Fragmentele unei veri trans și nonbinare, salutări din 2023

de Vera Ion

Artă digitală de Thea Lazăr

E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni despre dispariție și moarte.

 

Vara se decupează în calendarul lumilor în care trăim ca sezonul când ne putem mișca cel mai mult. Zile sau săptămâni smulse din zonele urbane, sau din programele de „muncă”, momente în care lumina durează mai mult, noaptea e mai caldă și – în caz că nu fierbe totul așa cum din ce în ce mai des se întâmplă din cauza încălzirii globale – posibilitățile de a găsi insule de „evadare” sunt multiple și variate. Felul cum se suprapun istoriile și traseele prin vară este determinat și de felul în care corpurile noastre sunt mai aproape sau mai departe de norme. Pe teritorii unde cum trebuie „să fii” e dictat de reguli strâns legate de heteronormativitate și consum (a se citi: industrii întregi de produse menite să ne facă să „arătăm bine” conform standardelor mainstream), mișcările corpurilor queer, corpurilor neconforme, corpurilor trans și non-binare pot desena sau proiecta trasee noi. Am întrebat câteva persoane despre cum a fost vara lor, pentru a păstra momente din aceste mișcări printre spații. Am primit răspunsuri pe care le-am țesut într-un text despre teritoriile și mișcările explorate în vara lui 2023, pentru păstrare și pentru pus la o parte. Un text-puzzle, cu fire multe povestite de corpuri neconforme, trans sau non-binare, printre care am țesut și eu propriul fir și cărora le mulțumesc pentru poveștile trimise. 

Au scris: Bogdan Georgescu, Teo, Paula Dunker, Andy Andreea, vera, fulgersuav, Patrick Brăila, Cab, M. 

***

Vara în care am învățat că nu pot schimba narațiuni atașate unor locuri, lucruri sau persoane, însă pot crea alte narațiuni care să coexiste cu cele deja trăite. Locuiesc de șapte ani, împliniți pe 13 august, la zece minute de mers pe jos de golful Rummelsburger – un braț al râului Spree care se termină într-o parcare pentru ambarcațiuni mici. În șapte ani, am ajuns o dată sau de două ori pe marginea apei, mi-am zis ce mult mi-ar plăcea să fiu pe apă, și mi-am văzut de-ale mele. Metroul de suprafață trece paralel cu golful și-mi aminteam de fiecare dată, foarte des, când trecem pe lângă, ce mult mi-ar plăcea să fiu pe apă, însă cu altă ocazie. 

În 2021, pe 19 decembrie, un amic de-ai mei, Ryan, a fost văzut pentru ultima dată în viață în golful Rummelsburger. Martori declară că era dezbrăcat, gol, cu toate că afară era foarte frig și că scotea niște sunete animalice, urla. Unii declară că era singur, alții că era și cu alte persoane. Apoi n-a mai răspuns la telefon și cardurile sale n-au mai fost folosite luni de zile. Golful a înghețat. Poliția i-a spus familiei că n-are ce să facă, că la câți oameni dispar zilnic în Berlin…, că să aștepte, că sigur e la party și că apare el… că așa se întâmplă de obicei. Familia a umplut stâlpii de iluminat ai orașului cu afișe printate cu fotografia lui și cu datele unde pot fi contactați. Așa au aflat că a fost văzut ultima dată pe o barcă sau pe o hidrobicicletă în golful Rummelsburger. N-o să aflăm niciodată ce s-a întâmplat exact în dimineața aia de decembrie. Corpul său a fost găsit în martie, pe fundul râului. 

De-atunci, de fiecare dată când treceam cu metroul pe lângă apă, nu puteam să mă gândesc la altceva sau altcineva, până în iulie, în vara 2023. Împreună cu un prieten, am ieșit să mâncăm înghețată. Plănuiam să mergem la lac, dar ne-am dat seama că nu avem suficient timp la dispoziție, așa ca i-am propus să mergem în golful Rummelsburger. Uitasem de Ryan. Am închiriat o hidrobicicletă și-am pedalat în larg. Când am ieșit din golf, ne-am oprit, am plutit, apoi ne-am dezbrăcat, el complet, eu în slip, și-am sărit cap în apă. N-am mai sărit cap în apă de exact douăzeci de ani. Și-atunci, în 2003, tot de pe o hidrobicicletă, în golful din Mangalia, cu prietena mea Oana. Am fugit, pe jos, din Vama Veche la Mangalia la bancomat. Ea a propus să ne dăm cu hidrobicicleta, să facem și altceva. Era prima dată când săream cap de pe o suprafață mobilă. Ea era expertă. M-a învățat cum să-mi țin echilibrul și să mă arunc direct în cap cu toată încrederea. Componenta estetică era miza. Săream pe rând și ne dădeam note de la 1 la 10 pentru execuția artistică exclusiv. Ea primea o notă și pentru ieșirea din apă și urcarea pe hidrobicicletă. Ea propunea varii ieșiri din apă, ca sirena, sau ca balena, însă de cele mai multe ori ca Sarah Bernhardt. Am sărit acum, ca și-atunci, de vreo douăzeci sau treizeci de ori, și-aș fi tot sărit. De data asta, aveam și telefoane cu camere de filmat cu noi și-am putut împărtăși și cu familia săriturile și-am cerut o evaluare pentru execuție. Am primit nouă din zece. Mi-am amintit de Ryan și m-am bucurat de fiecare săritură, de apusul de soare, de țigara fumată pe apă, de îmbrățișarea prietenului meu. 

Și-acum, când scriu, caut pe hartă să găsesc denumirea exactă a golfului și descopăr că aleea care înconjoară golful se numește Paul und Paula Ufer. 

*

M-au mișcat prietenx prin tot felul de locuri în care nu aș fi ajuns singurx. Îmi e destul de greu să îmi dau seama [ce m-a relaxat, n.a.]. Scriu asta după ce mi-am luat o bucată de timp în care m-am gândit la întrebarea ta. În majoritatea timpului simt o mare separare între corp și creier. Mai ales când bubuie 40 de grade și pete de transpirație în cele mai neașteptate locuri. Pare imposibil să le împreunez și să le fac să se înțeleagă. *ironically transpirația mă face să îmi amintesc că trăim în același corp, petele și cu mine. Mă relaxez când sunt în prezența unei ape care mă poate cuprinde. În majoritatea timpului nu sunt în prezența ei, dar în caz de urgență *de relaxare* funcționează și statul în cadă. 

Mă simt bine când dansez sau se dansează în jurul meu, într-un grup restrâns. Îmi place când nimeni nu se gândește la cum e percepută mișcarea sau cum arată din exterior. Se simte în siguranță să-ți lași corpul să se contorsioneze în cele mai ciudate feluri. Apoi râzi că te surprinde și pe tine ce scheme neștiute avea corpu ăsta dragu’ de el. 

Să mă mut din oraș cu tot cu cele trei pisici și să mă întorc doar dacă e FOARTE urgent. Prietenx au butonul lor separat și știu unde să mă găsească. [Ce ai vrea sa faci vara și încă nu ai găsit contextul potrivit, n.a.]

Vara ideală e pe petecul dintre o pădure și o mare. Mă plimb așa de des dintr-o parte în alta încât nu mai știu ce formă am. 

Partenerx mea și cu mine ne-am așezat sub un copac la umbră să facem pauză de hidratare și la câteva secunde, vedem un ciuf de pădure care se așează chiar pe creanga de deasupra. Am simțit valul de aer care s-a făcut în urma zborului. L-am simțit atât de adânc pe piele și în mine, cum nu cred că mi s-a mai întâmplat în viața mea. Eram amândouă cu gura căscată și lacrimi în ochi și încercam să facem mișcări mici ca să nu ne zboare norocul. A stat acolo cu noi. A stat acolo mai bine de o oră și a adormit deasupra gurilor noastre căscate. [Un moment pe care ai vrea să-l pui deoparte, n.a.]

*

Vara asta, corpul meu s-a mișcat prin oraș pe bicicletă, mai mult noaptea când prin acțiunea asta s-au creat curenți în jurul său. Când mai opream din pedalat, corpul meu se umplea de transpirație. În fiecare vară încerc să arhivez mirosul corpului meu. E anotimpul când pot să reperez cel mai ușor cum el compune un nou miros propriu.  
Căldura mă face de obicei să-mi mișc corpul, îmi da energia pe care în alte anotimpuri n-o am, dar de multe ori mă și copleșește și adoarme. 
Ca de obicei, vara asta m-a mișcat muzica și am dansat cât de mult am putut mereu însoțită de un evantai. Cel mai mult m-am desfășurat pe reggaetoane.
Am alergat mult pe dealuri vara asta, am ajuns în pădure și am dansat pe susurul unui râu numit Poarta. Toată natura mi-a făcut corpul să vibreze!
Am făcut dogsitting pentru cățeaua unui prieten și, la insistențele ei, mi-a ridicat corpul dimineața devreme din pat și l-am pus pe fugă pe străzile încă neagitate. 
Ah, și CO-STAR-ul mi-a tot zis vara asta să fac diferența între a cere prea multe de la corpul meu și a-l rupe.

Acasă am două ventilatoare care au funcționat zi și noapte vara asta alături de linkul de youtube cu 288Hz‚ SACRAL CHAKRA CLEANSING SOUNDBATH. 
Mi-am dat cu ojă unghiile de la picioare și am purtat aproape non-stop sandale sau am stat în picioarele goale direct pe pământ, încercând iar și iar grounding-ul. La haine am renunțat cât de mult am putut și piesele de rezistență au fost fustele vaporoase.
Am căutat cele mai răcoroase locuri, iar casa unde am făcut dogsitting dispunea de aer condiționat, așa că am profitat cât de mult am putut ca să-mi țin corpul la răcoare.
Cea mai relaxantă experiență a verii 2023 pentru corpul meu a fost atunci când am dormit vreo 4 ore direct în iarbă la umbra unui copac! Mi-am relaxat și recalibrat corpul și atunci când am făcut sex și mai ales când am fost mângâiată și strânsă în brațe! 

N-am stat să-mi explic de ce, dar vara asta cel mai liber corpul meu s-a simțit atunci când am descoperit și explorat o ruină. Un hotel imens construit cam 70% și abandonat! Mi-am adus aminte de ce a scris Jacques Diderot în 1767 în Poetica Ruinelor: „În acest sanctuar vast, solitar, părăsit, nu mă tem de nimic. Sunt izolat de toate dificultățile vieții. Nimeni nu mă grăbește și nimeni nu este aproape. Pot să-mi vorbesc cu voce tare, să dau glas suferințelor mele și să vărs lacrimi fără reținere.”

Sunt două momente pe care o să le iau cu mine din vara 2023. Ambele au fost la un festival în natură:

1. Eram un grup de prietenx și ne-am întins la soare unde am început să ne machiem și să ne facem cadouri reciproc din trusele de make-up. Am rămas cu un ruj superb. Când a devenit soarele prea fierbinte ne-am retras o parte la umbră. La un moment dat, eram jumate în soare și jumătate protejați.

2. Am ieșit de la dușul în aer liber și m-am pus la soare să mă usuc și acolo am cunoscut un tip francez cu care am râs mult și ne-am dat cu ojă roșie!

Cred că mi-ar plăcea să înot și să fac nudism pe o plajă secretă sau, de ce nu, pe o plajă de nudiști! [Ceva ce ai vrea să faci vara și nu ai găsit încă un context potrivit, n.a.]

*

Pentru mine, ca femeie trans, vara este un anotimp pe care îl detest foarte tare, pe de o parte, bineînțeles, și din cauza căldurii insuportabile cauzată de criza climatică, dar și pentru că mi-e foarte greu să ies din casă și să îmi prezint corpul așa cum îmi doresc. Nu sunt foarte passing așa că pot alege un număr limitat de haine pe care le pot purta, haine în care nu simt neapărat cea mai multă euforie de gen. De multe ori, am ieșit frustrată din casă că nu am găsit haine în care să mă simt bine. În contextul ăsta e clar că nu mi-e ok, de exemplu, să merg la mare și să fac toate activitățile aferente: plajă, înot etc.. Îmi lipsește foarte mult înotul și îmi doresc foarte mult să merg, dar pur și simplu nu mă simt confortabilă să mă prezint în aceste locuri. Evident că cel mai simplu aș putea să mă prezint masculin ca să evit privirile judecătoare sau agresive ale celor din jur, dar nu este ceva ce îmi doresc și nici nu m-aș simți ok făcând asta, deci aleg să evit activitățile și locurile unde corpul meu ar trebui să fie mai dezbrăcat. 

Locurile unde m-am simțit cât de cât în siguranță vara asta, ca să mă prezint așa cum îmi doresc, au fost petrecerile și evenimentele queer și marșul Pride din București. Aici am putut purta rochii și m-am putut machia fără să-mi fie frică sau să stau stresată că cineva se va lua de mine sau îmi va zice ceva. Deci, cumva locurile sigure sunt cele organizate ca să fie așa și care sunt ocupate în mare parte de alte persoane queer. Nu mi-aș putea imagina făcând asta într-un club sau loc la întâmplare. Nu doar că avem nevoie de mai multe spații de genul, dar avem nevoie ca și restul locurilor din orașele în care trăim să devină așa. 

O vară și o lume ideală ar fi una unde aș putea să-mi arăt corpul așa cum doresc, fără să-mi fie frică că o să râdă de mine sau o să fiu agresată. Deci unde aș putea merge liniștită pe stradă, la mare sau oriunde aș dori. 

*

M-am trezit că mă mișcă privirile și mai ales corpurile altor persoane din spații publice, pe care le simțeam ca potențiale surse de proiecție a genului – când sunt singurx sau cu persoane apropiate nu simt asta, dar când sunt în spații publice, de cele mai multe ori devin conștientx de prezența celorlalți care automat mă proiectează fără rest ca „femeie”, ceea ce automat îmi aduce aminte de tot felul de întrebări și sentimente de impostură etc. etc, supraraționalizări provocatoare de spirale interioare. În vara asta, dincolo de mișcarea de a evita aceste priviri și de a-mi căuta spații safe, corpul meu a căutat și foarte mult prezenta alături de corpuri de copaci, s-a ferit de soare când a devenit prea puternic, dar s-a și încărcat cu soare în diminetii până-n ora 11/12. A căutat dimineața îmbrățișarea somnoroasă a corpurilor adormite de lângă mine, prin paturi la mare/țară/munte, și de câte ori a simțit apăsari emoționale a fugit rapid să stea lângă alte corpuri de plante, care nu ne întreabă cine suntem și ce gen avem și nu ne oglindesc în feluri dureroase. Dintre ele, trunchiul de fag e un sprijin bun. 🙂

M-a mai mișcat grija – datoria moștenită de a avea grijă, ridicarea capului să vezi ce face copilul, ceafa amorțită, mușchi tensionați. Un (uneori) dans mecanic învățat de undeva de dincolo de timp, ridicându-mă din momente de relaxare, sau de visare, ca o alarma – grija către copilul de care sunt responsabilă, un dans care (uneori) nu e neapărat provocat de nevoi reale, din prezent. Ci mai degrabă un reflex, moștenit, transmis, un reflex de atenție, uitatul după el, uitatul de sine. Un reflex programat în adn-ul programărilor de „femeie”, care se simte și mai puternic atunci când există responsabilitatea unui copil. Datoria „grijei”.  

Amintire – momentul în care după ce am dârdâit un minut în apa foarte rece (intrasem doar până la brâu și mă blocasem un pic) m-am lăsat în ea dintr-o dată, într-un gest de încredere, un gest golit de gânduriproiecțiispaime, un gest de o secundă în care apa m-a primit și eu m-am lăsat în ea și s-a simțit cumva ca un breakthrough. A devenit un reper pentru cum mă pot arunca în acțiuni fără să gândesc atât de mult dinainte, fără mii de planuri și proiecții, cu încredere că am resursele să înot și să plutesc și să ies la timp din apă până nu mor de hipotermie. 

As vrea și nu am găsit contextul – aș vrea să stau, să „zac” fără sentimentul de vinovăție legat de pierderea timpului, și nu neapărat în spații ascunse, mai degrabă în locuri publice, fără să fiu atentx sau conștientx la poziție etc.. Să stau o zi întreagă lângă un pom și să mă mișc doar când am o nevoie fizică, să stau în locuri ore în șir, tolanitx, crăcănatx, relaxatx, în amorțeala de vară în care corpurile, neconforme și conforme și de toate felurile să își facă loc într-un mod intuitiv și primitor. Să fiu primitx cu corpul meu leneș, nehotărât, tensionat, musculos, feminin, masculin, gras, mic, slab, înalt, middle-aged, tânăr, bătrân – fără să simt deloc nevoia să îl reglez, să performez norma pentru a mă proteja, pentru a „trece” prin și printre, neobservatx, „passing”. 

* 

apa mării, briza, susținerea nisipului, valurile
marea face ceva corpului meu foarte din adâncimi, 
simpla ei prezență în proximitatea mea, mă liniștește. 
e ceva din învolburarea, mărimea ei, agitația valurilor, liniștea ei ca întreg, ce devine suficient. 
scoate la iveală și oprește rând pe rând anxietățile
mă invită la a fi și eu la rândul meu. 
ca o ființă ce merită doar să fie pe lume. 
și atunci devin o rufă aruncată pe jos și stau și mă uit în gol spre mare. 

vara asta am fost la sf gheorghe în deltă și am vizitat locul în care dunărea se varsă în marea neagră. urma o furtună și cerul era plin de nori negri care foarte repede ne-au speriat și ne-au făcut să fugim. cu câteva zile, fulgerul arsese o casă. mă plimbam cu o persoană pe care aveam senzația că o știu demult, dar abia ce aveam prima conversație mai lungă. am vorbit despre părinți, caiace, am exclamat ambele de multe ori „ce frumos e”, mi-a făcut poză în nisip la marginea apei cum îmbrățișam o algă de pe jos. imi scanez interiorul fiindcă mă simt veselă și safe cu această persoană și pare un moment aproape mistic al acestei plimbări. unul din cele trei puncte de când eram mică erau doar harta, doar nota la geografie, unde se vărsa dunărea în mare. 

a fost cea mai grea vară, din punctul de vedere al sănătății mintale, vortex de substanțe, atacuri de anxietate, rupturi în relații importante, derizoriu general. contextul de oraș violent – destramă orice încercare de a construi o liniște, o rutină caldă care să servească bază, conținere, vas pentru tristețe. mecanism care mă toacă în bucăți dacă calc greșit, dacă nu îmi respect traseele alternative, traseele queer de mers prin viață alternativ, mereu în apărare. merg pe stradă și-mi imaginez traseul prin nisip către mal, plimbarea liniștită și umerii se lasă. intersecții, întâlniri, spațiu liminal. spațiul dintre. vara suprapunerilor.

*

În mai, s-a împlinit un an de când am făcut operația de masculinizare a pieptului. Și abia din vara asta am simțit cu adevărat că pot să mă bucur de această nouă și mare libertate câștigată. Mi-a luat un timp lung până să pot să integrez în mintea mea schimbarea, fie că încă, din reflex, îmi puneam prosopul în jurul pieptului după duș, fie că nu îndrăzneam să renunț la maiou când stăteam prin casa alor mei, era o barieră mentală pe care am depășit-o treptat și cu oarecare greutate. Din vara asta, am reușit să stau cel mai mult la bustul gol, fie la ai mei, fie în satul unde am crescut sau în călătoriile din vacanță. 

Această nouă libertate câștigată și înțeleasă [m-a relaxat, n.a.]. Și această recunoștință că am scăpat de binder, acel maiou de compresie sintetic pe care l-am purtat intens peste 10 ani, de fiecare dată când ieșeam din casă. 

[M-am simțit cel mai safe, n.a.] În acele locuri care îmi sunt cele mai familiare, deci acolo unde mi-a fost cel mai greu să fiu înainte, în special apartamentul părinților mei și casa de la țară a bunicilor mei, unde am crescut. Acest exercițiu care apare constant în mintea mea, de before & after, îmi alimentează bucuria, și recunoștința, și reziliența. 

Și mai sunt locurile pe care le-am vizitat prima dată anul ăsta, câteva lacuri de munte din Italia, unde am putut înota în ape azurii și limpezi.

Da, pe 14 august, când tot satul se pregătește pentru sărbătoarea sa de pe 15 august, toată lumea își aranjează casele și curțile pentru a doua zi, când satul se umple de rude și prieteni, unii veniți special din țările unde lucrează pentru această ocazie. Pe 14 august, am îndrăznit să ies în fața casei și, fără cămașă, să tai și curăț iarba și buruienile crescute între șosea și gard, într-un moment când toți vecinii, care mă cunosc dintotdeauna, mișunau și forfoteau la fel. A fost o nouă mare barieră depășită, după ce, în ultimii 10 ani, văzuseră tranziția mea pe Facebook și după ce apărusem cu barbă printre ei. [O amintire pe care vreau să o păstrez, n.a.]

Să îmi țin mai mult corpul la soare, în vacanță. Să-l bronzez mai mult, cu toate că am avut parte de asta, chiar mai mult decât în alte veri, dar am sentimentul de „insufficient bronzat” în fiecare vară. [Ce aș vrea să fac vara și nu am găsit contextul potrivit încă]

Fără muncă și cu resurse financiare suficiente încât să îmi permit asta. Să pot sta suficient la mare, suficient la munte, suficient cu partenerele mele, cu prietenii și părinții mei și suficient la țară. Cu niște muncă fizică, care-i pentru mine terapeutică. [Vara ideală]

[Corpul meu s-ar mișca] Cum simte și cum are nevoie. Asta îmi doresc pentru mine și corpul meu, o mai bună comunicare, o atenție reciprocă, o tovărășie. Îl vreau și dinamic, și odihnit, și petrecăreț, și îngrijit, și muncit, și fără dureri.

*

La începutul verii am aflat că am o problemă cu genunchii, și întâmplător asta a coincis aproape exact cu încheierea unui program de dans – încheiere care a fost o experiență traumatizantă în sine, dar asta e altă poveste. A devenit foarte greu să mă mișc atât cât o fac de obicei și cu bucuria și plăcerea cu care o fac de obicei. Printre aceste puține lucruri, însă, se numără marea și muzica. Măcar un lucru pot să spun cu toată sinceritatea – că vara asta m-am mișcat numai și numai cât și când mi-am dorit cu adevărat. 

Cred că dacă am un loc în gând, e plaja din Krapets (și, respectiv, cea din Tyulenovo), unde am fost pentru prima oară ever. A fost frumos, eliberator, liniștitor, am trăit pașnic și în propriul ritm, a fost singura pauză adevărată pe care am luat-o vara asta. M-am bucurat de propria prezență, m-am bucurat de singurătate și natură, m-am bucurat puțin de… viață, până la urmă, și ce ar putea ea să aibă de oferit. În rest, am avut o vară complicată. La fel ca restul anului ăstuia, de fapt (: 

Habar n-am [cum ar arata vara ideală pentru mine, n.a.]. Nici nu știu dacă m-am gândit la asta. Nu prea gândesc așa, ce aș vrea să fac într-o perioadă anume a anului și să rezerv pentru viitor. De obicei, doar urmăresc ce îmi propun la fiecare „început de”. Fie că e începutul unui anotimp, începutul unui ciclu, începutul unui an universitar, începutul unui program sau job, începutul unui proiect etc.. 

Pasiunea. Muzica. Dansul (însuși, haha). Durerea și depășirea ei. Arderea interioară. Emoțiile, emoția, întregul spectru emoțional, nu știu cum să-i spun mai exact. Plăcerea. Extazul. Însuflețirea. Dar și mintea. Și gândul. Și rațiunea. Atâta tot că aș vrea să fie în consens. 

*

Pe de o parte, corpul meu a fost „mișcat” (mai degrabă zbuciumat) de o combinație între consum de substanțe, binge eating și restrictive eating, ca răspuns la traume fizice suferite în anul precedent. Oricum, istoricul meu cu tulburările de alimentație e unul destul de lung și complex, care se întinde deja pe o perioadă de aproape un deceniu, însă probabil a fost exacerbat cu atât mai mult, venind ca răspuns la traume asupra corpului însuși, și nu doar la dificultăți de natură emoțională.

Pe de altă parte, mișcarea, într-un sens propriu, cred că a reprezentat pentru mine o încercare către vindecare, în această vară. Fiindu-mi literalmente dificil să mă mișc în prima parte a acestui an, simțeam din ce în ce mai mult cum nu mai sunt în contact cu propriul corp, cum nu mai sunt posesoarea propriului corp, ceea ce mi-a afectat și posibilitatea de a fi în contact cu propriile emoții. Fiind în general o persoană introspectivă și căreia îi era ușor să-și întoarcă privirea către interior și să înțeleagă cu o destul de bună precizie ceea ce vede acolo, pierderea acestei busole interne pentru o perioadă semnificativă de timp m-a aruncat în ceva ce aș putea să definesc chiar ca o criză identitară. Mă uitam către sine și nu mai înțelegeam ce vedeam, profund afectată în același timp de perioada în care corpul meu n-a mai fost în stare să facă lucruri pe care le făcea în mod obișnuit cu ușurință. Așa că am început să mă mișc, în moduri care erau plăcute pentru corpul meu – să merg mult pe jos, să dansez, să îmi întind mușchii și oasele. N-aș putea spune că au fost un panaceu pentru toate problemele legate de corpul meu, dar cu siguranță au fost de ajutor.

[Ce ți-a relaxat corpul în vara asta?] Cred că am răspuns (neintenționat) parțial în întrebarea anterioară. Ce aș putea să adaug, însă, e că am avut nevoie de momente de (hiper)conștiență asupra corpului meu, pentru restabilirea acelui contact, alternate cu momente în care pur și simplu să am libertatea să nu mă gândesc la toate astea, să exist cu corpul meu fără să mă gândesc prea mult la el, la ce ar trebui să fac ca să „rezolv” problemele cu care mă confruntam.

[Care au fost locurile în care te-ai simțit cel mai safe/liberx și cel mai aproape de cum vrei să te exprimi ca și prezență corporală în vara asta? Ai o amintire din unul din aceste locuri pe care ai vrea să o pui deoparte și să te întorci la ea când o sa fie frig/peste niște luni/ani?] Nu au fost neapărat locuri în sine, ci oamenii din acele locuri. Au fost conversații care m-au ajutat să realizez că corpul meu nu e atât de ciudat sau atipic pe cât credeam, mai ales trăind într-un corp trans. Să primesc încurajări sau validare din partea persoanelor dragi m-a ajutat, de asemenea, într-o mai mică sau mai mare măsură (poate să varieze mult în funcție de cum mă simt eu în raport cu propriul corp într-o zi/perioadă anume). Totuși, vara asta a fost prima oară când am mers la ștrand, de ani de zile (ultima oară cred că a fost în gimnaziu), și prima oară de când m-a lovit pubertatea și n-a mai fost o experiență afectată de disforie deloc. Truly a milestone, de care sper să se bucure într-o zi toate persoanele trans*.
*folosesc trans aici pentru a cuprinde atât persoanele trans binare (cum sunt eu), cât și persoanele trans non-binare

[Ce ai vrea să faci vara și încă nu ai găsit contextul potrivit?] Să merg la nudiști și să fac skinny dipping. Mai am timp, totuși, și am încredere că va veni ziua și pentru astea cândva.

[Cum ar arăta pentru tine vara ideală? Cum s-ar mișca corpul tău prin vara ideală?] Nu știu exact cum ar arăta vara ideală, dar știu că corpul meu s-ar mișca cu ușurință, s-ar mișca natural și intuitiv, poate chiar cu entuziasm (deși nu vreau să sune cheesy).

[Dacă ar fi să pui deoparte câteva amintiri cu: atingeri, senzații pe piele, gusturi, texturi, mirosuri experimentate în ultimele trei luni, ce ai alege să păstrezi?] Probabil experiența de la ștrand, mirosul parfumului meu preferat, mâncare gătită de mine pentru persoane dragi, textura unui fir specific de acril care e soft și îmi place foarte mult, and some really good sex.