Îmi amintesc – Poeme Breaking The Waves

de Daria Ancuța, Ana Leu și Mara Bugarin
Colaje de Cristina Grigore

Aceste materiale sunt rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizate împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Toate poemele publicate în articol au fost scrise în cadrul grupului Cultură-Artă coordonat de Mihaela Michailov.

***

Copilul bulină neagră

 

de Daria Ancuța

Întreabă-mă cum mă cheamă
Și-ți voi spune
Sunt copilul bulină neagră

Am cinci ani și răspund prima dată fără să ridic mâna
Doamna educatoare
Doamna mea cum îmi place să-i spun
Sesizează greșeala
Corectează eroarea

Nimeni nu vorbește fără să fie întrebat

Pe tricoul meu preferat
(Cine zice că fetițele nu pot să poarte tricouri cu Power Rangers?)
Stă înfiptă
Prima
(Și ultima, dar atunci nu conta)
Bulină neagră

Nimeni nu vorbește fără să fie întrebat

Copil obraznic
Copil rău
Copil neascultător

Mă dă afară din clasă
Și-mi spun
Să rămân pe hol
Până mă cheamă clasa înapoi

Bulina neagră
Se mărește și-mi apare în fața ochilor
Boldul
Trece prin tricou și-mi înțeapă fiecare centimetru de piele
Minutele trec
Urechile îmi țiuie

Copil problemă
Copil nerușinat
Copil impertinent

Clasa uită să mă cheme înapoi
Iar eu rămân pe hol
Până ce sună clopoțelul

Mama păstrează și acum
Într-o cutie veche de bomboane
Toate bulinele de la grădiniță
Fețe zâmbărețe și floricele decupate atent de doamna
Doamna care nu a mai fost niciodată
Doamna mea

Inevitabil, de fiecare dată când deschidem capacul
Să vedem
Ce copil bun am fost la grădiniță
Descoperim
Undeva, ascunsă la fundul cutiei
Bulina neagră

Bulina mea neagră

Dar nimeni nu vorbește fără să fie întrebat
Corpul meu nu vorbește fără să fie întrebat

„porțelan și harassment” și „eating disorder din clasa șaptea”

 

de Ana Leu 

piele de porțelan cu urme murdare pe ea
celulele mele vor uita în 7 ani
ceea ce inconștientul nu va uita niciodată.
dacă aș putea, mi-aș da jos pielea
să nu te mai simt
să nu mai strig
și să nu plâng
așa cum nici tu
nu ai auzit când strigam
și nu ai văzut când plângeam
când nu mă puteam opune

sunt o păpușă cu piele de porțelan
nu pot să fac nimic când ție îți place porțelanul spart.

 

eating disorder din clasa șaptea

am urcat pe cântar în clasa a șaptea
și nu a mai fost niciodată la fel de atunci.
lumea mea se limita la cele 50 de kilograme,
la mesajele anonime care îmi spuneau că sunt grasă,
și la imaginea mea distorsionată din oglindă.

îmi priveam coapsele plângând,
după ce făceam antrenamente care mă epuizau
și tot nu deveneam mai slabă
plângeam când îmi vedeam abdomenul
pentru că nu devenise mai plat
deși am mâncat numai mere și apă
de câteva zile

corpul meu-statuie nudă,
îmbrăcată în ochii tuturor oamenilor
„cât de norocoasă ești pentru că ești slabă”
mă vedeam în oglindă de 2 ori mai mare decât eram de fapt,
mi se derulau în minte caloriile fiecărei porții consumate,
și iar plâng–
50 e prea mult pentru o fată.

am aruncat oglinzi, cântare
și haine oversize,
și nu mă mai oblig să merg la sală
dar nu m-am simțit,
și nu m-am văzut încă
niciodată slabă,
deși toată lumea îmi spunea în mod repetat
cât de norocoasă sunt.

puroi noroi

 

de Mara Bugarin

I.

te rog, închide ușa după tine
și iartă-mă.
te iert și iartă-te.
iertarea știe că are multe forme.
eu nu știu să conturez
să fracturez
sau
să înfrunt iertarea.
mă capitalizez și înfund,
am învățat să mă înfund,
să mă afund
pic la fund –
pe pielea mea,
mă întreb dacă
stau scrise cu un pumnal
toate, cele mai multe înjurături
sau binecuvântări?
nu poți să ierți, dacă nu vezi
pentru că
pentru că
(mi-e frică că n-am cuvinte)
pentru că ochii mei sunt desenați
cu carioca, la fel ca ai tăi.
mii de linii colorate ne anulează.
punctele tremură și nu văd nimic.
tu dispari în rănile scrijelite,
rănile mele care curg pe podea
și le șterg cu buretele de vase –
rănile mele,
mâncarea mea de toate zilele,
ambele sunt o grămăjoară identitară.
ambele curg, lasă dâre pe podea
pe piele, pe pereți
mașini scrumiere pahare farfurii
uși uși uși –
te-am rugat să închizi ușa
după mine, când plec
și să mă ierți.

II.

ambii alunecăm pe zeama celuilalt,
lichidul albicios și dezgustător,
puroi din răni,
puroiul meu e născut,
e multiplicat pentru că,
așa cum nu spălăm vasele,
nu ne spălăm pumnalele.
fiecare, în mână, arma letală
spunem te iubesc, nu înțeleg ce
însemnă, însemnăm,
curge, curgem.
valurile de puroi îmi inundă ochii
tsunamiul neanunțat
huh
respir.
caut să văd ceva,
vezi mai departe
tu spui că știi să vezi mai departe.
ochii tăi sunt scrijeliți cu carioci uscate
plângi toate culorile, desenele,
pe care nu le-ai arătat nimănui.
pe care nu le-a văzut nimeni.

III.

pumnalul îți rupe degetele,
îl strângi prea tare
și te fracturezi în atac –
rămâi
știi că o să rămâi
știi că o să rămâi mai
știi că o să rămâi mai mult
o mâzgălitură.
o grămăjoară
mâncare – resturi
puroi – resturi
cum înveți să trăiești din resturi?
1 îți odihnești rana
2 curgi puroiul afară
3 accepți să nu mai fi
4
accepți să nu mai fi decât
o pătură desenată
mototol
te arunci pe ușă
preș ești
n-ai mâini să închizi ușa.
îmi ștergi puroiul de pe obraz,
mă ierți
ca pe un ciumat, înainte de moarte –
te iert
ca pe o iertare fără formă.
oricum totul este murdar
și nu vedem nimic.
deci
nu s-a întâmplat.
n-o să mă ierți
nu mă vezi
n-o să te iert
nu mă vezi.
rămân puroi poate
(asta vrei s-auzi)
ușa e demult încuiată,
precauția de dinaintea tsunamiului
precauția de dinaintea celor ce nu văd.
neiertată îmi este iertarea
văd și înțeleg,
curăț și nu știu să mă opresc.
faianța din baie
are gust de puroi.
știu asta,
o ling zilnic –
poate te mai gust și pe tine o dată
fără să vomit.
te-am iertat.
acum,
închide ușa
și iartă-te.