Includere/excludere prin limbă. O conversație despre comunitățile maghiare din Transilvania

de Anna Anghel,
Interviu cu Angella Sorbán, sociologă, cercetătoare al bilingvismului din Transilvania
Ilustrații de Roberta Curcă

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre minorități, curatoriată de Nóra Ugron, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

După părerea dumneavoastră, care este o definiție relevantă a bilingvismului în contextul contemporan al societății din Transilvania? Cum ați defini „bilingvismul echilibrat”?

Există mai multe definiții ale bilingvismului, depinde pe care o folosim în contextul transilvănean actual. Se cunoaște definiția care se bazează pe nivelurile de competențe lingvistice în limbile în cauză, alta care pune accentul pe frecvența utilizării celor două limbi, iar cealaltă, mult mai riguroasă, după care bilingvismul înseamnă și o autoidentificare cu ambele limbi. Putem menționa totodată și dimensiunea individuală a bilingvismului care se referă la modul cum se autodefinește individul în acest sens, ca membru al comunității. Să luăm cea mai largă definiție a bilingvismului comunitar, conform căreia orice persoană care cunoaște oarecum și o altă limbă poate fi considerată bilingvă.

După părerea mea, însă, pentru a contura bilingvismul transilvănean actual, este de folos să raportăm situația la perioada precedentă, având în vedere faptul că, caracteristicile bilingvismului se schimbă și ele în funcție de diferite contexte istorice. Nu cu mult timp în urmă,  numai cu o generație mai înainte, bilingvismul, chiar multilingvismul, era o normalitate în această regiune, ceea ce a însemnat că o mare parte a românilor cunoșteau limba maghiară, mulți vorbeau și germană și era cunoscută, de exemplu, practica familiilor de a-și trimite copii în vacanță la o altă familie, să zicem română sau maghiară, să învețe cealaltă limbă. Acest lucru, în perioada comunistă, s-a schimbat considerabil. În prezent, bilingvismul transilvănean este și devine din ce în ce mai unilateral și mai sărac. Asta înseamnă, pe de o parte, că actualmente doar minoritățile pot fi considerate bilingve, puțini sunt românii care vorbesc, de exemplu, limba maghiară. Iar pe de altă parte, și bilingvismul minorității maghiare devine tot mai îngust și tot mai incert, după cum observăm și semnalează, de altfel, și cercetările sociolingvistice din ultimii ani.

Spun un exemplu: un studiu al Monitorului Minoritar din 2020, realizat pe un eșantion de o mie de persoane, arată că aproape jumătate dintre cei chestionați se descurcă cu dificultăți în limba română, sau cunoaște limba prea puțin, și proporția lor este cea mai ridicată în rândul tinerilor. Această tendință este deocamdată destul de departe de aspirațiile noastre cu privire la bilingvismul echilibrat, ceea ce ar însemna competențe lingvistice similare în ambele limbi și care, în mod firesc, ar fi asociate și cu surplusuri de competențe culturale.

Dar aceasta reprezintă perspectiva minorității maghiare: cum știm, respectiv cum ar trebui să știm noi, maghiarii din Transilvania, limba română. Situația nu este chiar favorabilă, și desigur are o serie de cauze vechi, istorice și altele noi, care se leagă de procesele sociale contemporane, cum ar fi globalizarea sau migrația. Poate vom reflecta și la aceste fenomene mai târziu. În această linie de idei, însă, putem ridica și perspectiva majorității: în ce măsură românii din Transilvania înțeleg și vorbesc maghiara, cât și ce știu despre cultura maghiară, de exemplu, în regiunile în care populația maghiară este majoritară și se întâlnesc zi de zi cu maghiari în cele mai diverse împrejurimi cotidiene?

Situația aici este mult mai defavorabilă, fenomen care se asociază cu faptul că normalitatea în prezent este monolingvismul, statutul oficial al limbii de stat, prioritatea ei. Acest lucru generează o serie de situații de conflict în multe domenii ale conviețuirii sociale. Dintre motivele acestora aș evidenția numai unul, legat de funcțiile de includere/excludere prin limbă. Includerea ori excluderea din comunitate, prin a folosi o limbă sau alta, după cum poate cunoaștem și din propria experiență, sunt trăiri emoționale intense, care provoacă răspunsuri similare. Dacă nu ar fi așa, toate controversele aprinse legate de plăcuțele bilingve, de o literă cu accent sau fără, de „locul” unei limbi sau altul, ar fi cu greu de interpretat. Desigur, normalitatea ar putea fi alta, mai avem multe de făcut pentru asta, din toate părțile.

 

Studiile dumneavoastră includ o serie de cercetări privind strategiile de pe piața muncii. Concluzia pare să fie că nivelul de cunoaștere a limbii majoritare este mai puțin important pentru a se descurca în obținerea unui loc de muncă decât calificările, educația. În ce situații sociale, altele decât obținerea unui loc de muncă, este relevantă învățarea limbii majoritare?

Da, m-am ocupat mult de aspectele (bi)lingvistice ale pieței de muncă, de legătura acestora cu limba de studiu, le-am investigat din punctul de vedere al minorității maghiare din Transilvania. Am urmărit să găsesc dovezile empirice ale clișeelor comunitare de genul „copilul să învețe în limba română pentru a putea să se afirme mai bine”. M-a preocupat, în mod preponderent, măsura în care limba școlii influențează într-adevăr șansele de mobilitate socială și profesională. Întrebarea conține și o concluzie, pe care aș completa-o foarte succint cu câteva alte constatări importante. Cercetările pe această temă, nu numai ale mele, dar și ale altora, arată că cei care studiază în limba maghiară nu sunt mai expuși șomajului în România, decât cei care studiază în limba română. Desigur, depinde despre ce locuri de muncă, ocupații, poziții vorbim.

În legătură cu acestea, însă, aș vrea să subliniez faptul că sistemul educațional în limba majorității este mult mai larg și mult mai diferențiat decât cel minoritar și, ca atare, oferă oportunități mai mari. Dar aceste oportunități nu sunt legate, în primul rând, de limba de predare în școală, ci de caracteristicile structurale ale sistemului politic, economic și ocupațional, care sunt deseori îmbrăcate în „haine lingvistice”. Cunoașterea limbii de stat este fără îndoială un factor foarte important în autoafirmare, în avansarea în carieră, în atingerea unei situații financiare mai bune în România, dar nu este singurul. De exemplu, venitul arată cea mai puternică corelație cu nivelul de studiu, dar este influențat considerabil și de alți factori cum ar fi: în ce zonă, tip de localitate locuiește persoana respectivă, și nu în ultimul rând, de genul său.

De altfel, cunoașterea limbii române are relevanță în toate domeniile vieții. Nu doar în lumea muncii sau la oficialități (pentru a se descurca cu mai multă încredere în sine), dar și în viața cotidiană: în comunicarea de fiecare zi, în înțelegerea glumelor în românește, la sărbătorile religioase sau de orice fel, aș spune, în dobândirea de competențe culturale care ajută la conviețuirea bazată pe respect reciproc. Dar ar fi important ca aceasta să nu fie unilateral – cum am mai menționat – ca și românii să fie mai pricepuți la limba și cultura maghiară. Nu există o politică mai eficientă pentru reducerea distanțelor sociale decât această cunoașterea reciprocă, din care rezultă într-un mod firesc încredere, această extraordinară formă de capital, convertibilă totdeauna în alte valori.

Și aș reveni aici la includerea/excluderea prin limbă pe care le-am menționat mai devreme. În Transilvania, eu personal, aș introduce inscripțiile bilingve sau multilingve creând astfel un peisaj lingvistic specific regional, unde și noi, toți localnicii, să ne simțim la noi acasă. Sunt multe cazuri unde plăcuțele firmelor, magazinelor etc. sunt puse parcă numai pentru turiști și uită total de localnici. Acest bilingvism sau multilingvism vizibil ar putea atrage mai mulți clienți, tocmai datorită faptului că sugerează deschidere, încredere și profesionalism. De ce nu ar fi aceste plăcuțe creative, bilingve sau multilingve mai cool decât cele monolingve sau scrise cu o engleză de clișeu? O serie de exemple occidentale sau chiar din țară demonstrează acest lucru. La Cluj matrița Da, poftiți! Igen, tessék! este una dintre cele mai frumoase inițiative de acest gen, după părerea mea. Repet: acest bilingvism sau multilingvism ar putea deveni chiar o specificitate regională transilvăneană. Și nici nu am vorbit despre rolul pe care le-ar putea juca aceste inscripții în formarea imaginii de deschidere și de normalitate privind folosirea limbii în comunitățile multietnice.

 

În studiile dumneavoastră, vă concentrați asupra efectelor continuității limbii de predare asupra plasamentului profesional. Ce înseamnă continuitatea limbii de predare? Strategia urmată de mulți, de a-și înscrie copiii la o școală cu limba de predare majoritară în anumite etape ale educației are un impact negativ asupra statutului, libertății și prestigiului limbii minoritare. După ‘89, s-au înființat tot mai multe facultăți cu limba de predare maghiară, care sunt din ce în ce mai mult calitative („competitive”), ceea ce reprezintă un factor important în „întărirea” minorității, în dezvoltarea și răspândirea limbajului specializat (minoritar). Cu toate acestea, din cercetarea efectuată prin absolvenții Sapentia, reiese că lipsa însușirii limbii române și a limbajului specializat (român) reprezintă o problemă. Învățarea limbii majoritare ar trebui să aibă loc (conform narațiunii majoritare) înainte de învățământul superior – este necesar sau chiar posibil să se abordeze acest aspect la facultate? Cum influențează lipsa însușirii limbajului specializat român tranziția între diferite medii academice și, în acest sens, dezvoltarea (progresul) academică individuală?

Continuitatea în limba de predare înseamnă că un copil minoritar poate învăța în limba maternă de la grădiniță până la universitate, ceea ce este foarte important în consolidarea prestigiului acestei limbi, întrucât poartă mesajul că limba maternă nu este doar o limbă pentru acasă,  ci cu ajutorul ei poată fi exprimată orice idee, și poate fi cultivată știința la cel mai înalt nivel. În cazul limbii maghiare, aceasta înseamnă legături organice cu terminologia și limbajul profesional utilizat în Ungaria, cu piața forței de muncă de acolo, și cu viața academică ungară, dar la aceste aspecte voi reveni puțin mai târziu.

În primul rând, aș vrea să subliniez că eficiența însușirii cunoștințelor în limba maternă este demonstrată de cercetările de sociologia educației. Potrivit sondajelor PISA din ultimii ani – desigur înainte de pandemie, ceea ce este o precizare foarte importantă! –, rezultatele elevilor din România se află sub media țărilor europene. Cu toate acestea, se poate observa că rezultatele elevilor maghiari care învață în limba maternă sunt peste media națională, chiar dacă aceste diferențe de performanță trebuie abordate cu o oarecare prudență, datorită numărului mic al subeșantionului minoritar. Totodată, elevii care învață într-o altă limbă la școală decât pe care o vorbesc acasă au rezultate semnificativ mai slabe decât colegii lor care folosesc aceeași limbă acasă și la școală. În consecință, intră pe piața muncii cu competențe mai slabe. Aș menționa aici – dacă tot am vorbit de acest aspect – și încrederea maghiarilor în învățământul în limba maternă, întrucât sondajele arată că maghiarii au o părere destul de nefavorabilă despre educația din România, însă educația în limba maternă, din perspectiva lor, are o imagine semnificativ mai bună.

În al doilea rând, problema legată de cunoștințele de limba română a maghiarilor este o problemă moștenită din secolul XX, care în zilele noastre trebuie plasată într-un context mult mai larg și mai complex. Este bine-cunoscut faptul că elevii maghiari nu-și însușesc  competențe adecvate de limba română din școală. Cu toate că există deja programe de îmbunătățire a metodologiilor de predare a limbii române, și există și o serie de inițiative civice în vederea sprijinirii acestui scop, încă nu putem vorbi de rezultate convingătoare în acest sens. În același timp, studiul cu absolvenții Sapientia a atras atenția asupra noului context global în care aceste aspecte lingvistice ale pieței de muncă trebuie abordate în secolul XXI. Conform sondajului nostru, absolvenții Universității Sapientia sunt relativ mai siguri pe abilitățile lor în limba engleză decât pe cele de ​limba română. Datorită acestui fapt, au tendința de a se subpoziționa pe piața muncii din România, restrângându-și oportunitățile din motive lingvistice.

Dar acest lucru poate fi compensat de extinderea oportunităților pe piața forței de muncă internațională, care include și Ungaria, eliminând factorul de stres asociat cu învățarea limbii de stat, și cu deficiențele în limba română. Această barieră lingvistică are două efecte nefavorabile interdependente: de a influența plecarea lor din România, respectiv de a împiedica revenirea în țară, după un timp mai îndelungat petrecut în străinătate. Desigur, majoritatea absolvenților Universității Sapientia rămân în țară, chiar se descurcă foarte bine, ceea ce, bineînțeles, depinde și de profesia aleasă și de nivelul de pregătire. Dar din punct de vedere lingvistic – și acest lucru este valabil nu numai la ei, ci în general la maghiarii din Transilvania – au tendința de a urmări o strategie preferențială pe piața muncii, ceea ce înseamnă că aleg un loc de muncă unde pot folosi limba maternă, sau înființează o firmă, unde angajarea se face tot pe această linie preferențială, din simplul motiv că este mai ușor, mai comod, cu mai puțin stres legat de exprimare și mai puține riscuri de conflicte.

În al treilea rând, trebuie să luăm în calcul rolul și impactul limbii engleze în ziua de astăzi, atât pe piața forței de muncă internațională, cât și în știință, în rețeaua globală a circulației cunoștințelor și informațiilor, unde engleza este lingua franca. În lumea academică, engleza devine din ce în ce mai mult limba de publicare, limba conferințelor – un articol valoros trebuie să apară într-un jurnal, sau la o editură engleză de prestigiu, fiindcă acestea contează mai mult în scientometrie. Ce nu știm în română, deseori, completăm în engleză, așa că romgleza noastră este foarte dezvoltată. Cu toate acestea, așa cum am formulat în studiul amintit, consider foarte important ca instituțiile minoritare să elaboreze și să urmărească și o politică lingvistică care pune accent pe limbi, pe competențele profesionale și pe terminologia în limba de stat, pentru a reduce, într-o oarecare măsură, efectele de barieră lingvistică menționate. Desigur, înainte de toate, pentru a pregăti tinerii să se descurce cu încredere în sine aici, acasă. Este un exemplu chiar Institutul de Drept din cadrul Universității Sapientia.

 

Din cercetări, se pare că schimbarea limbii de predare a individului nu este „o soluție”pentru obținerea unui bilingvism echilibrat, iar limba și cultura minoritară devine dezavantajată. Deci, ce putem face în legătură cu însușirea mai eficientă a limbii de stat  la nivel educațional? Există inițiative cu privire la predarea limbii române ca limbă străină – cât de mult poate ajuta dezvoltarea și răspândirea acestei inițiative pe scară largă? Ce alte soluții se pot găsi pentru însușirea limbii majoritare, ținând cont de faptul că predarea în clasă nu pare a fi factorul unic în învățarea limbii de comunicare? 

Da, aceasta e o problemă foarte importantă, observăm cum conviețuim mai bine una lângă cealaltă decât împreună, fenomen pe care sociologii îl numesc formare de societăți verticale, care coexistă una lângă alta – chiar la asta m-am referit în răspunsul la întrebarea precedentă, apropo de strategia de angajare preferențială din punct de vedere lingvistic.

Consider că schimbarea în metodologia predării limbii române în învățământul preuniversitar este esențială și, de altfel, este o necesitate formulată de decenii, atât de către pedagogii maghiari, cât și de părinți, elevi sau cercetătorii în domeniu. Există și anumite progrese în acest sens. Un pas important a reprezentat introducerea treptată a programelor de limbă și literatură română, dedicate școlilor cu predare în limba maghiară; programe ce s-au introdus până la nivelul clasei a IX-a. Înainte de această reformă curriculară, elevii din școlile cu predare în limba maghiară au studiat limba română după o programă identică cu vorbitorii nativi. Totodată, evaluările sumative s-au desfășurat (și se desfășoară la nivelul bacalaureatului și în acest an) pe baza unor criterii identice. Or, se înțelege de la sine – așa cum și literatura de specialitate din domeniu evidențiază – că abilitățile lingvistice ale unui vorbitor de limbă maternă și ale unui vorbitor care își însușește limba sunt cu totul diferite.

Bineînțeles, o programă școlară nu poate acoperi varietatea situațiilor bilingve existente, la fel cum aplicarea lor prezintă anumite dificultăți datorită schimbării concepției pedagogice. Dar ceea ce trebuie remarcat este recunoașterea, chiar prin documente oficiale, a faptului că există în sistemul de învățământ românesc o componentă care are alt punct de pornire în predarea limbii române, decât cel al vorbitorilor nativi. Această recunoaștere a diferențelor lingvistice și culturale, în interpretarea mea, reprezintă un semn al respectului și al recunoașterii specificului socio-cultural al comunității maghiare.

Consider că și acest aspect ține de tărâmul normalității, atâta timp cât știm că orice proces achizițional devine eficient dacă pornește de la specificul comunității/individului căruia i se adresează. Desigur, această posibilitate presupune și responsabilitate, profesionalism și multă perseverență în aplicarea ei. Sperăm că această schimbare de concepție în predarea limbii române va aduce, pas cu pas, rezultatele scontate. Aș aminti aici activitatea științifică pe această linie a lui Erika-Mária Tódor, directoarea Departamentului de Profil Psihopedagogic al Universității Sapientia, care are o serie de publicații referitoare la pedagogia limbii române în clasele de predare în limba maghiară, inclusiv un curs universitar dedicat acestei problematici: predarea și învățarea limbii române ca nematernă.

Bineînțeles, există și multe alte metode de învățare a unei limbi. Școala oferă un cadru formal al educației, dar o limbă devine vie în momentul în care începe să fie utilizată în comunicare, pentru „transmiterea intenției de comunicare”, cum spun specialiștii. De aceea, cred că orice fel de activități, evenimente, ocazii de comunicare în comun cu vorbitorii români ar susține această idee. Cu alte cuvinte, orice context comunicațional care susține utilizarea funcțională a limbii este binevenită. În zilele noastre, și spațiul online oferă o serie de posibilități de creare de comunități virtuale, ceea ce iarăși ar putea fi un cadru important. Copiii așa învață și engleza: prin internet, programe, jocuri, filme, prietenii pe social media. Se pot încerca aceste metode și cu alte limbi. De ce nu?

Dar cum am mai menționat, sunt și inițiative civice, tabere, școli de vară, diferite evenimente comune, sunt cărți de povești, basme traduse, toate acestea reprezintă nu numai căi spre o altă limbă, dar și surse de inspirație. Această varietate de oferte relevă faptul că și în rândul părinților există o preocupare de a găsi mijloacele cele mai adecvate pentru exersarea limbii. Însă, trebuie remarcat și faptul că în special în mediile izolate/ lingvistice predominant monolingve, școala reprezintă principalul cadru de folosire și exersare a limbii, iar contextele extrașcolare sunt destul de reduse.

 

Ce strategii pot fi urmărite la nivel instituțional și la nivelul reprezentării politice pentru a menține „întărirea” minorității (lingvistică, culturală, socială), fără izolarea acesteia? Într-un interviu, sociologul Tamás Kiss vorbește despre rolul de mediator al UDMR în ceea ce privește instituțiile maghiare, astfel că relația cu sistemul instituțional românesc este din ce în ce mai mult verticală, decât orizontală, cu grupuri și instituții similare de limbă majoritară. Cum ne putem apropia de un așa-numit bilingvism echilibrat, ce strategii ar fi necesare la nivelul instituțiilor minoritare și majoritare și al reprezentării politice? Ce fel de schimbări sociale sunt necesare pentru a realiza acest lucru și în ce măsură vedeți oportunități pentru astfel de schimbări în Transilvania?

Aspirațiile comunităților se pot schimba în diferite perioade istorice, în funcție de contextul socio-economic transformat între timp, sau de posibilități create sau ivite. În 1989, după căderea comunismului, cel mai important deziderat al comunității maghiare din Transilvania a fost restabilirea sistemului de învățământ în limba maternă, întrucât minoritatea maghiară și-a pierdut aceste instituții în cei patruzeci de ani de dictatură. Putem afirma că, pe această linie, maghiarimea a obținut unele rezultate semnificative.

Cu toate acestea, atât experiența, cât și cercetările sociologice din ultimii ani indică necesitatea de a lega mai strâns „oferta” sistemului de învățământ de „cerințele” pieței forței de muncă. Cred că ar fi importantă regândirea învățământului în lumina condițiilor socio-economice reale, punând în prim plan principii practice și depășind paradigma în care aceste probleme au fost abordate până acum.

Această schimbare de paradigmă pentru minoritatea maghiară ar însemna o altfel de atitudine legislativă care, pe lângă drepturile legate de limba maternă, ar pune mai mare accent pe dreptul de a învăța limba de stat, prin eliminarea tuturor elementelor discriminatorii legate de limba română, și prin adoptarea unor metodologii diferențiate specifice necesităților locale sau instituționale. Aici iarăși fac referire la rezultatele Monitorului Minoritar din 2020, care arată că 70% dintre respondenți consideră importantă învățarea limbii române, ceea ce dezice părerea conform căreia maghiarii nu vor să învețe limba statului. Numai soluțiile trebuie găsite și implementate.

Nucleul acestei regândiri ar fi, deci, o abordare pragmatică a competențelor în limba de stat, ca fiind o formă importantă de capital cultural ce poate fi convertit în alte forme de capital, și care s-ar putea servi totodată ca un instrument de a micșora dezavantajele structurale ale minorității maghiare din România. Vorbesc aici despre puterea răspunsurilor pe care o comunitate sau un grup social le poate da la noile provocări istorice, în scopul de a se repoziționa, evaluându-și rezultatele și posibilitățile. Nu numai formațiunile politice, dar și instituțiile de învățământ, agenții pieței de muncă, organizațiile civile, neguvernamentale și mass-media pot face multe în acest sens. În interviul de față, de exemplu, am adus în prim plan aceste probleme, și asta reprezintă, cred eu, un mic pas în această direcție.