de Kim de l’Horizon
Ilustrații de Diana Branzan
Traducere de Iulia Dondorici
Fragmentele traduse se găsesc în cartea „Blutbuch” © 2022 DuMont Buchverlag, Köln, la paginile 67-70, 72-76 și 117-124.
Casa
Casa. În jurul casei, grădina. Grădina trăiește. Grădina își amintește de tot. Își amintește în locul oamenilor. În casă și grădină trăiește copilul. Sau, mai degrabă: în casă și grădină locuiește copilul. Sau, mai degrabă: în casă și grădină există copilul. În casă-și-grădină e el pe lume. În casă-și-grădină dăinuiește. În casă-și-grădină se cuibărește. În casă-și-grădină crește. În casă-și-grădină este aici. În casă-și-grădină stă ascuns. În casă-și-grădină devine casă-și-grădină. Casă-și-grădină-casă-și-grădină. Aici copilul este în mii de feluri.
Stă în casă, la fereastră. Peste tot în jur sunt împrăștiate bucăți de hârtie tăiată. Tăiate cu cuțitul elvețian. Găuri zgâriate în hârtia neagră. Copilul folosește deseori cuțitul. Ca să le vadă Peer. Ca să vadă că are nevoie de cuțit. Acum copilul stă în picioare. Privește afară. Privește ziua. Ziua se poticnește în lumina stinsă a înserării. De-a curmezișul cartierului Aglo. SABINUȚAAA. MAUROOO. LAURAAA. Casele își strigă poruncile către cer. Ziua alunecă în tufișurile de arbuști. Tufișurile de arbuști sunt conturate fin și rotund ca niște plăcinte. Ele străjuiesc începutul străzii. Acolo unde Strada Principală dă în Strada Cartierului. Cresc pe partea stângă și pe partea dreaptă. Sunt străjeri ai drăgălășeniei. Au grijă ca lucrurile să meargă cum trebuie. Țin umbră deasă de jur împrejur. Pe drumurile spre casă. Umbrele astea nu au chef de glumă. Când tații se întorc din oraș. Cu fețele lungi de atâta muncă. Vor să se întoarcă în cartierul rezidențial. Să pășească în lumea lui neatinsă de niciun rău. Trebuie să dezlipească de pe ei corpurile de oraș. Să le golească sub acești străjeri ai suburbiilor. Cum lași să curgă ploaia din cizmele de cauciuc. Înainte de a intra în casa curată.
Noaptea devorează bucată cu bucată toate obiectele:
gardurile înalte și drepte ca niște soldați
straturile de legume în forma unor dreptunghiuri perfecte
grădinile de o curățenie exemplară
bombele cu hrană de păsări care atârnă cu sutele
arbuștii de trandafiri crescuți înalți cu îngrășăminte
corpurile goale ale piticilor de grădină
vederea spre altceva aflat dincolo de căsuțele de familii, către ceea ce se numește undeva departe
Casa e plină de orhidee. Roz, albe, parca-ar fi de plastic. Orhideele colorate în albastru cu coloranți alimentari. Îi stau casei până la gât. De fiecare dată când vine în vizită, Marea-mare mai aduce câte una. Ca vizita să aibă un motiv. Marea nu udă orhideele. Le pune prin colțuri. În pivniță. Sub măsuțele de lângă canapea. Ele trăiesc chiar și așa. Oare sunt fantome.
Felinarele devorează bucăți galbene din noapte. Din căsuțele de familii lipsește viața de familie. Lumina cade galbenă în grădinile din fața căsuțelor de familii. Noaptea e mică. Dar orașul e și mai mic. Se scufundă tot în noapte. Membrii familiei se scufundă în lucirea lustrelor de bucătărie IKEA. Visurile lor se îneacă în farfuriile cu supă de dovleac. Mamele se îneacă în fericirea maternă. Tații se îneacă în cămășile lor albastru deschis. În cămășile albastre ca orhideele. Oare sunt toate colorate cu coloranți alimentari. Tații. Mesele de seară. Casele cu familii. Ca să arate. Precum tați, precum mese de seară și case de familii. Oare sunt vii.
Înainte ca lumina să se stingă de tot copilul fuge din casă. Ține cuțitul în fața sa ca pe o sabie deschisă. Mâna ascunde inscripția numelui. Se duce la fagul purpuriu. Se ghemuiește în frunziș. Noaptea se așterne pretutindeni. O oliță mare. Aici e în siguranță. Aici e invizibilx. Aici se află acolo. În casă se deschide o fereastră. O rană în fruntea casei. Fereastra strigă numele copilului. BÄRLI! CHÄFERLI! MÜSLI! BÄRLIMUTZ! MUNGGECHNOPF! SCHNÜGELIBUTZ! Numele încremenesc în aer, amenințătoare. Apoi lovesc. Îl trag pe copil din ascunzătoare. Îl obligă să rostească: „Aici sunt“. Și apoi: „Vin. Mă întorc în casă“.
Limba Mării confundă „Haus“ (casă) și „Hals“ (gât). Casa asta e casa Mării și a Mării-mari.
Peer
Peer e minuscul. Spațiul din casă e limitat. Peer trebuie să facă loc. Peer încape în pumnul Mării.
Marea și casa sunt legate între ele. Marea va moșteni casa de la Marea-mare. Străbunicul lui Peer, bunicul Mării, a construit casa. Casa s-a ieșit târâș-grăpiș din Străpeer. Ca Marea din Marea-mare. A fi în casă = a fi în Mare. Pereții sunt piei. Coridoarele au mâini. Ușile sunt guri. Fiecare gaură dintre ramuri, un ochi.
Uneori Peer stă pe canapea cu picioarele întinse. Doar că picioarele întinse nu sunt pe degeaba. Trebuie să taie puțin din el însuși. Își taie trei ore de voce. În schimb, casa îi permite un moment de picioare întinse.
Marea e un cimitir. Poartă în ea toate femeile din lume. Citind, femeile urcă în Mare. Mai toate cântăresc un milion de kilograme. Fiecare dintre ele. Marea le poartă în ea pe:
Elisabeth Kopp
Jeanne d’Arc
Virginia Woolf
Anne Lister
Lady Di
toate femeile care poartă văl
toate femeile din fabricile de textile din Asia de Sud-Est
toate femeile din închisoarea de femei Hindelbank
toate femeile din Africa
toate vrăjitoarele din istoria Europei
în primul rând pe Anna Göldi
și pe Catherine Repond.
Aceste femei sunt al naibii de grele. Când citește, Marea trebuie să țină regim. Stă într-un fotoliu de slănină și nu mănâncă. Se îmbuibă cu fericirea femeilor. „Corpul meu încă e de părere că trebuie să acumuleze grăsime pentru perioada de incubație“, spune Marea. Incubația, copilul știe, sunt iepurașii. E foarte emoționat. Fiindcă corpul Mării acumulează grăsime. Pentru iepurașii lui Străpeer care sunt morți demult. „Dar, Mare, așa nu putem să mergem nicăieri cu tine, spune copilul. Pentru fiecare cartof, o viață nefericită de femeie. Socoteala asta nu-ți iese deloc.“ Copilul nu i-o spune direct Mării. Când copilul vrea să-i vorbească Mării. Se îmbracă cu Barbie, vechea pijama a Mării. O pune pe Barbie-mare pe fotoliul de slănină. Când Marea muncește. Și spune: „Așa, dragă. Acum îți aduc puii acasă.“
Marea îi povestește copilului: „Eram copilul preferat al Părului meu. Toți părinții au unul. Bucură-te că ești singur la părinți, așa nu au de unde alege. Îl ajutam pe Peer la toate treburile din afara casei: la lucrul în grădină, la tăiatul lemnelor, la reparat casa. Fratele meu ura să se murdărească, ura pământul. În schimb, eu iubeam praful, pământul. Recoltatul cartofilor era Crăciunul și ziua mea laolaltă. Mâinile mele știau foarte bine să deosebească o piatră de un cartof. Mâinile mele nu erau mâini de fată.
O dată pe lună tăiam o găină. Înainte de tăiat, Peer se târa de colo-colo. Își pierdea vocea. Mai întâi își dregea vocea, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar până la urmă nu spunea niciodată nimic. Când venea momentul, Marea striga din casă: MAI TAI GĂINA AIA AZI SAU TREBUIE SĂ PUN EU MÂNA S-O TAI, FRICOS CE EȘTI. Atunci Peer se îndrepta spre coteț cu chiu cu vai. Îi stăteam mereu alături, simțeam că trebuie. Îi tăia repede gâtul, dădea drumul păsării și își ținea ochii închiși. Mie nu-mi era milă de găină, găinile au ochii atât de mici. Mă îndurera mai mult să-l văd așa pe Peer al meu, simțeam ce mare îi era durerea. O dată l-am întrebat de ce continuă să taie găini. A spus că Peer al lui și Peer-ul Mării ar râde de el din cer. L-am îmbrățișat și am curățat sângele care sărise de la găina ce zbătuse de colo-colo. Încă era cald. De-atunci încolo am tăiat eu puii și m-am spălat întotdeauna bine pe mâini, ca Marea mare să nu-și dea seama că eu tăiam puii, și nu Peer. O dată, Peer mi-a dăruit o lopată. O luam cu mine pretutindeni. Chiar și în pat. Peer și cu mine ne înțelegeam fără cuvinte. Eram foarte apropiați. Și corporal. Lucrurile s-au schimbat când am ajuns la pubertate, devenind feminină. O dată eram în brațele lui, ca-ntotdeauna. Atunci a venit Marea mare și ne-a privit. Peer m-a împins brusc din brațele lui. Am căzut pe podea. „Te-ai făcut prea mare pentru astfel de jocuri.“ De-atunci Peer a început să spună fraze de-astea, rostindu-le ca și cum nu ar fi avut nicio importanță. Ca pe niște adieri ce trec. Sau ca și cum ai arunca niște boabe de omorât melci. „Femeile sunt periculoase. Femeile pot să te transforme în diavol.“ Peer a ținut neapărat ca fratele meu să urmeze liceul. I-a plătit chiar și meditații. Mai că nu ne lua mâncarea de la gură pentru asta. Seara făcea lecțiile împreună cu el. Îl întreba mereu cum merge școala. Când mi-a venit și mie rândul, nici vorbă n-a fost să urmez și eu liceul. „Ce să cauți tu la școală. Oricum n-ai fi în stare. Ar fi bani aruncați pe fereastră, tu o să te măriți și o să faci copii.“ Am învățat o meserie și am început să lucrez. Când am strâns destui bani, mi-am dat bacalaureatul la seral, întreținându-mă singură. Marea era rece ca gheața cu Peer, ca să aibă ceva să-i opună. Și el era rece ca gheața față de ea. Eu am știut dintotdeauna că nu voi fi rece ca gheața, așa ca Marea.“
Marea îl mângâie pe copil. „Ursulețul meu“.
Fagul purpuriu
Cu Marea și Marea-mare în grădină. Marea-mare vorbește și tot vorbește. Vorba ei face valuri. Are spumă albă ca zăpada la gură. Marea înoată. Apa îi ajunge până aici. Copilul privește în grădină. Acolo sunt: fag purpuriu, coteț de găini, copac-nuc. Și lor le ajunge apa până aici. Marea-mare stă în urechile tuturor oamenilor. Nu suportă să stea cu ea însăși.
Copilului îi e frică de Marea-mare. Să nu se prefacă din nou în dragon. Copilului îi vine o idee. O să te desenez, îi spune fagului purpuriu.
Alege un creion maro pentru trunchi. Unul roșu pentru frunziș. Îi desenează fagului purpuriu foarte multe frunze. Frunzele sunt urechi. Desenul i-l dăruiește Mării-mari.
Marea-mare: „Oh, mulțumesc, ce desen drăguț, frumos din partea ta, și apoi chiar nu mi-a spus nimic de motocicleta asta, iar acum o duce mereu în pivniță, și eu ce să fac, ce să-i zic, nu, domnule, nu merge așa, iar vecina de sus, n-ai să crezi, iar…“
Copilul se duce la fagul purpuriu. Te-am desenat, îi spune.
Dar m-ai desenat greșit, spune fagul purpuriu. Frunzele mele nu sunt urechi. Mereu desenezi lucruri care nu există?
Dar Marea-mare are nevoie de mai multe urechi, spune copilul.
Nu poți să o asculți?
Când o ascult prea mult timp. Marea-mare se revarsă. Mă locuiește. Vocile ei, spune copilul.
Trebuie să locuiască și ele undeva.
Dar nu în mine, fag purpuriu. Sunt încă mic. Dacă aș fi așa mare ca tine. Fag purpuriu. Tu poți pur și simplu să crești. Nimeni nu decide ce formă vei lua. Vreau să fiu ca tine.
Copilul își roade o bucată de unghie. Pierde o bucată mare de unghie. Se face o gaură în deget. Se scurge din deget. Se scurge pe rădăcinile fagului purpuriu. Se strecoară picătură cu picătură la rădăcină. Fagul purpuriu o bea.
Mulțumesc, copilașule. Chiar vrei să fii ca mine? întreabă fagul purpuriu.
Copilul încuviințează din cap. O rădăcină a fagului purpuriu se ridică. E o rădăcină groasă, rămuroasă. Rădăcina i se înfige copilului în degetul deschis. Fagul purpuriu i se injectează copilului sub piele.

Căutarea mamei-fag-purpuriu
Bloody hell, bloody beech, bloody bitch, bloody fucking hell, lâna e mult prea deschisă la culoare, iar e prea deschisă lâna pentru pulovărul pe care i-l datorez Mării-mari, și acum s-a mai deschis și rana din falcă pe care o râcâi întruna, și picură pe lâna asta de rahat pentru pulovărul ăsta de rahat pe care i l-am promis Mării-mari, iarna trecută i l-am promis, acum e sfârșitul verii, de fapt e toamnă, în calendar e toamnă, doar că vara nu mai pleacă, a venit ca să rămână, și eu rămân, lenevind pe continentul-canapea din sufragerie, iar Marea-mare nu are, de fapt, obviously absolut deloc nevoie de pulovărul ăsta de rahat, ce i-ar trebui ei e un BUNĂ ZIUA CE MAI FACI SUNT NEPOTUL TĂU REMEMBER WE SPENT MY CHILDHOOD ÎMPREUNĂ, dar asta nu se poate, acum chiar deloc nu se poate, căci mă tolănesc în căldura asta leșinată (știu, ăsta nu e un motiv, dar motivul nu poate fi spus într-o simplă propoziție cauzală), deci mă coc aici în apartament, în beția asta, în acest cocktail de calmante, gender-pharmaka și zâna verde, e scris negru pe alb că sunt bolnav, haha, scris și bolnav, I wish scris, am scormonit toată vara asta arzătoare ca un cuptor încins după povestea fagului purpuriu, am încercat să scriu despre el, dar nu am scris un cuvânt, doar am adunat material, și acum că Marea-mare a ajuns în căminul ăla de dinozauri din care nu va mai ieși, acum când ar trebui să-i fac o vizită și în loc de vizită îi tricotez un pulovăr roz sau mă pregătesc să-l tricotez, acum (în weekend, deci), când eu femme-butch am fost bătută bloody, unde porcii din cartierul Agglo mi-au deschis o a doua gură în falcă, acum că mă înec în timp și mă îndop cu resturile de băuturi din barul meu de-acasă, acum că stau pe dosarul gros în care am pus tot materialul despre fagul purpuriu, acum pot în sfârșit să încep să scriu, să încep cu fagul purpuriu, cu vara asta insane. Dar sorry, să o luăm pe rând și să pornim la drum. Bineînțeles, nu pe drumul straight, ci nici călare nici pe jos, nici pe drum nici pe lângă drum.
Poate așa:
Previously on bloodbook
Partea întâi: „Căutarea epavei flotante“: check
Partea a doua: „Căutarea copilăriei“: check
Între timp (în timp ce scriu, când am fost într-o excursie de cercetare la Marea-mare, camuflată drept vizită):
Marea-mare mi-a văzut pulovărul roz croșetat de mine și și-a dorit și ea unul la fel.
„Anotimp: warmest winter ever“
Partea a 3-a, „Căutarea mamei-fag-purpuriu“
Partea asta n-a vrut să vină, nu am avut niciun libido de scris (în schimb, s-au ivit alte libido-uri), s-a făcut vară, am trecut de partea a doua, dar n-am putut să trec și de fagul purpuriu, să-l las în urma mea, îl visam încontinuu, în toate grădinile, parcurile și spațiile verzi dădeam de câte un FAG PURPURIU FAG PURPURIU FAG PURPURIU, și așa s-a ivit întrebarea oare ce căuta acest copac în grădina familiei mele, nu e pretty fancy atunci când crește pe acest spațiu verde îngrijit la milimetru, dar cum se face că acest copac pretty fancy a ajuns în grădina noastră cam pretty poor, cum Beelzeboy Străpeer-ul meu fermier și-a plantat în grădină acest copac scump, cum de l-a plantat el în mijlocul grădinii sale de legume, grădină care de fapt trebuia să-i asigure hrana, care era, e drept, destul de mare, totuși fiecare petec de pământ avea nevoie de fiece rază de soare ca recolta să fie cât mai bogată. Întrebarea asta despre fagul purpuriu s-a ivit din senin și nu mi-a mai dat pace. Și întrucât Mările mele nu au vrut să-mi povestească mai nimic despre Străpeer-ul meu și cum eu, din motivele deja sugerate, nu sunt în relația cea mai bună cu Marea și Marea-mare, mi-am propus să dezleg misterul fagului purpuriu, căci pe el îl puteam studia fără să fiu obligatx să apelez la membrii de rahat ai familiei mele. Și așa m-am concentrat pe acest copac, atât de important în copilăria mea, deși nu aveam nici cea mai vagă idee, ce fel de copac este, de unde vine, cum crește și cum se face că — după cum mi-am dat seama brusc—, creștea peste tot prin grădini și parcuri.
„Anotimp: another vara cea mai fierbinte a secolului“
Partea a treia, „Căutarea mamei-fag-purpuriu“, a doua încercare
Studiez cu adevărat și foarte conștiincios istoria fagului purpuriu.
Între timp, Marea-mare:
Are“ un puseu (poate și datorită caniculei?) și se mută pentru totdeauna într-un cămin de bătrâni.
Între timp, eu:
Nu mă duc în vizită la Marea-mare, studiez, studiez (Marea-mare cine? schalalala), mă îngrop în nebunia asta cu fagul purpuriu, adun tot ce găsesc despre acest copac, explorez toate spațiile cunoașterii ca să înțeleg de ce Străpeer, acest pre-hipe care se hrănea din producția propriei gospodării, a cumpărat acest copac complet inutil, poate ca, apropiindu-se de acest copac, să se apropie până la urmă de copilul care am fost.
„Anotimp: toamnă, de fapt, dar în zilele noastre asta înseamnă peste 30 de grade, întrerupte pentru scurt timp de o inundație“
Eu în această vară-toamnă:
După un anotimp înfiorător am adunat toată cunoașterea referitoare la acest copac, încă nu am scris un rând din această a treia parte, nu mai găsesc nimic
despre fagul purpuriu, în schimb mă găsesc pe mine câțiva pumni. O doctoriță mă coase,
ca să știu din nou unde sunt, din ce corp vorbesc, și acum stau aici, fac acest pharmakon-trip, și am început să tricotez CU ACRIBIE ACEST PULOVĂR ROZ, și am cumpărat a treia oară lâna greșită (prea deschisă), și în loc să tricotez tocmai găsesc intrarea prin scris în partea a treia, partea fagului purpuriu, și aici sunt. Finit Burrito. Început, mai bine zis.
Pentru mine vara fagului purpuriu a început cu trei luni în urmă când am comandat un rulou cușer cu scorțișoară. Deși, la drept vorbind, începuse mai demult, când mă sunase Dina: „Hey, știi brutăria aia cușer de la ieșirea de pe autostradă, e pe val acum, dar nu încă pe vârful valului, încă e un fel de insidertipp, trebuie să ne mișcăm repede!“ Și așa am mâncat primul rulou cușer cu scorțișoară din viața mea cu Dina, era la începutul verii, extazul de început de vacanță al copiilor ni se transmitea și nouă, ni se scurgea în membrele molatice, stăteam în fața brutăriei și totul era cumva foarte juicy: ruloul cu scorțișoară, vremea și noi (îmi pusesem o fustă pantalon nouă, stil kimono, iar Dina purta vechea mea geacă de piele cu umerii largi). Crème de la crème al hipsterilor gen-y s-au năpustit în brutăria pe care capitalismul, mereu în căutare de noi plantații, nu o luase încă în posesie, eu și gay-ii umflați în pene ne ignoram reciproc pe acest teren common ground pentru că eu renunțasem la stilul lor de viață grosolan ca o combină agricolă care rade totul în drumul ei. I-am zis Dinei că ruloul cu scorțișoară cușer mi se părea mult mai juicy decât toate rulourile cu scorțișoară pe care le gustasem până atunci. Și am adăugat că nu sunt sigurx dacă simt mai puternic acest juicyness din cauza micii excursii la brutăria evreiască și deci a exotizării. Dacă nu le gentrificam și hipstăream evreilor brutăria. Și dacă asta nu e un lucru rău. „Habar n-am“ a spus Dina. „Probabil că e la fel de rău ca aproprierea stilului tău vestimentar de pseudo-samurai.“ I-am spus că e o bitch, iar ea mi-a spus că sunt un cultural-appropri-geisha și am găsit că eram amândoi infinit de plini de spirit și enervant de hipercritici în stilul lui Leif Randt și a scriitoriilor mileniali de literatură pop, acești life-clowns, după care ne-am plictisit și de ura de sine ce avea la bază bunăstarea noastră sordidă de albi, în care nu e vorba decât de distincție, nu facem decât să ne diferențiem prin consum de alte ființe mai sărace, mai bogate, mai cool, mai queer, mai woke, de feministele diferenței, de ființele mai albe, cu studii mai puține, prea raționaliste, mai artiste, gen-z, mai puțin preocupate să se delimiteze de restul populației. La mine acasă, Dina a adus vorba de nepoata ei nou-născută, a cărei așteptare de viață e de 12 ani în varianta optimistă, de mama ei care vine să plângă pe umărul ei, de tatăl său, care dintotdeauna s-a folosit de Dina ca să-și echilibreze viața emoțională, Dina a mototolit furioasă pătura de pe canapeaua mea și mi-a spus cât de mult își dorește să scrie despre această furie de copil, și despre frica de a o face. Oare părinții ce ar. „Probabil că voi disimula toate astea în poezie lirică“, a spus Dina plângând atât de tare că mi-au dat și mie lacrimile.
Deși, dacă mă gândesc mai bine, nu e adevărat că totul a început cu ruloul de scorțișoară cușer. Bineînțeles că de fapt totul începuse mult mai devreme: A fost odată ca niciodată un eu, eu a fost odată neutru, odată m-am născut și am crescut ca ființă umană, am atins majoratul și m-am mutat în cel mai mare oraș din țara mea, pe atunci nu existau decât două sexe, deci pe atunci corpul meu nu exista, și așa m-am aruncat cu încălțări în culori țipătoare în cultura queer, unde — credeam eu— ar putea mai degrabă corpul meu să existe. Mă săturasem de oameni, am lăsat să-mi crească o blană, mi-am smuls de la inimă prietenx din orașul de provincie, nu voiam să mai cunosc niciodată vreun om, voiam să încep o viață nouă, am înălțat o barieră prin care nu putea să pătrundă nimic din vechea mea viață, dintr-un small-town-baby m-am transformat într-o vidră, m-am hrănit cu filme porno și m-am futut atât de mult că eram toatx o rană și nici măcar alifia bepanthen-plus nu mai avea niciun efect, urologul m-a bătut protector pe umăr și, în spirit protestant, m-a îndemnat la moderație, petreceam doar nopți albe. Mă uitam la CZECK & LATINO & CUM IN ASS & SLUT & ASIAN & PUBLIC & PRIEST & BBC (BIG BLACK COCK) & TWINK & BDSM și și și, iar apoi am continuat să mă dezvolt precum pokemonii, am adorat Luna, am devenit un cinelup, un pecinelup, un pe-cine-fut-astăzi-lup, dulce turmă de oițe-curițe, aveți grijă să nu vă mușc. Hai veniți aici la Daddy*mommy. Mă plimb într-o veselie orange cu easyjet între Berlin și Zurich, am făcut venosecție și mi-am făcut o injecție intravenoasă cu gaydom mainstream al ambelor orașe. Mi-am lăsat barba să crească și mi-am dat chiar cu ceară pe barbă, my life era compusă din mușchii căpătați prin discoteci, hardbodies, sixpacks și post intermitent, cottage cheese, ceafa rasă oglindă, voiam să fiu un gay estetizat dolce-gabbana-tom-of-finnland. Nu voiam să știu cum îi cheamă pe futuții mei, dar îi număram și-mi tatuam câte-o linie pentru fiecare pe bubble but și pe curul tare ca oțelul în urma nenumăratelor hot-ass-tutorials, coarnele tatuajului de pe cur îmi creșteau cu fiecare quickie, banca de spermă a haitei europene de testicule mi se însămânța sub piele și mi se cățăra pe spate, precum pădurea cu mărăcini care o înconjoară pe frumoasa din pădurea adormită; voiam ca fiecare nouă persoană care se ocupa de curul meu să știe că nu era decât o linie în plus pe peretele pivniței memoriei curului meu păstrătoare de plăcere arhivă a corpului. Numărul liniilor = fuckability = valoarea proprie + demn de a fi dorit = priviri x futări = (stil – masa grăsimii) x (mărimea bicepsului + mărimea penisului + bubble a curului) + ura de sine. Știu, îi pun pe toți gayșorii în aceeași oală și se cască generalizarea, e o voce narativă cinică și agasată, care brusc și tensionat queerbulează despre partea asta, și îmi cer scuze, pe bune, mă scuzați, dar timpul acela pe care vreau să-l scriu mi-e prea aproape, prea chiu & vai ca din arsenalul de voci, să o pot lăsa liberă pe una care să nu ia în râs toate astea. Pardon, e simplu, îmi e rușine. Îmi e rușine de toate astea.
***
Acest articol face parte din proiectul „Moving Borders” prin care ne-am propus traducerea în limba română a câtorva texte feministe și queer din italiană și germană. În plus, pentru a oferi vizibilitate literaturii feministe locale, câteva texte deja publicate în limba română pe platforma CUTRA au fost traduse în cadrul proiectului și vor fi publicate și în limba engleză.
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
S-a născut în anul 2666 pe planeta Gethen. Înainte de „Blutbuch”, Kim a încercat să atragă atenția prin obținerea unor premii acordate scriitoarxlor tinerx – dintre care se disting premiul Concursului Textsreich pentru poezie nescrisă, alături de premiul Damenprozessor. În prezent, Kim s-a săturat de atât de mult „EU”, studiază vrăjitorie la Starhawk și contribuie la scrierea colectivă a revistei DELIRIUM. Volumului „Blutbuch” i-au fost acordate Premiul pentru literatură al Fundației Ponto Jürgen în 2022, precum și Premiul cărților germane și Premiul cărților elvețiene. Romanul a ajuns și peste granițe, urmând să fie tradus în 17 limbi, concomitent cu producția adaptării sale scenice.

este o ilustratoare româncă și americană care își trage inspirația din elemente din natură și împrejurimile ei. A studiat Communications Design la Pratt Institute în Brooklyn, New York, absolvind în anul 2020. @dibranzan