de Ivett Szabó
Ilustrații de Anastasia Manole
Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre minoritate, curatoriată de Nóra Ugron, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.
Din cauza unor probleme tehnice ale site-ului, gif-urile ce ilustrează articolul nu pot fi vizualizate în forma lor animată aici, însă vă invităm cu drag să o faceți pe platforma Spam Index.
***
Sunt un copil de grădiniță, începe să se încălzească, e primăvară. Tata mă așteaptă în vestiar, schimbăm pantofii cu scai și ne urcăm în mașină. Astăzi iarăși mergem într-un loc nou. Acolo, tata se duce să vadă lucruri, să vorbească cu oameni. Îl urmăresc pe teren, interesat de tot ceea ce face. Adulții pe care îi întâlnim vorbesc și ei cu mine. De obicei nu înțeleg ce spun, dar răspund ferm, da-nu, când-cum. Tata râde și îi lămurește că nu înțeleg ce spun ei. Toată lumea este amuzată de fermitatea mea. În timp, încep să vorbesc cu ei. Fiecare nene îmi arată câinele și rafturile din birouri, câte o carte ilustrată, iar când mergem la cineva acasă, fiecare tanti îmi oferă suc și îmi arată jucăriile vechi ale fiicei ei mai mari. Chiar și astăzi am câteva dintre micile cadouri pe care le-am primit cu aceste ocazii.
Sunt un copil de grădiniță și sunt lentă. O tanti s-a luat de mine de la început, mereu mă grăbește. O femeie severă, se micșorează și se subțiază din an la an. Ghiorșabban, ghiorșabban, asta e singura frază spusă de ea în limba maghiară, ciak lașșan, ciak lașșan, ciak lașșan, răspund ferm, parcă ea ar trebui să mă înțeleagă. Bineînțeles, apoi ne obișnuim unul cu celălalt, ne împrietenim mai bine, ca și cum ne-am fi înțeles de la început.
Apoi mă duc la școală, iar după-amiaza are grijă de mine Ila. Noi locuim la parter, ea la etajul trei. Corpul ei pare ușor și fragil, culoarea părului variază de la blond la gri. Fața ei este plină de riduri, mai ales când râde, dar îmi place mult cum râde. Nici nu am vrut să mă uit la ea când ne-am întâlnit pentru prima dată, dar de când mă știu, o iubesc din toată inima, companioana în jocurile mele imaginare. Când nu reconstruim orașul din mobilă mică pentru plușuri, sunt la ei acasă, toți trei jucând rummy cu Ghiță. Ghiță știe un pic de maghiară, dar când sunt sus vorbim doar în română. El este primul meu prieten român. Fața lui Ghiță este lată și cărnoasă, sprâncenele îi sunt mereu ridicate într-un zâmbet. Glasul lui este adânc. Camera mare și luminoasă răsună de râsul lui.
Mă duc la școală și o iau în serios. Cărțile sunt frumoase, îmi plac. Ar putea fi una dintre primele săptămâni, abia începem să învățăm cum ar trebui să învățăm. Este ora de română, doamna învățătoare mă roagă să-i spun în română ce văd în imaginea din carte. Îmi amintesc sentimentul surpriză, că nu sunt sigură că știu așa ceva. Iepurilă, ursulețul Martinică și Cipi mă salută de pe fiecare pagină. Spun câte ceva despre imaginea din manual, doamna învățătoare mă laudă, și primesc primul meu calificativ, un FB.
Când vine vorba de cunoștințele mele de limba română, nu mă gândesc la o afirmație clară, nici măcar la un nivel. Înainte de a mă gândi la un răspuns concret, fac o comparație pentru a vedea dacă ceea ce am poate fi considerat cunoștință în situația respectivă. Nu risc prea mult, încerc să aleg în cap ceea ce vreau să spun, și sper, că restul va veni de la sine. Aș face orice pentru oricine, niciun ghișeu nu mă-nspăimântă, explic orice informație, traduc în situații tensionate, dar mă intimidez când trebuie să-mi exprim propriile gânduri. Cine sunt eu? Care este pasiunea mea? Punctul meu de vedere, părerea? Gândurile îmi vin tot mai greu, nu-mi găsesc cuvintele, mi-ar plăcea să aduc persoana care întreabă direct în capul meu – asta e părerea mea, ce zici?
Nu pot lăsa fluxul de gânduri să curgă în spațiul comun, mă simt ca și cum nu ar fi niciodată cu adevărat gata, argumentele mele se simt incomplete, salturile sunt prea mari și, de îndată ce le pun în cuvinte, își pierd culoarea, devin dezarticulate, confuzia și banalitatea rămân acolo unde credeam că stă ceva bine conturat. Experimentez acest lucru în fiecare zi în sistemul meu de gândire în limba maghiară, indiferent de limba în care ar trebui să comunic. Distanța dintre mine și cuvânt este și mai mare atunci când depășesc limitele limbii mele materne și încerc să mă exprim în limba română. Eu însumi par lipsit de formă. Nearticulat, indefinit și confuz. Eman o neîncredere în limbaj – simt că nu voi reuși nici de data aceasta.
Este vacanța de toamnă, suntem într-o tabără de zi cu echipa Grund School, fac voluntariat. Fabio conduce o sesiune de dans de contact, eu sunt asistenta lui, suntem două persoane pentru fiecare grup de 10 copii, iar eu le traduc tot ce spune. Sunt mici școlari, majoritatea de 7-8 ani. Nu le clar de ce nu-l pot înțelege. Trec mai multe zile până când se vor obișnui să aștepte să le traduc ce spune. Cu ei interpretarea nu prea funcționează, vor să primească gestul și vocea în același timp. Faptul că nu înțeleg cântărește puternic în interiorul lor și le ia mult timp să descopere că aceasta este o stare temporară. Dans, mișcare – în asemenea momente mă simt ridicol încercând să rezolv cu ajutorul limbii situațiile ivite. Copiii adoră modul în care Fabio dansează cu ei, ajutându-i să-și folosească liber corpul. Pe măsură ce trec zilele, traduc din ce în ce mai puțin, dansez tot mai mult cu ei și ei, la rândul lor, învață din ce în ce mai mult să comunice liber, fără a mai simți nevoia de a cunoaște limba. Îi învârt, ne mișcăm împreună pe o muzică ușoară, încet-încet renunță la posturile crispate și se relaxează. Reușesc să îi explice lui Fabio tot ce vor, folosind toate instrumentele fizice și lingvistice pe care le cunosc. Mă simt de prisos în cel mai bun mod posibil.
Însă aceasta a fost doar o săptămână, știu că se vor întoarce în situații de viață în care stigma necunoașterii și bariera lingvistică vor fi mai greu de trecut. Dar mă simt în siguranță aici, la fel și copiii, se vede acest lucru. Aici, cunoașterea este cu adevărat o bucurie. Este un mediu care încurajează toți participanții să pună întrebări și să experimenteze. Aveam puțină experiență pedagogică când am fost voluntară aici pentru prima dată. De atunci, de fiecare dată îmi asum și îndrăznesc tot mai mult. Cea mai mare provocare pentru mine este să îi sprijin pe fiecare dintre ei în modul în care au nevoie și să nu dau un exemplu negativ prin felul în care mă tratez pe mine. Ne jucăm împreună în timpul liber, împărtășind povești și experiențe din taberele în care am mai fost. Ei pun întrebări și explorează, nu se opresc din teama de a nu fi politicoși, și așa simt că învăț din nou de la ei, setea de cunoaștere chiar funcționează astfel, iar datoria mea este să îi ajut în acest proces.

Sunt într-un schimb universitar în Germania, cu studenți tineri de peste tot, petrecem zile întregi vorbind. Este normal să avem 5 persoane de pe continente diferite la aceeași masă, toate întrebările sunt validate, ne cunoaștem personal unii pe alții, dar și identitățile noastre culturale din alte regiuni. Explic stilul arhitectural eclectic al orașelor transilvănene, ce influențe lingvistice se reunesc în limba română, de ce o grădină nu este o grădină fără leuștean, revoluția din ‘89, sistemul de învățământ, infrastructura, găsesc cuvinte pentru orice, uneori îmi ia mai mult timp, reiau, când e cazul îmi exprim dezacordul, chiar dacă la început cuvintele ies mai sacadat. Pot să împărtășesc pentru că văd în ochii celorlalți că știu că este dificil și că, la un moment dat, se vor lupta în același mod. Lucrăm la traducerea unui cuvânt, ne acordăm timp unul altuia, nu vorbim unul peste celălalt.
Întâlnesc și studenți din România. Ne salutăm, ne prezentăm, eu le spun de unde sunt, nu vorbim despre etnie, probabil o aud deja în accentul meu. Vorbesc cu unul dintre ei, el trece la română, eu îi spun glumind că nu știu care limbă îmi este mai ușoară. Cel puțin pot exersa, îmi răspunde. Ne plimbăm într-un grup mic, noi doi vorbim în română, cuvintele ies cu greu, frazele în germană și engleză mi se strecoară în minte. Mă întreabă ceva, trebuie să mă gândesc la ce vreau să spun, iar când o fac, mă blochez între două limbi. Încerc în română, lipsește un cuvânt simplu, mi se umple capul cu traducerea „oglindă” din limba maghiară, încerc în engleză, nici așa nu e bine, renunț, îmi cer scuze, îmi cer scuze, din păcate el nu vorbește maghiară, nu mă poate ajuta, ăsta e răspunsul, mă simt rușinată, conversația se întrerupe.
Trec câteva luni și nu mai merg la evenimente pentru studenții internaționali. Evit situațiile în care trebuie să repet de trei ori la rând de unde vin, ce studiez și ce mă interesează cel mai mult. Nu vreau să mă chinui să mă fac auzită. Totuși, când merg pe stradă cu colegii mei de la seminar, mă simt jenată, aproape toată lumea ne înțelege când vorbim în engleză. Acasă, în oraşele transilvăneşti, chiar şi pe străzile principale mă simt într-un spațiu intim, majoritatea persoanelor care trec pe lângă mine nu vorbesc limba maghiară, ceea ce mă face să mă simt în siguranță, controlând cui împărtăşesc gândurile mele. Totuşi, conversațiile celorlalți îmi sunt accesibile. De multe ori stau pe o bancă, şi ascult ce se întâmplă în jurul meu, ascult poveștile celorlalți, ceea ce mă ajută să mă situez şi să mă simt mai aproape de comunitatea care foloseşte parcul sau aleea respectivă. Mă gândesc cu compasiune la aceste persoane, într-un fel încetează să-mi fie complet străini. Mă apropii de poveştile altora cu intenții bune, dar încă mi-e frică să mă deschid, să mă fac auzită în spațiul comun, şi în multe situații prefer să rămân o străină. Dar acum engleza este singura mea opțiune,și eu sunt cea expusă comunității locale. Aici mă simt străină și expusă, pentru că sunt constant auzită, într-un mod superficial. Pe când acasă, sunt străină altfel, prin spațiul intim și izolat al limbii maghiare, sunt „expusă” să nu fiu înțeleasă. Chiar dacă asta poate îi poate face pe mulți să nu se simtă acasă, am experiența că poate oferi și confort. Oare pentru exterior unde sunt mai străină? Acolo unde vorbesc o limbă străină, înțeleasă de aproape toată lumea, sau acolo unde vorbesc o limbă locală neînțeleasă de majoritatea?
Bem o bere după ore, vorbim despre limbi străine. Cineva sugerează în mod jucăuș cât de simplă ar fi viața dacă ar exista o limbă comună în lume, cât de accesibile ar fi cunoștințele. Propozițiile mele sunt incoerente, mă repet pe jumătate, mă opun cu multă vehemență. Nici nu vreau să-mi imaginez o lume fără multitudinea limbilor. Prezența lor creează o rețea ce e în continuă mişcare, în fiecare minut traduce cineva un document, o poezie sau o conversație pentru alte două persoane, care nu vorbesc aceeași limbă. Suntem prea mulți într-o lume atât de complexă şi frumoasă, încât nu mă pot aştepta să înțeleg orice oricând. Și nici nu se poate, fiindcă fiecare limbă conține și o înțelegere diferită a lumii, o altă lume. Există o multitudine a lumilor, pe care ideea unei limbi comune o șterge și o micșorează. Mă duc direct cu gândul la dominanța englezei ca lingua franca și a limbilor majoritare de peste tot. Oare cum ar fi posibil să accentuăm multilingvismul? Să încurajăm curiozitatea față de aceste multiple lumi, să nu impunem o limbă și o singură formă de înțelegere care, în loc să ne ajute să vedem lumea într-un mod complex, ne face să o vedem doar într-un anumit fel?
Simt că, pentru prima dată, împărtășesc gânduri cu adevărat personale și că acești oameni nu înțeleg ceea ce spun. Și nici eu nu sunt sigură că îi înțeleg. Pentru că toți cei de aici sunt studenți internaționali fericiți, cu o energie nesfârșită, care își petrec zilele făcând cercetări, călătorind prin regiune, cunoscând fiecare al treilea student pe care îl întâlnesc și, în general, profitând de orice ocazie să se educe, dar și să se distreze, transpunându-și întreaga identitate în această temporară comunitate internațională. Mă plimb mult pe jos de unul singur, mă așez pe băncile bisericii, mă uit prin piața locală, când un vânzător îmi vorbește, încerc să deslușesc puținele cuvinte pe care le știu, și răspund mormăind în germană. În parc, aud uneori vorbe în românește sau maghiară, mă uit cu bucurie după oameni, gândindu-mă cât de amuzant ar fi dacă m-aș adresa lor în limba noastră comună.
Multă lume mă întreabă despre relația dintre aceste două limbi, română și maghiară. Pe care o vorbesc mai bine, la ce nivel, de ce, unde am învățat-o, care îmi este mai aproape de inimă. Ce mă consider eu și dacă cealaltă identitate nu ar fi mai evidentă. Încerc să fiu atentă să nu răspund prea detaliat. Pentru că, cu cât sunt întrebată mai mult, cu atât mă adâncesc mai mult în această problematică. Mă interesează și pe mine, răspund mai pentru mine, nu pentru ei. Este absurd ca unii oameni să pună întrebări despre problematica identității etnice și culturale și să se aștepte la răspunsuri scurte, amuzante și informative. Nu va fi așa, my friends. Acum imaginea e mai clară, ia ascultați asta!
Ne petrecem o viață întreagă încercând să reducem distanța dintre gând și forma sa verbalizată, ne chinuim cu aceste distanțe de diferite lungimi în fiecare limbă pe care o stăpânim, încercând să reducem cel puțin una dintre cursele de lungă distanță la o distanță medie. Deseori mă surprind pe mine însumi sabotându-mă. Azi sunt fericită să înțeleg o indicație simplă, cum ar fi unde este o anume sală de cursuri, mâine mi-e rușine dacă nu folosesc un limbaj tehnic cu suficientă precizie. Cu cât știu mai multe, cu atât mă simt mai puțin sigură pe mine. În societățile noastre, cunoașterea este instrumentul pe care îl folosim pentru a cuceri lumea, pentru a-i lăsa în urmă pe cei din spatele nostru. Cunoașterea este puterea de a fi mai deștept decât cei care vin mai târziu. Cunoașterea este o răzbunare împotriva tuturor celor care nu o au. Pe măsură ce acest tip de cunoaștere instituționalizată înrădăcinează structurile ierarhice opresive, ea se strecoară și în spațiul și identitatea personală. Cunoașterea mă umple de teamă atunci când văd că nu voi ști niciodată suficient într-o societate competitivă. Mi-ar plăcea cunoașterea să fie o sursă de bucurie pentru toți și nu o sursă de rușine. Să fie mai gălăgioasă, mai gălăgioasă decât orice manifestare a controlului. Mi-ar plăcea ca fiecare cuvânt nou învățat să fie o sărbătoare, nu amortizarea unui dezavantaj. Vreau să fiu recunoscătoare pentru greșelile mele gramaticale. Distanța se termină acolo unde mă opresc eu. Concurența este o iluzie. Nu am pe nimeni de învins.

Scriu acest text în limba maghiară, pe care îl voi traduce apoi în română. Scriu jucăuș, pentru că asta este starea temporară a gândurilor mele și suspend deocamdată rigoarea limbii maghiare. Acest lucru nu este vizibil pentru nimeni. Ceea ce citeşti nu este ceea ce scriu eu. Nu-ți poți da seama câte săptămâni am stat și m-am uitat la propoziții pe jumătate terminate. Ce frumos, m-am gândit la început, să scriu despre mine, o experiență care m-a interesat întotdeauna, o experiență despre care mă bucur să îți povestesc. Și mai spun câte ceva și despre acest text, da, lucrez din greu, mă rog, cum să spun, e un subiect complex, nu am încă structura finală, da, îmi pare rău că nu vei putea să-l citeşti în totalitate. Și îmi pare rău că nu prea pot să-l exprim complet în niciuna dintre limbi.
Stau în curtea bisericii, doi copii se joacă, râd tare, sar și aleargă, unul dintre ei se uită la mine, vorbește în germană. Vorbește cu mine, dar îmi ia mai mult timp decât de obicei să realizez. Mă invită să mă joc și, înainte să pot răspunde, se întoarce la fratele său, aleargă două ture și aruncă din nou în aer mingea de orez. Sunt sigură că m-ar primi în joc în orice moment. Când nu înțeleg cuvintele din jurul meu, nu știu cine vorbește cu mine. Sunt pe stradă, gândindu-mă sau pur și simplu uitându-mă în jur, și aud pe cineva vorbind. Nu pot crede că într-un oraș străin o întrebare îmi poate fi adresată mie. Așa că persoana o repetă, abia atunci încerc să o ascult mai atent. Jenată, îmi dau seama că nu o înțeleg, așa că trebuie să repete pentru a patra oară, acum în engleză. La majoritatea întrebărilor nu pot da decât răspunsuri politicoase și evazive. Abia acum încep să înțeleg cu adevărat cum trebuie să se simtă un copil care are doar o întâlnire fugară cu limba română, pe stradă sau la școală, și niciun contact real, spre deosebire de mine, care am avut privilegiul de a mă juca cu Ghiță și de a-mi zâmbi profesorii.
Eu am ceva din ceea ce mulți maghiari din România nu au parte, „am reușit”. Înțeleg lumea care mă înconjoară, unde m-am născut, cultura și limba ei. Mai exact, lumea mea este bilingvă, multiculturală. Trăiesc cu un sentiment constant de rușine, da, ar trebui să citesc mai mult în limba română, ar trebui să am conversații profesionale în limba română, ar trebui să merg mai des la teatrul românesc. Cu toate acestea, simt că nu sunt detașată de ea, sunt interesată, fac parte din ea, îmi place că am o fereastră către un univers complet diferit de cel al limbii mele materne. Pentru că eu „am reușit”. Întotdeauna m-am simțit norocoasă în această viață ciudată. Bineînțeles că nu a fost niciodată doar noroc. Aș fi putut avea alte experiențe, ca mulți dintre prietenii mei:
Sunt la grădiniță și educatoarea vorbește cu voce tare. Acasă mă joc cu păpușile mele, strigând în limba română, așa cum am învățat de la învățătoare. Linișteeeee! Stai pe loc, nu te mișca! Sunt în clasa întâi, nu am avut vecini români, este prima dată când cineva îmi vorbește în limba română, iar părinții mei nu sunt aici ca să mă ajute. Profesoara nu-mi răspunde la întrebări în maghiară cum a vorbit cu mama dimineața, îmi vine să plâng, se enervează, în sfârșit îmi vorbește în maghiară, dacă nu-i răspund în română nu mă mai iubește.
Sunt acasă, bunicul meu vorbește despre vremurile vechi, când nici el nu trăia încă, și îmi spune că atunci totul era mai bine, nimeni nu învăța limba română la școală pentru că ungurii aveau bani și pământ, românii nici măcar nu știau să citească. În fiecare duminică tot pe bunicul îl întâlnesc la cârciumă, bea vodcă ieftină cu unul dintre vechii colegi de la colectiv, vorbeşte în română cu voce tare, vorbește repetitiv și sacadat, gândurile lui nu mai au structură, şi nu mai pot decide în ce măsură este de la vodcă sau din cauza faptului că bunicul doar la cârciumă exersează limba română.
Sunt la liceu şi colegii cu care fumăm în spatele şcolii râd de accentul şi de greşelile mele, când îi le răspund mai furios, mă înjură, du-te mă, nimeni nu vrea scandal. Am trecut cu noroc bacalaureatul, abia am scris de un şase, şi acum, în momentul în care ar trebui să mă bucur că nu mai am nimic de-a face cu limba şi literatura română, realizez că liceul a fost ultimul loc unde cineva îmi oferea cunoştințe de bază fără să-mi ceară bani, şi că ce urmează va fi mai greu decât orice bacalaureat.
Totuși, norocul meu e că am avut parte de o altă realitate. Iar asta defineşte parțial posibilitățile mele curente destul de largi. Doar dacă aş putea scăpa de teama de a mă exprima, de a mă face văzută şi auzită în această lume! Mă simt acasă cel mai mult când observ lumea din jurul meu. Dar o parte din mine e conştientă de faptul că şi eu pot avea un rol mai activ în aceste comunități interculturale. Frica de a fi blamată, criticată sever, frica de a nu fi niciodată suficientă – cel mai des, acestea sunt motivele izolării mele. Dar ele nu ar trebui să aparțină realității unei persoane parte dintr-o minoritate etnică, unei persoane care trăiește într-un mediu multilingvistic. Vreau să găsesc practicile prin care mă pot opune lor. Nu avem pe nimeni de învins, şi nimeni nu va doborî pe nimeni, concurența este o iluzie a trecutului. Te rog, aminteşte-mi acest lucru şi promit că voi face la fel oriunde mă întâlnesc cu priviri înspăimântate, chiar şi când mă uit în oglindă. Vreau să fiu recunoscătoare pentru greşelile mele de orice fel, astfel simțindu-mă din ce în ce mai puțin străină în fața celor care vor să-mi asculte povestea până la capăt.

Studentă la Facultatea de Istorie şi Filosofie. Face parte din echipa organizatoare a conferinţei pedagogice “Mentés másként”/“Salvează Altfel” şi al cenaclului literar “Hervay Klub”. Citeşte, scrie, redactează în valuri.

folosește imagini de stock, imagini căutate, sau videoclipuri, bazându-se pe abilități de bază de montaj și editare a operei sale, care rămâne în mod deliberat fragmentată și neterminată. E co-fondatoare a spam-index.com, o platformă de promovare a artiștilor digitali din România. @anastasia_manole_