„Greva de vară și greva de toamnă”. Despre părinți, profesori și practica solidarității

de Vera Ion
Artă digitală de Thea Lazăr

Acest text face parte din seria de articole jurnalistice „AS REALITY UNFOLDS – O perspectivă feministă digitală asupra contemporaneității”, un proiect care promovează răspunsuri feministe asupra evenimentelor de actualitate și acoperă mai multe macro-arii de analiză: Socio-politică locală și din regiune, Socio-politică internațională, Literar-artistică și Pop-cultura Internetului.

***

„După anii de pandemie, în care părinții, aparținătorii, tutorii au fost nevoiți să facă față provocărilor unei crize globale, care le-a afectat relațiile de muncă, relațiile de familie și sănătatea mintală, lăsându-i pe mulți dintre ei fără slujbe, greva din ultimele săptămâni scoate la iveală necesitatea unor forme de sprijin și întrajutorare. Avem nevoie de structuri de suport și de organizare colectivă, prin intermediul cărora să ne putem susține reciproc și să creăm rețele de parteneriat și ajutor. În contextul unui sistem educațional subfinanțat, ne solidarizăm cu cei și cele care fac ca educația să meargă mai departe, asigurându-le copiilor noștri condiții de învățare publică.” – la două săptămâni de la declanșarea grevei profesorilor, o postare pe Facebook anunță că în urma grevei din educație, care continuă de 3 săptămâni, echipa Stagiunii de Teatru Politic a decis amânarea spectacolelor Energie vitală și SubPământ, programate la Centrul de Teatru Educațional Replika.

Postarea artistei și activistei Alice Monica Marinescu și acțiunea de solidarizare declanșată de ea semnalează un fenomen extrem de important: faptul că munca de educare se face împreună, de părinți și de profesori deopotrivă, și că dificultățile resimțite de cadrele didactice sunt direct proporționale cu cele resimțite de părinți, în munca de creștere a copiilor.

„Ținând cont de faptul că avem în echipa Stagiunii mai multe persoane care sunt mame și pentru care munca domestică și de îngrijire a copiilor devine incompatibilă, în aceste condiții, cu munca artistică, ne exprimăm solidaritatea cu acestea și susținem, totodată, greva din educație – sector vital în România, discreditat constant în ultimii 30 de ani.”, scrie pe Facebook Monica. Ca părinte și artistă, realizez că nici măcar nu mi-a trecut prin cap până acum cât de legate sunt cele două tipuri de muncă, și cât de important este, de fapt, să creăm o discuție comună.

Întâlnirea are loc în curtea teatrului Replika, joi 8 iunie, în ziua în care este programată reprezentația spectacolului SubPământ. Un grup de părinți, artiști, profesori și-au oprit pentru câteva ore activitatea pentru a discuta posibile acțiuni de solidarizare, și pentru a adresa problemele din sistemul de educație, atât de multe, devenite vizibile în urma grevei. Se discută despre nevoia unui sistem funcțional în care copiii să își poată desfășura activitatea după ore – în momentul de față, afterschool înseamnă bani și nu neapărat educație, iar școala fără afterschool se termină la 11 și jumătate, situație imposibil de gestionat pentru părinții care lucrează. Una din colege povestește cum copiii sunt ținuți într-un spațiu impropriu, vreo 30 de copii într-un subsol – supravegheați pentru că așa trebuie, dar fără activități neapărat utile. Se discută despre săptămâna verde, un program nou educațional introdus recent în sistemul școlar, în care povara financiară cade tot pe umerii părinților. Se pune întrebarea: de ce nu mai lăsați copiii pe maidan? și ne dăm seama că nu mai există maidan – maidanul a fost înlocuit de parcări, remarcă unul dintre colegi.

Se mai discută despre poziționările în două tabere, părinți vs profesori ca fiind modelul cel mai des întâlnit – în care fiecare tabără plasează responsabilitatea în curtea celorlalți. Ce putem face să ieșim din acest model? Cum ne putem solidariza astfel încât să putem crea o discuție consistentă, pe termen lung? Dacă în mod autentic părinții și profesorii ar face parte din aceeași tabără, presiunea creată ar fi extraordinară.

Un posibil motiv al lipsei de reacție (sau chiar antagonizarii părinților) este lipsa de informație. Poate o serie de materiale informative despre situația în educație ar fi utilă,  materiale care să sintetizeze situația actuală a profesorilor cu date și informații concrete – cum ar fi că acordarea de 6% din PIB alocate către educație a fost votată încă din 2011 în legea educației, însă niciodată această lege nu a fost aplicată. 2023 este al 12-lea an consecutiv când Guvernul amână prin OuG acordarea acestui procent. În prezent, către educație merg 2,1% din buget (cel mai mic procent de până acum).

Îmi aduc aminte de o întâlnire cu prieteni, la vreo săptămână și jumătate după ce începuse greva, când unul dintre amicii din jur a exclamat Băi, ce să zic… ar fi trebuit să ieșim cu toții în stradă. Îți dai seama ce presiune s-ar fi creat!? – și reacția mea de uimire la realizarea că nu m-am gândit nicio secundă la felul în care noi, ca părinți, putem amplifica momentul, dincolo de susținerea comunicată rapid, verbal, cu învățătoarea de la clasa fiului meu, și de cele câteva Da, da, au dreptate! strecurate prin conversații.

Îmi mai aduc aminte de o conversație cu învățătoarea fiului meu, care mi-a povestit că la începutul anului a investit câteva mii de lei din banii ei pentru materialele didactice. Și de toate ședințele de clasă care devin mai mult sau mai puțin despre „câți bani trebuie să dăm”. Momentul în care intrăm în clasă și ne împărțim de la început, simbolic, în două tabere: părinții care stau în bănci, infantilizați, dar și deresponsabilizați, și profesoara, sau profesorul, singuri în fața lor. Antagonizarea dintre părinți și profesori, o formă de violență orizontală care ne face atât de prinse în războiul pasării de responsabilitate, încât uităm să adresăm una din principalele surse ale conflictelor: sectorul educației, subfinanțat cronic.

Și în întâlnirea de joi, în mod repetat, toate discuțiile se întorc tot aici: efectele subfinanțării, care se resimt pe toate planurile. Se mai discută despre necesitatea (aproape că o formă de igienă) a grevei de vară și grevei de toamnă, și despre faptul că întregul subiect al educației este atât de complex, încât lucrurile nu se pot rezolva imediat și punctual. Însă, se poate crea o continuitate – se poate crea o practică a solidarității prin care, pe termen lung, ne putem organiza și putem comunica mai bine.

La câteva zile după aceea, îl întreb pe domnul profesor Nicolae Mandea, care adusese în discuție ideea de „grevă de vară și grevă de toamnă”, ce a vrut să spună. Îmi detaliază așa: „Anul școlar are două momente în care pot fi puse pe tapet revendicările: începutul anului, chiar din prima zi, mai favorabil revendicărilor de sistem necesare reformelor, și sfârșitul anului, când blocajul e mai eficient. În ambele cazuri, singura armă a angajaților e greva, dar în septembrie-octombrie paleta acțiunilor poate fi mai diversă și mai coagulantă și poate ocoli tăierea salariilor prin strategii parțiale, de guerillă constructivă.”

După întâlnirea de joi, aplic și eu modelul acțiunii de solidarizare a grevei în activitățile mele, întrerupând activitatea în cadrul cursului pe care îl predau (un curs organizat de mine, neafiliat niciunei universități) și lansând întrebarea Cum v-a afectat lipsa de finanțare din educație? Apar multe răspunsuri. Cele mai multe se leagă de decizia de a nu lucra în sistemul educațional din cauza felului în care sunt plătiți profesorii – „Am lucrat cu copii cu nevoi speciale pe un salariu de 800 de lei, iar chiria pe care o aveam de plătit era de 900.”

Între timp, după 3 săptămâni de negocieri, greva s-a suspendat. Unele cereri au fost obținute, altele nu, unii interpretează că a fost o păcăleală, alții o victorie. Deși nu atât de vizibilă în media ca alte mișcări de protest și destul de contestată de mulți adulți datorită fenomenului mai sus menționat de violență orizontală, greva din mai/iunie 2023 e numită una din cele mai importante mișcări sociale din ultimii 30 de ani din România.

Le-am întrebat pe câteva dintre celx care au fost la întâlnirea de joi cum cred că ar putea fi continuată discuția.

Cum crezi că ar putea fi continuată discuția începută joi?  

Mi s-a părut extrem de constructivă întâlnirea de la Replika, ca dovadă că a doua zi câțiva dintre noi am și acționat mergând în piață și solidarizând cu greva profesorilor, nu a mai fost vorba doar de o discuție sau un comentariu pe Facebook, ci chiar de făcut ceva practic. Mi se par foarte importante și necesare aceste întâlniri. Eu cred că ar trebui să se repete. Dacă Replika e dispusă să ofere din când în când spațiu pentru astfel de întâlniri ar fi excelent.
— Nicoleta Lefter, actriță, mamă

Cred că ar fi necesare discuții tematice în care să se vorbească mai mult, în cadre organizate, despre probleme din educație care sunt relevante pentru persoane din mai multe zone: profesori/profesoare; sindicaliști/sindicaliste; părinți, experți și experte în educație, elevi și eleve. Mi se pare important să imaginăm contexte în care să putem aborda, de exemplu, atât detalii care țin de programă, cât și de felul în care este gândită, de exemplu, toată structura anului. Sunt multe aspecte pe care simt nevoia să le explorăm: faptul că școlile publice devin spații în care se țin multe cursuri private, faptul că after school-ul este un program care adâncește inegalități etc..
— Mihaela Michailov, scriitoare, mamă

În primul rând, tot prin discuții poate fi creată o obișnuință, o regularitate sau un cadru care să le ușureze oamenilor participarea. Lărgirea și multiplicarea cadrelor de discuții, popularizarea lor. Dar nu instituționalizarea lor, nu încă. Ele acum trebuie sa genereze nevoi, energii, idei cât mai diverse. E nevoie ca tema să existe în mod real în cât mai multe cercuri. Apoi, făcute petiții și alte chestii care să ne arate statistic și cantitativ cum stăm. Cred că structurarea și crearea de idei de proiecte și demersuri vin în etapa a doua. Deocamdată trebuie mai multă emulație și să nu moară revolta asta din noi aprinsă un pic sau un pic mai mult, zilele astea. Și ieșit din bulă, mers și spre alte domenii și zone.
— Katia Pascariu, actriță, activistă

Cred că ar fi necesar să se adune mai mulți părinți dispuși să vorbească despre problemele lor și să participe la acțiuni de solidarizare. Poate un fel de forum al părinților sau un forum al educației, care să creeze un spațiu de întâlnire între părinți și cadre didactice – cele două categorii care îngrijesc copiii în această societate. Și în cadrul acestui forum ar putea fi discutate problemele comune, nevoile, posibilitățile de solidarizare – cred că dacă părinții și-ar uni forțele cu educatorii ar putea reprezenta cu adevărat o voce care apără interesele copiilor și ar putea lupta pentru o societate mai incluzivă și mai echitabilă.
— Alice Monica Marinescu, artistă, activistă, mamă

Ce crezi că ar putea crea o practică a solidarității în cazul educației și al nevoilor atât de complexe din acest sistem?

Poate am răspuns într-un fel deja, dar cred că dacă am vedea că ne creștem copiii împreună cu profesorii, educatorii, îngrijitorii lor, dacă am avea acest tip de conștiință, am putea gândi structuri care să ne reprezinte și pe unii și pe alții… dacă, de exemplu, și părinții s-ar putea implica în acțiuni sindicale sau dacă sindicatul ar reprezenta și lupta pentru nevoi adresate de părinți legate de îngrijirea, supravegherea, socializarea copiilor… cred că ar fi un drum cu două sensuri. O practică ar putea porni de la un cadru de întâlnire cu caracter repetitiv, cum e acest forum pe care mi l-am imaginat, în care lucrători de la creșă sau, de ce nu, și din domeniul sănătății prenatale să se întâlnească cu părinți (și chiar și viitori părinți) ca să discute despre probleme sistemice, să caute soluții, să gândească revendicări și acțiuni de protest sau alte tipuri de acțiuni care implică nevoia de solidarizare… E nevoie de o rețea de solidaritate a tuturor celor care cresc copii într-un fel sau altul, fie că îi hrănesc sau că îi educă.
— Alice Monica Marinescu, artistă, activistă, mamă

Discuții și acțiuni concrete care să aducă pe agenda publică teme de interes comun. Pentru mine, o grevă a profesorilor și profesoarelor este un semnal sistemic, care vorbește de multiple disfuncționalități. Trebuie să învățăm să privim grevele nu ca pe niște obstacole, ci ca pe forme de emancipare educațională. Mi se pare că putem propune – în grupurile în care funcționăm – întâlniri lunare care să articuleze mai clar diverse raporturi și relații care nu privesc doar o parte a sistemului, ci ne privesc, de fapt, pe toți.
— Mihaela Michailov, scriitoare, mamă 

Poate nu ar fi rău să creem o organizație sau un sindicat al părinților care să apere drepturile noastre și implicit ale copiilor. De aici putem dezvolta proiecte și chiar poate fi construită o echipă care să ne reprezinte așteptările de la școli, învățători, profesori, de la sistemul educațional și chiar de la politicieni.
— Nicoleta Lefter, actriță, mamă 

Hm, greu! Nevoia ne unește…. sau principiile 🙂 Doar să nu moară lucrurile bune care se nasc în momente de criză și apoi se liniștesc. Sau (re)devin invizibile.
— Katia Pascariu, actriță, activistă 

Acum, toată lumea s-a aruncat în vacanța de vară și fiecare în bulele sale. Peste 3 luni, ne vom întâlni cu aceleași probleme, și până atunci – deși în această societate atomizată, construirea continuității e una din cele mai dificile practici – e posibil să ne întâlnim din nou pentru a relua discuția. Construirea unor forme de dialog constant poate crea o practică a solidarității, și poate ne auzim la greva de toamnă.

***

Dacă ți-a plăcut acest material, poate ai vrea să ne sprijini pe Patreon, să ne putem susține activitatea și să finanțăm mai multe texte și artă feministe!