În față gardu’ și-n spate leopardu’. Sau ce este pinkwashing și cum să-i rezistăm

Ai o corporație care-și plătește cu doi cenți pe oră angajații și cumpărătorilor nu le prea place? Nu-i nimic, pui aceiași angajați să pună un curcubeu pe tricou și, deodată, toată lumea e fericită. Ai un guvern care face războaie urâțele? Fă-l să dea o lege pentru căsătoria gay și o să fie ok. Până la urmă cineva care e pro-gay nu poate fi rău…

Cam asta ar fi logica tacticii de pinkwashing. Termenul a apărut în contextul rebranding-ului statului Israel, spre sfârșitul anilor 2000. Datorită campaniilor inițiate de mișcarea pro-Palestina și anti-război BDS (Boycott, Divestment, Sanctions), statul Israel a devenit asociat cu abuzuri și violență. Pentru a corecta această imagine, guvernul a recurs la o amplă campanie de refacere a imaginii publice, menită să cimenteze o asociere a statului cu progresul tehnologic, diversitatea culturală și egalitatea, punându-se accent pe gay-friendliness-ul societății și al administrației. Tocmai această latură a rebranding-ului a fost denumită de activiștii critici „pinkwashing”. Grupuri precum Queers Against Apartheid definesc strategia de pinkwashing ca folosirea cinică a drepturilor LGBT+, pentru a normaliza și a distrage atenția de la politicile de apartheid ale statului Israel asupra Palestinei. Prin „spălarea cu roz” se acoperă violări grave ale demnității și ale drepturilor populației palestiniene. Drepturile – de altfel relative – ale cetățenilor statului Israel sunt folosite ca o unealtă de PR în arena mondială a negocierilor geo-politice.

Amplu cercetat de diverse grupuri activiste queer radicale, cazul pinkwashing-ului pus la cale de guvernul Israelului a devenit emblematic pentru felul în care orice guvern, dar și o corporație sau o mega-organizație din lumea vestică și din cea aspirațional-vestică, se pot folosi de comunitățile queer pentru a trece drept mai bune. Datorită muncii de cercetare și contestare depuse în jurul acestui caz, grupuri queer din lumea întreagă au devenit mai conștiente de utilizarea pinkwashing-ului de către corporații și mega-organizații care încearcă să-și îmbunătățească imaginea, să găsească noi consumatori sau să distragă atenția de la acțiunile problematice pe care le fac.

În același timp, pinkwashing-ul profită de cel mai important aspect problematic al cauzei drepturilor LGBT+: potențialul izolării față de alte aspecte ale identității fiecăreia. În discursurile drepturilor LGBT+, spre deosebire de discursul radical queer care încorporează poziții anti-rasiste și anti-capitaliste radicale, important e cu ce literă din spectrul diversității te identifici și mai puțin diversitatea propriei identități. Nimeni nu e doar o persoană queer: e muncitor, e părinte, are o etnie, e migrant etc. În spectrul diversității LGBT+ toată lumea devine egală, fie că se numește Ellen DeGeneres, Milo Yiannopoulos sau Azis. O astfel de abordare ne face să ne ținem gura când au loc opresiuni de altă natură și când persoane LGBT+ sunt complice la acestea – cum ar fi exemplul super evident al lui Milo. Când spunem că nu e treaba noastră că același stat, care ne-a dat drepturi, aruncă bombe asupra comunităților de civili, pinkwashing-ul câștigă.

Această dinamică duce, practic, la întărirea ierarhiilor interne din comunitățile queer. Dacă știi să faci frumos, să fii îndeajuns de alb și civilizat și să treci drept un cetățean cuminte ce își plătește taxele și consumă serios de la marile corporații, ești recunoscut ca parte din societate. Cu cât, însă, te abați de la acest portret, rămâi același corp ce trebuie disciplinat și violentat – o problemă pentru lumea civilizată, progresistă și aliniată standardelor capitaliste. E la fel ca în lumea heteronormativă și cis-normativă pe care încercăm să o răsturnăm: unii sunt acceptabili și respectabili, în timp ce alții pur și simplu nu. Practic, pinkwashing-ul mizează pe complicitatea celor ce pot fi integrați.

Astfel, a avea o abordare intersecțională – adică să vedem cum viețile noastre se desfășoară la intersecția dintre sisteme de opresiune multiple – devine necesar pentru protejarea solidarității cu alte grupuri, identități și comunități din care facem parte și pentru lupta împotriva cooptării la alte sisteme de opresiune, care ne afectează pe noi, ca persoane individuale, sau pe cei apropiați nouă.

În cazul guvernelor, pinkwashing-ul este o tactică ce se încadrează în mai larga paradigmă a homonaționalismului. Identificat de Jasbir Puar, homonaționalismul descrie asocierea dintr-o ideologie naționalistă și persoanele LGBT+,  împreună cu valorile și drepturile acestora. Puar a denunțat, în primă instanță, tactica guvernului SUA de a se alinia intereselor persoanelor LGBT+ pentru a justifica poziții xenofobe, în special îndreptate împotriva Islamului. În cadrul acestei tactici, se înscena falsul prin care persoanele imigrante – în special, dar nu numai, cele provenite din societăți musulmane – sunt automat homofobe: un semn al înapoierii și involuției.

Prin contrast, societățile vestice sunt prezentate ca fiind egalitare și avansate, iar acest tablou moral legitimează SUA să intervină violent în asemenea societăți și, printre altele, să dezvolte armate, să tranzacționeze arme și să pornească războaie. Diversitatea sexuală și de gen sunt folosite ca poziționări politice împotriva imigrației, ajungând să fie comune chiar și în partidele și structurile de dreapta radicală. De exemplu, partidul neo-fascist Frontul Național din Franța a fost votat de un sfert dintre bărbații homosexuali din Paris, iar Marine Le Pen, lidera partidului, așază bărbați homosexuali în poziții cheie de conducere.

BAROMETRUL „CÂT DE BINE VĂ TRATAȚI HOMOSEXUALII?”

O schemă similară a fost aplicată și Europei de Est după 1990, când învingătorii Războiului Rece – societățile capitaliste liberale – au avut nevoie să se portretizeze ca noile autorități cu privire la ce e bine și ce e rău în lume. Pentru a putea încorpora resursele Europei de Est în capitalismul global, conform propriilor reguli – privatizare, salarii mici, împrumuturi mari – era necesar ca Europa de Est să fie, la rândul său, definită ca un copil ce trebuie învățat cum e cu democrația, sau ca un barbar corupt, care nu poate înțelege ce e democrația.

Printre multele aspecte infantile sau barbare „descoperite” în Europa de Est după 1989 s-a numărat și „înapoierea” de pe palierul LGBT+. Acceptarea și toleranța persoanelor LGBT+ – perspective ce vin tot dinspre norma hetero, că doar aceasta poate „accepta” și „tolera” – devin barometrul prin care este recunoscut un stat și măsurată europenitatea sau nivelul său de civilizație. Când aplici criteriile „dezvoltării” din perspectiva drepturilor LGBT+, devii foarte mândru de „progresul” țării tale, în același timp în care devii disprețuitor pentru societățile ce nu au același tip de „progres”. Ajungi să ignori cu totul condițiile sociale, culturale și economice specifice respectivei societăți, așa cum sexualitatea și formele de eliberare de normele de gen neconforme grilelor rigide ale drepturilor LGBT+ devin invizibile.

Până la urmă, aceste drepturi – în loc de a reprezenta accesul echitabil la resursele societății, protejarea integrității corporale și mentale și garanția auto-determinării – devin vehicul pentru normarea homonaționalistă și pentru implementarea modurilor neoliberale de a produce subiecți politici în periferiile și semi-periferiile lumii.

Și, până la urmă, ce-i de făcut? Să renunțăm să ne cerem drepturile? Să nu mai luptăm pentru acces liber la îngrijire, sănătate, educație? Nicidecum! Accesul liber la educație și îngrijire medicală și altele asemenea ni se cuvin deja. Și trebuie să le revendicăm într-un mod necondiționat: fără să trebuiască să renunțăm la alte drepturi.

Pinkwashing-ul se întâmplă și la nivel local. Când s-a organizat Business Forumul Diversității și Incluziunii, cu ocazia Bucharest Pride 2018, s-a urmărit educarea departamentelor de resurse umane în vederea „incluziunii și diversității”. Tendința dominantă din mediul corporate de a încălca drepturile de muncă și a descuraja sindicalizarea ne sugerează totuși că evenimentul a fost realizat mai degrabă să producă consens cu structurile de conducere ale unor mega-corporații ca IBM, Google sau Accenture decât să pună accent pe drepturile și condițiile la locul de muncă ale persoanelor LGBT+. Alegerea organizatorilor de a lucra cu structurile de conducere ale unor companii în locul structurilor sindicale, cum este, de exemplu, Sindicatul IT din Timișoara, încurajează tacticile de pinkwashing ale companiilor. E suficient ca aceste corporații să „aibă curajul” să vină la Pride, sufocând mesajele de protest cu baloane publicitare pentru a-și crea o imagine progresistă. Drepturile de muncă ale angajaților LGBT+ nu sunt, însă, chestionate, discutate sau negociate.

La fel cum nu avem nevoie de complicități cu mari corporații ca să intervenim asupra condițiilor de muncă ale persoanelor LGBT+, nu avem nevoie nici să dovedim că suntem persoane „civilizate” și plătitoare de taxe ca să ne revendicăm accesul liber la drepturi și resurse. Pinkwashing-ul mizează exact pe teama de a fi cetățeni cuminți, care nu comentează despre implicarea militară a statului român peste granițe, sau consumatori cuminți, ce întâmpină cu brațele deschise corporații exploatatoare ca Uber sau Facebook, sau muncitori cuminți, ce sunt flatați de politica LGBT-friendly a angajatorului, dar nu zic nimic despre faptul că același angajator nu permite sindicalizarea.

Fără frică – să luptăm pentru ceea ce ni se cuvine și pentru o lume mai bună pentru toate și toți cei care sunt deposedați de resurse și drepturi. Mândria de a avea o identitate de gen și o identitate a sexualității ce se abat de la norme ar trebui să stârnească solidarități, fără impunerea unei agende ce ne împarte în așa-ziși avansați și așa-ziși înapoiați. Solidarizarea cu luptele locale pentru drepturile migranților, luptele comunităților rome, luptele feministe ș.a ne face mai puternice și mai puțin susceptibile la a deveni o masă de manevră pentru guverne sau corporații.