași într-un picior și se agăța de acadea, o plimba cu limba între obraji, înghițea saliva aromată, și stânjeneala îi trecea. Dacă mama ar lăsa-o să spună și ea o poveste, alta decât ceilalți, ar avea mai mult spor. Cine să le mai dea pentru că zic că le e foame, când un covrig costă 1 ban, și oricum în vremurile astea la toată lumea, aproape la toată lumea, îi e foame. Ar putea să povestească că-s departe de casă și că dorm sub cuvertura improvizată între două scânduri din spatele muntelui de lebeniță. Că noaptea fac cu schimbul care dintre ele să rămână trează, să poarte lipită în chiloți punga cu bani, să dea alarma dacă vin hoții. Așa cum au venit noaptea dinainte, și nici nu a fost prima oară. Degeaba a stat ea sau maică-sa trează, când vin ce să le faci? Nici măcar nu dau în ele, nici nu se uită după ele, își umplu portbagajul cu pepeni, și unul sau altul își face drum până-n spate, agale, mai că nici el nu se uită la ele, așteaptă cu nerăbdare politicoasă și gânduri aiurea să-i pună-n mână punga. Nu mai plângeau, când se întâmpla, de ce să plângă, cine să le-audă. Blocurile din jur aveau termopane, dacă vara-i caldă noaptea ferestrele-s deschise, dar televizoarele merg până târziu în noapte, până aproape că se face ziuă, cine să le mai audă și pe ele?
Dar mama nu voia s-o lase să spună povestea adevărată: n-o să te creadă nimeni, și dacă te crede, cui să-i pese. Mai bine spui că ți-e foame, foamea o știe toată lumea. Doar că trebuie să înveți să spui ca și când alt adevăr nici n-ar mai fi. Altfel sigur că nu-ți dau. Nici tu n-ai da. De unde să dai.
Și când venea femeia de la scara din față cu oala cu sarmale ce să-i zică? Cât de tare să se bucure și cât de tare să-i fie rușine? Ce fel de mulțumesc să-i spună, sau să-i șoptească, sau să-i dea doar din cap? Mama nu știa să-i zică. Da din umeri și își ferea ochii, cum știe ea bine să facă și cum au încercat să o învețe să facă și pe ea. Bătrânii. Bătrânii de peste tot. Sunt bătrâni și în orașul de acasă și sunt bătrâni și acolo, în orașul ăla din care nu vedeau decât bucata de pajiște dintre blocuri și scândurile peste care au aruncat un nailon. Or fi bătrâni și aici, în orașul străin.
Noaptea a venit în sfârșit furtuna, a căzut apă din cer parcă cu găleata. Le-a ajuns imediat la genunchi. S-au agățat de stâlpi și s-au rugat să nu le trăsnească. Lebenițele pluteau jucând, pete uriașe verzi mișcătoare pe ape tulburi grăbite, le lua câte-un vârtej și le îneca, le arunca înapoi la suprafață, și când ajungeau una câte una pe buza dealului, se repezeau dintr-odată în vale, ca o mulțime la sărbătoare, tot mai departe de ele. În apa până la genunchi, alergau după lebenițele care se roteau în vârtejuri improvizate, ca să le scape printre palme. Apoi a ieșit soarele, care le-a desenat zâmbete șmechere pe burțile gălbui, ca niște fețe știrbe.
