Imposibil politic

de Ceza
Ilustrații de Paul Petrar

Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizat împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Textul a fost scris în cadrul grupului Identitate-Corp, coordonat de Carolina Vozian. 

 

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni despre suicid, probleme de sănătate mintală, violență. ***

 

*Explorez corpul cu mâinile, cu mintea, cu limba, picioarele, ochii, urechile, ale mele sau ale altora, sau ale celor non-umane. Nu eu am formulat primul text despre corpul meu sau al celorlalte umane sau non-umane. Eu și corpul meu, ca celelalte (umane), am dus mai departe, am contribuit și reprodus, vrând sau nu, marele text al corpurilor și protocolul său. Textul nu aduce premoniții, însă setează protocolul. Textul îmi exclude corpul în multe din pasajele și discursurile sale. Nu sunt protagonistul acestui text.

Ciudații, non-albul, non-bărbatul, săracii, muncitorii, nebunii, non-umanii, nu pot fi eroi/ne/x, împărțim și împărtășim, în alteritatea noastră, granițele comune ale existenței noastre, suntem fluizi și formăm fluvii care trec peste aceste granițe, ne ramificăm către toate pământurile descoperite sau nu de marele text, devenite sau nu teritorii pe narațiunile grafice ale pământurilor, apelor și aerului, în atmosferă sau în afara ei. Inundăm arhitectura dominanței, inundăm săli cu gratii și paturi, subsoluri pline cu mașini de cusut, hale imense, ne infiltrăm în subteran până ies la suprafață metale și lichide inflamabile, urcăm pe conducte în clădiri înalte de sticlă. Ne izbim constant de baraje imense formate din metalele și rocile săpate de noi în munți și mine.

Ne acumulăm, până devenim un fir subțire de apă limpede, acum putem deveni text.

Când ne curățăm de nisipul acumulat de ținuturile pe care le-am împânzit, de rugina, de negrul petrolului, de roșul sângelui pe care îl curățăm, oriunde ar fi pătat este tot al nostru, de verdele frunzelor copacilor smulși de noi din pământ, trunchiul nu este al nostru, limpezit și picătură cu picătură, oceanul devine text.

Ne-am prelins picătură tulbure cu picătură tulbure prin țevile fisurate, ne-am infiltrat prin pereții clădirilor, în spații întunecoase și ferite, am condus și acumulat prin firicele subțiri de apă, bogăția noastră tulbure, am format apa din canalizări și tot ce se prelinge pe statui ca sângele pe corp. Am șuierat ușor prin țevi ascunse, am umflat parchetele famililor, am dat culori și viață colțului întunecat și umed din spatele dulapului, am ieșit ruginii și cu presiune din robinet când sistemul claca. Să astupăm barajul. Să ne acumulăm. Să nu mai lăsăm nicio picătură să se curețe. Barajul devine al nostru acum, pe noi ne va ține departe de epurare și epurări. Vom inunda, până ne vom prelinge afară din arhitectura dominanței, inundăm săli cu gratii și paturi, subsoluri pline cu mașini de cusut, hale imense, în subteran, în clădiri înalte de sticlă…*

Mi-a fost foarte greu să scriu despre tine. Să recunosc și să scriu sincer, să îți spun despre momentele în care te dominam fără a exclude momentele în care tu o făceai. Evident nici tu, nici situația nu sunt albe sau negre, toate sunt într-o zonă de gri, la fel ca nuanțele urmelor de creion de pe biroul plin de scrum, pe care te desenam încontinuu în timpul cursurilor și seminariilor. Sau la fel ca tușul din tatuajele făcute pe fiecare deget pentru a-ți aminti de mine , mi-ai spus.

Mai ții minte când stăteam întinși pe canapeaua roz somon, stăteai cu capul pe pieptul meu și păreai trist. Era după aproape o lună de când ne-am sărutat prima oară stând în întuneric, în camera mea, după ce ți-am rupt un cristal de citrin din geodă, m-ai îmbrățișat și mi-ai spus că vrei să ne citim în tarot au picat îndrăgostiții a doua oară , și ne-am scufundat și mai tare în saltea. Ne apropiem și, după atâtea luni, ne atingem, ne sărutăm. Ai vrut să ne întoarcem rapid, în cealaltă cameră, eu îmi doream doar să stăm cât mai mult cu brațele încleștate de trunchiul celuilalt. Ți se părea că poate fi ciudat pentru celelalte ciudate din casă, două dintre ele sărutându-se la un perete distanță la fel de ciudat ca noi acum am înțeles. Am înțeles de ce ai dispărut o săptămână fără să-mi mai dai un semn, imediat după acea noapte în care totul decursese perfect. Perfect însă înțelesesem că nu îți place să ne apropiem de față nici măcar cu alți și alte ciudate nu știam ce să cred , în noaptea aia tu ai fost cel care le-a spus celorlalte că suntem împreună. Deci nu ascundeam nimic, nu? Probabil ascundeam din reflex, „a ascunde” este doar o fază a unui sentiment specific, iar a expune, a spune, a expune este o consecință directă la a ascunde, deci o altă fază al aceluiași sentiment specific. Eu eram în această a doua fază. Când te sărutam de fapt voiam să spun, să strig disperat: și eu mă sărut, și eu mă expun, și eu pot face asta, deci și eu sunt ca „voi”. Aici dominam. Dinamica dintre cine expune, drept consecință la a ascunde, și cine ascunde, ca primă fază a acelui sentiment specific, mă privilegia, iar pe tine te îngropa în fricile acelui sentiment specific. A expune/a ascunde implică un element care privește din exterior acel „voi”, față de care eșuăm constant, noi nu suntem „Call me by your name”, acolo și în alte povești cu ciudați nu pot fi poveștile noastre, căsătoria nu poate fi povestea noastră și nici când am stat cu mama la masă înainte să plecăm spre ultima noastră săptămână nu era povestea celorlalți. Povestea mamei care își iubește copilul nu este povestea ciudaților, acceptarea este doar o fază a aceluiași sentiment specific , odată ce la baza construirii acestei iubiri intervine acceptarea, deconstruirea, doar va constata că la bază sunt fricile și dezgustul unui sentiment specific , de la neacceptare nu poți ajunge la acceptare: noi nu suntem binari, noi suntem în spectru, și tu la fel, și voi. 

Iar acum, mom, 

Simt pentru prima oară în viață că pot să arăt rana care mă doare de atâta timp, mai mult să spun că sunt multe altele, și dor la fel de mult. Vreau să îți spun că și tu ai o rană asemănătoare și ai scobit în mine împreună cu biserica societatea, homofobii de la televizor, colegii de clasă, profesorii politicienii, o rană care nu exista, poziționată exact în același punct unde este și rana ta și a voastră. Psihiatra ți-a spus că nu mă accept pe mine, mi se părea absurd că acum, când sunt atât de deschis legat de subiectul ăsta, psihologa de la spital și psihiatra de la adulți să îmi spună de mai multe ori că totul se trage din faptul ca nu mă accept pe mine — mi se părea absurd, eu mă accept. Și totuși nu o fac. Dar cum aș putea să o fac, când atât de mult timp am fost invalidat, când întreaga mea experiență înseamnă invalidare. Ceea ce eu simt trebuie să fie documentat istoric de acum mii de ani, să se găsească în x culturi și la x animale, să fie în gene, în psihic, măsurabil în creier, în hormoni, pentru unii trebuie să fie o boală, pentru alții trebuie să fie una netratabilă, pentru unii nu trebuie să fie o boală, pentru unii este venită dintr-o traumă, pentru alții nu, constant trebuie căutată validarea, dar ea lipsește întotdeauna. Și în furtuna asta apar gândurile de suicid care nu mi-au venit doar odată, fiul tău este căsătorit are copii — iar tu vrei asta — vrei ca eu să fiu validat de societate ca bărbat heterosexual. Eu sunt pentru tine copilul bolnav care în schimb este deștept. Nu vei fi niciodată mândră de o relație a mea și niciodată nu o să-ți curgă lacrimi de fericire cum ți-au curs când fiul tău s-a căsătorit, mereu ar fi fost mai bine să nu fi fost așa, amândoi am fost educați în rușine, iubirea mea, sentimentele mele mereu trebuie să însemne rușine, sau refuzul rușinii — dar și în asta tot despre rușine este vorba. Aceeași rușine pe care o simt constant o simți și tu. Pentru că avem aceeași rană, pe care o ascundem. Când ți-am arătat rana ai ascuns-o pe a ta, „tu nu simțeai dezamăgire și rușine”, iar eu simțeam abandon. Am plâns de fiecare dată când îmi simțeam rana pe care pe atunci încă nu o văzusem, când m-am uitat la ea am urlat. Am fost abandonat de cărțile de copii, de basme și desene animate pentru că acolo nu găseam dragostea mea, abandonat de societate pentru că pe pereții blocurilor sunt scrise mesaje homofobe, de lege pentru că ea nu este pentru cei ca mine, de colegi pentru că ei învățaseră că trebuie să fie homofobi, iar unii așa își ascundeau rana, de fiul tău pentru că el făcea remarci homofobe și apoi de tine; simți cum nimeni nu te vrea și cum niciunde nu poate fi locul tău, și te scufunzi în durere dar o durere pe care trebuie să o taci pentru că spusă e și mai puternică, spusă poate deveni periculoasă, spusă te poate omorî, în același timp tăcută cu timpul tot te omoară. Homosexual poate însemna condamnat la moarte. În clasa a 4-a, frica mă învelea în fiecare noapte înainte de culcare și îmi urmărea umbra pe coridorul școlii. Nu este vina ta, iar acceptarea, oricât de crudă ar fi, este poate cel mai bun lucru care se poate întâmpla, zgârietura ta este poate o rană pe care o ascunzi față de tine, rana ta la fel ca a mea nu este făcută de noi, dar trebuie să știi că mă domini, mă cenzurezi. Pe noi nu acceptarea ne eliberează, dar ne permite să trăim mai mult.

Cu tine am fost mult mai relaxat la masă, în fața mamei, decât cu alți ciudați, e un sentiment constant legat de același sentiment specific, care ne face să ne controlăm corpul ciudat al altora, pentru că și corpul lor este al nostru. Singura dată când ne-am atins în fața ciudatelor, a fost când cu o singură mână mi-ai ridicat tot corpul — ți-am simțit brațul încordat —, deși erai mai puternic decât mine deși brațele tale puteau ridica și lovi mai mult decât ale mele, în ale mele deveneai maleabil. Când eram între cei patru pereți, îți plăcea să nu ai brațele încordate și te lăsai purtat și învelit de corpul meu, era mai mult decât ciudat, era atipic, atipic chiar și pentru ce fac ciudații. Cel cu brațele puternice care voia să îl bată pe bărbatul care ne urmărea în pădure, pe bărbatul care a făcut o aluzie queerfobă referitoare la mine, acele brațe deveneau ușoare și se lăsau apărate de rușinea care apare mereu doar când suntem în spatele ușii, când nu ne mai facem griji de siguranța noastră — ci doar de ciudățenia noastră. Nu ți-am spus niciodată despre genul meu, sau despre faptul că nimeni nu îmi mai spune pe numele din buletin. Cu tine performam masculinitatea — cumva îmi plăcea, cumva mă cenzura —, simțeam că ai nevoie de masculinitatea mea la fel cum eu aveam nevoie de a ta. Ne chinuiam să fim bărbatul care iubește bărbatul, dar eram predestinați eșecului. Corpul nostru nu a fost niciodată unul de bărbat, iar istoria timpurilor pe care le trăim nu a construit nici un trup de bărbat pentru a fi iubit de un alt corp de bărbat: predestinați unui constant eșec. Iar rolul de „apărător” — care este construit de istoria timpurilor pe care le trăim să fie masculin — îl împărțeam cu rândul. Tu ne apărai corpul pe stradă, eu ne țineam corpul acum închis între patru pereți, noaptea înainte să adormim. Rapid ne-am dat seama că orice moment în care corpul nu este apărat, ceva din interior sau exterior îl poate răni. Când ieșim pe stradă, fiecare dintre noi scoate afară corpul nostru ciudat. Fiecare coming out făcut la televizor, văzut cu mama pe canapea a fost și al nostru, fiecare act individual de violență este și al nostru. Cum se simte corpul atunci când ne chinuim să îl reducem la un singur organism al unui individ?

* TW: descrieri grafice, boală terminală, obsesii, gânduri intruzive *

 

*Îmi mișc cu limba caninul din stânga jos, simt vag că se mișcă, instant îmi activează o furie de acum trei ani, orientată spre ortodonții care mi-au pus aparatul dentar, care îmi strâng dinții până la dureri enervante și constante „pentru ordonarea corectă”, cu sârme în capăt care uneori îmi intră și ies din obraji până fac răni „pentru mușcătura perfectă”. Atunci aveam 17 ani, am aflat că îmi vor scoate un canin și îmi vor pune aparat pentru minim 2 ani, instant m-am gândit la tipul din liceu pe care aveam crush. Am acnee pe: umeri, brațe, spate și față. Constant îmi palpez pielea feței, spatelui, brațelor și umerilor, căutând denivelări, încep și zgârii până devine dureros, iar când vine vorba de pielea feței, acest punct în care devine dureros, nu mai este luat în seamă. Asta seamănă cu modul în care îmi palpez dinții cu limba, căutând zone fine sau mai puțin, încercând să îmi dau seama dacă am sau nu tartru pe suprafața fină a smalțului.

Probabil îmi frec dinții din față sus cu cei din față jos, în timp ce dorm, cred asta pentru că crestele dinților nu sunt foarte fine la atingere.

Asta reprezintă pentru mine cea mai înaltă formă de explorare a corpului fizic. Mental, obsesiile mele legate de corp se pot rezuma la organe, ca plămânii creierul stomacul testiculele, și tumori care le invadează, obsesia a început în clasa a 7-a atunci când o colegă de școală pe care nu o cunoscusem a fost diagnosticată cu cancer cerebral și a murit la 2 săptămâni după diagnostic. Am preluat narațiunea corpului ei, întotdeauna am preluat narațiunile altor corpuri, niciodată nu am avut eu auctorialitatea, improvizam dar nu dictam. Nici narațiunea miopiei sau a sinuzitei nu au fost ale mele, ci ale medicilor, corpul performa. Tulburarea obsesiv-compulsivă îmi alegea personajele, cancerul descoperit prin colega de școală, scleroza bunicii. Încet au apărut și ritualurile:

1. un organ care avea o tumoare se separa de restul corpului
2. îndepărtez tumoarea (trebuie)
3. mă focusez pe tumoare care trebuie să fie imaginată la distanță de organ, până dispare

(între timp reapare pe organ)

4. repet pasul „2” până tumoarea nu mai apare
5. îmi imaginez o lumină aurie care îmi împânzește corpul începând întotdeauna cu organul inițial
6. îmi controlez cât pot de mult gândirea în așa fel încât să nu mai apară organul și tumoarea

Pasul 6 se împarte în alte etape:

1. mă gândesc rapid la ceva neutru
2. îmi povestesc ceva despre acel gând care de cele mai multe ori este un obiect
3. îmi încordez mușchii picioarelor (nu există un motiv clar (deși ar putea exista dar îmi este frică să declar motivul) și totuși o fac)
4. îmi imaginez corpul împânzit de lumina aurie

Corpul poate suferi în cazul obsesiilor și pătări simbolice, când eram mai mic, dar suficient de matur încât să înțeleg violul, sexualitatea neconformă și simbolistica anticreștină, aveam gânduri intruzive în care eram violat de un demon. Existau pași peste pași și etape complexe care trebuiau urmărite pentru a anihila demonul din spatele meu. Nimic nu e neobișnuit aici, ne este frică să nu pătăm simbolic corpul în multe feluri, patologic sau nu, bunica mea nu ieșea din casă fără să își acopere capul cu un batic, unora ne era rușine după ce ne masturbam în adolescența timpurie altora încă ne este. Când vedea o pisică neagră, bunica mea marca cu corpul evenimentul în pași și mișcări cu mâna deasupra frunții și a trunchiului și a umerilor. Ne este marcat genul și nu îl pătăm cel mai adesea. *

Corpul meu are multe versiuni — „patologice” sau nu, ele conviețuiesc și alternează. De fiecare dată când mă privesc în oglindă mă privesc în alt corp. Percepția, euforia sau entuziasmul mă fac să privesc acel corp în multe feluri, dar toate sunt raportate la ceilalți, deoarece corpul comunică, el reproduce continuu practici sociale, corpul meu în mod obișnuit nu poartă rochii și tot în mod obișnuit în alt context poartă rochii. Corpul este contextul, iar ceea ce transmite este perfect textual. Perpetuăm prin el istoriile timpurilor noastre. Atâta timp cât tot ceea ce sunt eu ca individ există doar în relație cu ceilalți, corpul nu este al meu, corpul nu este neapărat real, el este constant imaginat și reimaginat colectiv. Nu există nimic ce pot percepe în afara construcției colective. Mă confund cu toate corpurile ciudate, pe stradă nu organismul meu individual este atacat, ci corpul comun.

În corpul ăsta comun am încercat și eu și tu să ne păstram în siguranță, în noaptea în care te-ai întors cu ochiul lovit, ne-am îmbrățișat și am adormit, suntem obișnuiți cu violența așa că nu am reacționat, știm deja că strada nu este un loc în care corpul nostru să se poată desfășura, și nicio structură a acestei societăți nu ne poate găzdui corpul liber.

Iar între acești pereți și ușa încuiată, ne confruntăm cu traume post-climax, suferința apare ca un sevraj după fiecare secundă în care brusc nu mai ești lângă mine să ne protejăm. Am ajuns să ne rănim în cele 4 luni în care nu am vorbit. Atunci ți-ai tatuat un punct pe fiecare deget, imitând punctele făcute de mine cu ojă pe fiecare unghie, în ziua de pe canapeaua roz somon. Mi-ai spus că în acele luni m-ai visat des rănindu-mă. În aceeași perioadă mă gândeam des la tine, și aveam un nod în gât de fiecare dată când te vedeam în poze sau când vedeam în magazine sticle de limonadă cu trandafiri și cola cherry, îmi aduceau aminte de ziua în care stăteam pe iarbă, în pădurea din spatele blocului, îți purtam tricoul pe care l-ai uitat la mine în aceeași zi în care am stat între copacii din vârful dealului împădurit, din spatele blocului. Purtam tricoul de prea multe zile, purtându-l mă disociam prea ușor, lungit pe aceeași pătură ca în ziua petrecută pe creasta plină de copaci de unde se vedea orașul, stăteai cu capul pe picioarele mele, și ne ridicam pentru siguranța noastră doar când venea cineva. Când ne-am întors ai vrut să faci un duș, așa ai uitat tricoul la mine. Îl puneam în fiecare zi pe mine după ce mă spălam cu limonadă cu trandafiri și cola cherry, iar tricoul stă perfect lipit pe mine, nu mănânc foarte des am stomacul plin de sfori înnodate, mă lungesc în pat și furnicile din saltea ies din mușuroi și împânzesc iarba pe care stau, acum merg greu am un alt corp pe care îl port în mine, asfaltul e moale și roz somon, pun capul pe pernă dar nu pot adormi simt coastele tari pe care m-am pus cu capul.

Și dacă chiar mi-aș asuma acum, după atâta timp, că poate chiar nu m-ați iubit așa cum mi-ați spus, ar trebui să iau toată narațiunea de la început. Să gândesc totul de la început și să reinterpetez fiecare gest pe care l-ați făcut. V-aș putea suna, dar a ne uita la trecut înseamnă mai mult decât orice că totul s-a încheiat, și îmi este frică să se fi încheiat, deși nu mi-aș dori să știu că nu s-a încheiat. Rămânem aici în zona gri, acceptată, tolerată, îmbrățișată entuziast, și îmi asum că nu ne-am iubit așa cum ne-am spus. Pe ultima sută de metri m-ați fi ucis pentru a vă salva, aș fi făcut la fel. Știm cu adevărat să gestionam sentimentele? Sentimente atât de noi care tot apar și se intensifică cu fiecare ținut de mână, sărut, apropiere. Ce ne-a fost cel mai greu să gestionăm a fost apatia post-climax. După fiecare orgasm canoanele sociale puternic interiorizate răsunau din măduva oaselor. Citite de mame și tați cu voci îngroșate, urlau printre înjurături, nodul din gât se zbate și se simt pumni și picioare lovind faringele din interior.

Îmi asum ca asta să fie doar iluzia mea, o voi scrie încontinuu, pentru că chiar cred că dragostea mea și a voastră și a celor ce ne vor urma este una imposibilă politic.

Ceza

studiază antropologia și sociologia, experimentând adesea cu medii precum artele performative, scrierea creativă și ilustrația, pentru a pătrunde în intim și personal, având încredere că acest act are un potențial în a deveni cât se poate de politic. Are o abordare radicală asupra artei. Privește spre artă ca o oportunitate de a ataca hegemonia și de a transforma natura, omul, societatea și cultura.

Paul Petrar

este un artist queer din Timișoara ce folosește arta ca o formă de terapie. Pentru Paul, arta reprezintă un jurnal ale cărui pagini le poate rupe și da drumul în lume, fără a se gândi la repercursiuni. Majoritatea lucrărilor sale abordează tematice ce se învârt în jurul depresiei, anxietății, traumei și fricii de sine. @paulpetrar

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , ,
Meniu