Intenție, denunț, desființare – care-i treaba cu cancel culture. O conversație cu Clementine Morrigan

de Billie Rose în conversație cu Clementine Morrigan

Lucrare video și imagini de Nico Mureș

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni de violență sexuală, violență fizică, hărțuire, gânduri suicidale și sinucidere. ***

Notă

În acest demers, nu ne vom alinia criticilor cancel culture-ului venite din ideile de dreapta care-l prezintă ca pe un fel de „corectitudine politică” impusă de stânga feministă și LGBT. Nu vom vorbi de cancel culture înțeles în cultura majoritară ca un fel de: „nu mai poate face omu’ o glumă (sexistă, homofobă, etc.)”, cu care nu rezonăm și pe care îl vedem ca un discurs periculos și conservator.

În acest text, vom discuta un fenomen ușor diferit, care se manifestă în interiorul mișcărilor politice și sociale de stânga, adică o practică de a ataca public, a exclude și îndepărta din comunitate pe cineva, pe baza unor acuzații și pornind de la niște fapte cu care, de multe ori, persoana acuzată nu este de acord.

Campaniile de denunțare (call-out) ale abuzurilor de putere și cele de „desființare” (cancel) din mediul online, al celor care fac muncă politică, se distilează într-o cultură reacționară de corecție, de sine stătătoare. Din dorința de a schimba sisteme de opresiune adânc înrădăcinate și de a oferi unelte noi de protecție celor marginalizați, se naște cultura manifestului personal. Aceste practici colective au urmări neintenționate și incontrolabile și nu sunt aliniate cu dorințele celor care fac muncă politică împotriva sistemelor de opresiune.

Origini

Mișcarea #MeToo, începută în 2006, a însemnat un val de conștientizare asupra magnitudinii problemei hărțuirii și violenței sexuale. Hashtag-ul s-a răspândit și a fost tradus în zeci de limbi, dar în mod curios, #șîeu, pe plan local, este o mișcare care se referă la autostrăzi. Totuși, mult din esența mișcării a avut o influență considerabilă și în mediile de muncă politică românești.

Pe măsură ce au apărut tot mai multe dezvăluiri, s-a dezvoltat și o cultură a denunțului public (call-out culture). Asta se întâmpla în contextul #metoo, prin 2014. În jurul poveștilor de abuz postate pe rețelele de socializare, s-a distilat o etichetă a felului în care publicul primește și reacționează la ceea ce citește. Multe dintre elemente apărute atunci sunt profund îmbucurătoare: fără blamarea victimei, fără discursul respectabilității, fără minimizarea durerii, ș.a.. În jurul reacțiilor la poveștile de groază postate atunci, s-a rafinat politica „Crede supraviețuitoarele!”. Discuția nu era nouă, mai vorbiserăm și în anii ’80 (în America) despre hărțuirea sexuală la serviciu, și despre cum am vrea să ne raportăm la ea.

În acest peisaj, a crescut cultura denunțului abuzului, și întregul climat de încurajare a supraviețuitoarelor să vorbească cât mai mult, cât mai tare, cât mai public despre abuzurile prin care trec și prin care au trecut, indiferent cât de grele ar fi consecințele pentru ele dacă decid să vorbească.

Cancel culture, adică cultura „desființării” unei persoane, își are originile în consecințele neintenționate ale culturii denunțului abuzurilor sexuale, dar și ale întregului discurs public din jurul muncii activiste împotriva opresiunii. Își capătă concret numele de „cancel culture”, în 2015, pe Black Twitter, dintr-un joc de cuvinte care compara anularea unui serial TV cu o decizie personală de a retrage sprijinul unei persoane sau al muncii sale.

Definiții

Căutând câteva dintre definițiile existente ale cancel culture o găsesc pe cea de la Natalie Wynn (Contrapoints), în traducerea mea: „este umilirea online, denigrarea și ostracizarea membrilor proeminenți ai unei comunități de către alți membri ai acelei comunități.” Campaniile de cancelling au loc pe un spectru de intensitate, cu consecințe variind de la excluderi din anumite spații și cercuri, la campanii virale de mari dimensiuni, cu consecințe materiale severe.

Clementine Morrigan descrie fenomenul, în traducerea mea, ca: „procesul de a fi supus unei campanii de hărțuire, care se extinde la prietenii și susținătorii persoanei vizate. Este o practică abuzivă care își propune să izoleze pe cineva în întregime, să-i taie accesul la resursele sale materiale până când îngenunchează în fața și la voia mulțimii.” Oamenii care sunt marcați în acest fel sunt victimizați. Trec printr-un abuz. Clementine Morrigan vorbește despre violența acestor practici și cum cele marcate în acest mod de hărțuire și umilirea publică ajung să fie văzute ca simboluri ale sistemelor de opresiune împotriva cărora luptăm cu toatx. Îi dezbracă pe oameni de specificitate și îi transformă în simboluri pentru sisteme mai mari, astfel încât să putem ventila toată furia și sentimentele noastre intense cu privire la acestea. Responsabilizează indivizii pentru defectele sistemelor. Intensitatea experienței vine din faptul că, de multe ori, cel marcat este acuzatx de lucruri pe care chiar ex însășx le urăște.

Un fenomen asemănător, ca structură și efecte, este discutat în cercurile de muncă politică, încă din 1976, sub numele de trashing, definit de Joreen, în traducerea mea, ca: „o formă deosebit de perversă de discreditare a unei persoane. Este manipulatoare, necinstită și excesivă. Este ocazional deghizată în retorica onestă a conflictului, sau uneori se încearcă negarea conflictului cu totul. Și nu se face pentru a expune dezacorduri sau pentru a rezolva diferențe de opinie. Se face pentru a desconsidera și a distruge un om.” Joreen folosește termenul pentru a-și descrie experiența cu mai mulți ani înainte de publicarea articolului său, în urma căruia s-au primit pe adresa redacției mai multe scrisori de la cititoare decât oricare altul publicat anterior în Ms.. Aproape toate, cu excepția câtorva, relatau propriile experiențe de a fi „trashed”.

Anatomia unei desființări

*Pentru exemple concrete, ce ilustrează procesul descris mai jos, recomand vizionarea videoului Canceling de ContraPoints.

O persoană este marcată, de regulă, prin apariția unui text sau manifest care circulă în interiorul unui grup restrâns, local, dar cu intenția de a-l populariza și a-l face viral într-un cerc mai amplu. Acesta poate conține acuzații reale sau acuzații false: despre fapte, comportamente, acțiuni sau inacțiuni ale celor acuzatx. Unele acuzații sunt de natură ideologică, și se referă la comportamente care denotă misoginie, sexism, transfobie, rasism, etc., intenționate sau nu, sau fac referire la conflicte interpersonale.

Textul inițial uneori trece printr-un proces de transformare, fie prin rescrieri făcute de autorul său, fie printr-un proces evolutiv specific platformelor de socializare, în care forma cea mai violentă are și capacitatea cea mai mare să stârnească reacții afective și să-i crească șansele de propagare. În mediile online, unde atenția utilizatorilor este din ce în ce mai scurtă, dar și din cauza limitărilor platformelor social media, mesajul se condensează.

Persoana sau grupul astfel marcat, uneori, încearcă să răspundă, să se apere, să își ceară scuze, să se responsabilizeze pentru cele întâmplate, de cele mai multe ori într-o manieră defensivă. Un motiv pentru care multe din textele de răspuns sunt așa, este pentru că celx care le scriu răspund variantelor de acuzații transformate, și nu faptelor din textele inițiale. Astfel, orice fel de răspuns de recunoaștere sau asumare ajunge să fie respins ca disingenuu. De cele mai multe ori, răspunsul este privit ca încă o dovadă a vinovăției și a refuzului de a se face responsabili de răul cauzat. Marcarea unei persoane transferă vinovăția și către cei apropiați. Dacă partenerii, colaboratorii, angajatorii și prietenii nu s-au autosesizat și nu și-au exprimat poziția, apelurile se vor muta către încetarea colaborărilor și alăturarea în procesul de cancelling.

De vorbă cu Clementine

M-am întâlnit online cu Clementine, în timp ce treceam prin focurile unui nou cancelling local, ca să-i cer niște sfaturi. Nu era prima dată când mă simțeam copleșită de intensitatea și viteza cu care se aruncă cu acuzații în interiorul comunității mele sau când ceream ajutor din afara acesteia. Telefoanele și mailurile către prieteni din Europa sau de peste ocean au ajuns o rutină tristă ori de câte ori este cineva acuzat de abuz. Dar sunt și un spațiu din care îmi iau putere și motivația de a continua. 

***

Prima mea întrebare ar fi: știu că și tu ai fost cancelled, ce ai recomanda cuiva care trece prin asta?

Primul lucru pe care l-aș sugera este doar să încerci să încetinești lucrurile. Procesele de cancelling pe internet au loc la viteză foarte mare. Oamenii vor începe să împrăștie denunțul și se vor coaliza să ceară un răspuns. Ceea ce se cere de obicei este ca persoana să facă o declarație de responsabilizare în care își recunoaște vina și o declară public. Uneori se cer alte lucruri: să se retragă de undeva sau să se renunțe la ceva. Iar uneori oamenii vor face exact ceea ce li s-a cerut: vor spune că au făcut lucrul denunțat, vor spune că le pare rău, vor renunța la ceea ce li se cere să renunțe. Alteori oamenii încearcă să facă o declarație în care spun: o parte din acuzații sunt adevărate, o parte sunt o denaturare; și încearcă să corecteze narațiunea și să spună: „uite ce s-a întâmplat, de fapt”.

Din experiența mea ca persoană care a fost martoră la multe-multe cancelling-uri, pot spune că acest lucru nu merge niciodată bine. Indiferent de ceea ce spui, este reinterpretat, nu este niciodată suficient de bun, oamenii sunt supărați și o vor lua ca pe încă o dovadă a vinovăției. În acest cadru, nu există niciodată posibilitatea unor acuzații false sau denaturări. De obicei, totul este foarte exagerat și persoana este redusă și esențializată la ceea ce a fost acuzată, de regulă, la a fi un abuzator. Când în realitate, o persoană este mai complexă de atât, este o persoană întreagă și ceea ce a făcut sau nu a făcut nici măcar nu a fost stabilit.

Deci, sugestia mea este să realizeze faptul că se confruntă cu o campanie de hărțuire. Și încercarea de a face ceea ce se cere sau încercarea de a corecta narațiunea, de obicei, nu funcționează. Ce este util este să ai limite puternice, cum ar fi dezactivarea unei secțiuni de comentarii și a-ți oferi spațiu pentru a putea procesa ceea ce se întâmplă. Întrebarea este foarte diferită în funcție de măsura în care ai ceva pentru care să-ți asumi responsabilitatea sau nu. Dacă ai făcut ceva ce regreți sau ceva care a fost dureros sau ai încălcat limitele cuiva, atunci există un proces prin care aș recomanda oamenilor să treacă pentru asumarea responsabilității. Proces care este separat de procesul de cancelling, pentru că nu se poate întâmpla imediat, va fi nevoie de timp. Și în al doilea rând, nu asta caută cei care au inițiat cancelling-ul, ei tind să caute un răspuns mai degrabă punitiv, o pedeapsă. Nu este foarte transformativ și nu caută ca persoana acuzată să se schimbe sau să-și asume responsabilitatea într-un mod semnificativ.

Așadar, aș spune: înconjoară-te de oamenii în care ai încredere, protejează-ți limitele. Și apoi, în cazul unei organizații, are mai mult sens să ocolim problema în totalitate și să facem o declarație despre cancel culture și de ce nu este potrivit să abordăm aceste probleme pe scena publică, și cum procesele publice fac mai mult rău decât bine. Chiar și în cazurile în care s-a întâmplat ceva și în care responsabilitatea trebuie asumată, credința mea este că nu este un spectacol public, nu este pentru consum public, este un proces privat între persoanele implicate și comunitatea lor apropiată.

Principalul meu sfat ar fi să ai grijă de tine și să realizezi că se întâmplă ceva stresant și că nu există nicio modalitate prin care să poți gestiona imediat situația. Fă un pas înapoi, oferă-ți timp și apoi află care este cel mai bună cale de acțiune.

Ce este binaritatea agresor-victimă și crezi că ar trebui să ne gândim critic la asta?

Ideea că avem agresorx și supraviețuitoarx, ca grupuri distincte de oameni, reduce fiecare persoană la unul dintre aceste roluri, deși știm că persoanele care abuzează se comportă așa, de obicei, din cauza unor traume anterioare. Când spunem: „sprijină supraviețuitorii!”, atunci la ce supraviețuitori ne referim?

De foarte multe ori, persoanele care sunt supraviețuitoare ale abuzurilor din copilărie și care au traume complexe, au o viață grea, pot deveni dependente sau alcoolice, cu multe comportamente disfuncționale. Deci, astfel de oameni pot ajunge să acționeze abuziv, cu siguranță, dar sunt și ei supraviețuitori. Aș spune că acesta este principalul motiv pentru care e vorba de o falsă binaritate.

Înțeleg de unde a provenit „credeți supraviețuitorii_oarele!”. Sunt o supraviețuitoare a abuzului sexual din copilărie, sunt o supraviețuitoare a violenței domestice, toată viața mea a fost afectată de C-PTSD și înțeleg complet cum este să fii supraviețuitoare și să nu fii crezută, să nu să fii protejată, să nu fii înțeleasă.

Dar viața reală este mai complicată de atât. Unul dintre elementele pe care oamenii le ratează este că trauma complexă și cea din copilărie îi fac pe oameni să aibă dificultăți în a discerne dacă sunt cu adevărat în pericol sau dacă sunt doar trigger-uiți de o experiență din trecut. Au existat momente în viața mea în care am avut un răspuns complet disproporționat la ceva, am simțit că sunt într-un pericol extrem și că nu am nicio putere, când nu era chiar așa. Când, în momentul ăla, ceea ce mi se întâmpla, era de fapt un conflict, sau nevoile mele nu erau satisfăcute, ceea ce e de rahat, nu zic, dar nu eram abuzată.

Am scris un articol despre asta: L-am numit pe fostul meu abuziv atunci când nu era, detaliind o astfel de situație și cum nu a fost deloc de ajutor pentru mine sau pentru recuperarea mea și, evident, cum a fost foarte dăunător fostului meu.

Un alt aspect pe care l-am mai văzut la doi prieteni care erau pe punctul de a se despărți a fost frica reală că în această cultură regula este: cine numește abuzul mai întâi este supraviețuitoarx. Și persoana care nu a strigat abuz! prima, acum este abuzatoarx. Și nu contează cu adevărat care sunt detaliile, deoarece am fost condiționate prin această cultură să nu punem nicio întrebare. Deci, asta e extrem de aiurea și nu face decât să demonstreze că povestea cu „crede supraviețuitorii!” este un cadru prea simplist pentru a face față complexității vieții reale.

Cum rămâne cu abstractizările și definițiile extinse ale abuzului? Dar ale violului? Nu cu mult timp în urmă, abuzul însemna violență fizică, comisă de un bărbat cis către o femeie cis, alta decât soția sa. De-a lungul timpului, am celebrat extinderea definiției abuzului către abuz emoțional, controlul comportamentului, violul conjugal, agresiunea sexuală, hărțuirea sexuală etc.. Dar acum asistăm la adăugarea de înșelat și ghosting pe listă. Cum definim practicile abuzive, și unde se oprește definiția lor?

Modul în care înțeleg eu abuzul se referă la un comportament violent, un comportament degradant sau umilitor, un comportament care controlează – practic lucrurile care încalcă autonomia cuiva într-un mod profund. Înțeleg că înșelatul este necinstit și o trădare profundă și pot înțelege cum cineva ar putea spune „uite, am fost de acord cu această relație sub premisa că erai monogamx cu mine și tu nu erai”. Deși cred că este o trădare profundă, nu cred neapărat că asta constituie un abuz în sine.

În Conflict is not Abuse de Sarah Schulman, ea vorbește despre cum am ajuns în punctul în care oamenii nu mai cred că durerea lor contează decât dacă este vorba de abuz. De fapt, putem avea relații de rahat în care am suferit fără ca motivul suferinței să fie un abuz. Și totodată suferința să aibă legitimitate.

Deci, de ce ajungem să vorbim vag, despre un abuz generic? Oamenii spun adesea că motivul pentru care fac aceste denunțuri publice este că vor să-i avertizeze pe ceilalți. Dar dacă vrei să îi avertizezi, atunci de ce nu ești specific despre ceea ce îi avertizezi? Pentru mine contează foarte mult dacă acuzi pe cineva că s-a îmbătat într-o seară și s-a culcat cu altcineva sau dacă te-a agresat fizic și a făcut ceva violent asupra corpului tău.

Ceea ce ajunge să se întâmple este că folosim limbajul propriu abuzului pentru lucruri despre care ne-am putea îndoi că ar constitui abuz. Și vedem efectul telefonului fără fir, în care sunt adăugate detalii false, pentru că inițial detaliile nu existau. Și așa treci de la acuzația vagă de „această persoană este toxică” la „această persoană este un abuzator_oare cunoscut_ă”, și apoi, în mintea oamenilor asta înseamnă că-i agresează fizic și sexual pe alții, chiar dacă o astfel de acuzație nu a fost niciodată făcută. Consecințele utilizării acestui limbaj într-un mod vag sunt extrem de periculoase.

Știu cum este să fii abuzat, și să-mi fie degradată persoana la un nivel profund, și să îmi fie încălcată autonomia. Știu și cum e să fii rănit cu adevărat. Și cred că aceste lucruri sunt distincte și cred că pentru persoanele cu traume de dezvoltare este foarte transformativ să înțeleagă diferența. Pentru că dacă sunt într-o relație de rahat, dar nu sunt în pericol, pot pleca. În timp ce din relațiile mele abuzive trecute, nu puteam să plec fără să mă pun în mare pericol.

Deci, sunt de acord că violul nu este doar vechea definiție a violului. Cred că violul este orice fel de act sexual pe care îl efectuezi împotriva voinței cuiva. Cu toate acestea, cu acest lucru în special, devine foarte complicat, deoarece trăim într-o cultură care nu îi învață pe oameni cum să practice consimțământ informat. Pe de o parte, da, știm, consimțământul este verbal, sobru, entuziast, dar și știm că majoritatea oamenilor nu comunică verbal cu partenerii_erele lor, cu siguranță se mai combină și atunci când sunt beți_te și nu practică acest tip de consimțământ.

Deci, da, pentru mine este vorba de ceva diferit atunci când mă gândesc la cineva care este la o primă întâlnire și încearcă să comunice atât cât poate și ajunge să inițieze un act pentru care nu au primit un „da” verbal, pe care doar l-au presupus, bazat în întregul context, pe faptul că este dorit, iar cealaltă persoană nu a spus că nu e așa. Știu de situații similare, unde oameni ca aceștia au fost cancelled și numiți violatorx.

Și era vorba, să zicem, de o persoană queer la o primă întâlnire, care era timidă și jenată de sexualitatea sa și care nu a întrebat specific „pot să pun mâna aici?” și care a încercat, în schimb, să citească limbajul corpului și a crezut că este dorită, iar mai târziu, cealaltă persoană vine și spune că nu a fost dorită, iar apoi ajunge să fie cancelled ca violatorx, într-un mod super intens. Adică, a fost o ruptură în comunicare și nu e bine că s-a întâmplat asta, dar cred că responsabilitatea asta revine de fapt ambelor părți, deoarece prima persoană a avut încredere în acea persoană să comunice și nu a făcut-o.

Și este o mare problemă că nu avem modele bune de consimțământ și nu înseamnă că nu este groaznic dacă ai ajuns să faci sex pe care nu l-ai dorit, dar există o diferență enormă între asta și cineva care încalcă cu bună știință consimțământul cuiva. Adică cineva care știe că nu este dorit și totuși o face. Dar dacă, pur și simplu, se întâmplă să fie comunicare proastă despre consimțământ, aceasta este o situație dificilă pentru toată lumea și nu cred că este corect să punem întreaga responsabilitate pe persoana care a inițiat. Și mai ales, nu cred că este corect să-i numim violatorx. Cred că este extrem de disproporționat față de ceea ce s-a întâmplat de fapt și nu ne ajută cu nimic să ne dăm seama cum să ne asigurăm că aceste lucruri nu se vor mai întâmpla.

Dar acuzațiile false? Ani de zile am cerut în mod colectiv să „Credem supraviețuitoarele!” și am respins argumentul acuzațiilor false ca pe o tactică apologistă a violului. Dar, încet, ne dăm seama că acuzațiile false ar putea fi o amenințare pentru toți. Ce se poate face atunci când asistăm la acuzații false tratate public ca fiind veridice?

Totul începe de la ideea că este absolut rar ca cineva să inventeze ceva cu totul și să meargă la poliție. (Nu zic că nu s-a întâmplat niciodată… dar este un lucru rar și este foarte intens ca cineva chiar să facă asta.) Pe de altă parte, însă, există suficiente denaturări masive ale realității care nu sunt neapărat minciuni directe. Ar putea fi adevărat că această persoană a avut o întâlnire sexuală despre care se simte de rahat, și că practicile de consimțământ ale ambelor persoane implicate nu au fost grozave, dar acum persoana spune că a fost viol. Este foarte diferit de a inventa că a fost violată. De fapt, este doar cineva care încearcă să dea sens unei experiențe cumplite pe care a trăit-o.

Un alt lucru pe care vreau să-l menționez este această coliziune interesantă între tipuri foarte diferite de politici care nu au sens împreună, dar pe care oamenii le revendică în același timp. Pe de o parte, avem oameni care spun că sunt aboliționiști și că se opun complexului industrial al închisorilor și logica care vine cu asta. Pe de altă parte, avem acest „Credeți supraviețuitoarele!” care vine adesea împreună cu această cancel culture și cu mai multe tipuri de măsuri foarte punitive. Unul dintre punctele esențiale pe care îl susțin aboliționiștii este ideea că persoanele care sunt acuzate merită un proces corespunzător. Ideea că ești „nevinovat până la proba contrarie” este un lucru bun. Aceasta este o perspectivă aboliționistă. Cam cât de terifiant ar fi dacă ai putea spune pur și simplu ceva despre cineva și apoi să intre la închisoare pentru asta?

Deci, există un motiv pentru care este nevoie să punem întrebări despre ceea ce spun oamenii că s-a întâmplat. Înțeleg de ce acest lucru se poate simți extrem de amenințător și de solicitant pentru supraviețuitoarx. Dar, în același timp, înțeleg și cum, chiar și atunci când oamenii nu sunt rău intenționați și nu intenționează să rănească pe nimeni, se pot denatura lucrurile într-un mod foarte nedrept. Nu este admisibil să privim viața unor oameni ca daune colaterale.

Despre ceea ce ar trebui să facem, Sarah Schulman vorbește în Conflict is not abuse: dacă prietenul tău spune „am fost abuzat” și folosește acest limbaj foarte vag, poate ar trebui să vorbiți despre asta. Cred că un prieten adevărat ar asculta o persoană și ar spune: „ceea ce descrii sună într-adevăr îngrozitor, sună de parcă nu ai fi fost fericitx în relația respectivă sau că întâlnirea sexuală respectivă a fost groaznică, dar cred că limbajul pe care îl folosești descrie greșit situația.”

În acest fel am fost provocată de terapeuta mea, când i-am spus că am impresia că fosta mea relație a fost abuzivă. M-a confruntat și mi-a spus că a fost o relație nefericită, dar că nu a fost una abuzivă. În același timp, repet, ca persoană cu C-PTSD, să mi se spună asta a fost unul dintre cele mai importante lucruri din recuperarea mea. Pentru că, de fapt, mi-a permis să discern și să văd că există o diferență enormă între relația respectivă și relația pe care o aveam atunci când chiar am fost abuzată. Și persoanelor traumatizate le poate fi greu să facă distincția. Deci, cred că o prietenie bună și o comunitate puternică i-ar ajuta pe oameni să treacă prin aceste lucruri. Și asta nu înseamnă că, atunci când cineva contestă o astfel de reprezentare a situației, spune că nu a fost dureros sau că intensitatea nu a fost reală sau că nu a fost rău.

Toate aceste lucruri pot fi adevărate și, simultan, poate fi adevărat că persoana vizată nu a fost abuzivă. Deci, trebuie să devenim mai curajoase atunci când purtăm aceste conversații, deoarece cred că o asemenea abordare este cu adevărat trauma informed. Pentru că persoanele traumatizate, precum cele cu traume complexe din copilărie, au într-adevăr nevoie de acest tip de sprijin din partea prietenxlor și a celor dragx.

Trebuie să ajutăm persoanele vulnerabile să vadă când sunt în siguranță, de exemplu, când pot să părăsească o relație care nu le satisface nevoile și să se simtă în siguranță să facă acest lucru fără a fi nevoite să se simtă victimizate.

Sprijinul pentru cineva perceput ca „abuzator” atrage hărțuirea, atât din partea celor care încep procesul de cancelling, cât și a celor care privesc. E periculos, chiar și atunci când persoanele în cauză sunt prietenii sau partenerii noștri. Ce instrumente avem pentru a combate aceste practici? 

Motivul pentru care se simte periculos este pentru că este periculos. Modul în care funcționează cancel culture este ca o infecție contagioasă. Natalye Wynn, care face ContraPoints, vorbește despre asta în videoul Canceling. Ideea este că poți fi cancelled prin asociere. Oricine alege să rămână prieten cu cineva care a fost acuzat poate fi el însuși hărțuit. Și poate începe chiar și de la ceva mic, cum ar fi urmăritul pe Instagram.

Dar dacă totuși alegi să te asociezi încă cu persoana, este foarte probabil să începi să primești mesaje și apeluri. Așadar, înțeleg de ce oamenii se simt înspăimântați de asta. Dar este absurd și bizar că ne-am aștepta să ne abandonăm prietenele apropiate. Și chiar dacă cineva a fost abuziv, persoana aia are absolută nevoie de comunitate dacă vor face munca internă pe care trebuie să o facă pentru a se vindeca și pentru a se face responsabilx de faptele sale. Deci, bineînțeles că ar trebui să rămâi lângă prietenii tăi.

Dacă prietenx tx a făcut ceva, sau are un tipar de a face lucruri care sunt aiurea, atunci este bine dacă poți să vii și să fii un prieten responsabil și să ajuți acea persoană să primească sprijinul de care are nevoie. În unele cazuri, persoana este acuzată în mod fals și situația e denaturată. Atunci, nu ăsta este genul de sprijin de care va avea nevoie, dar va avea nevoie de sprijin. Pentru că pierderea fiecărei persoane din viața ta este unul dintre cele mai traumatizante și răscolitoare lucruri care se pot întâmpla unei persoane. Suntem animale sociale și avem nevoie disperată de conexiunea umană. Cancel culture forțează oamenii în situații dificile și încearcă să le preseze toți prietenii și cei dragi să-i abandoneze.

Răspunsul este să fim curajoase și cred că, cu cât o facem mai mult, cu atât suntem mai dispuse să spunem: „uite, eu nu fac asta, îmi pasă de această persoană.” Cu atât va deveni mai ușor și la nivel colectiv. Și nu trebuie să îți dai cu părerea despre acuzații. Nici nu cred că ar fi tot timpul potrivit. S-ar putea să fie cineva pe care nici măcar nu cunoști. Eu nu susțin tot ceea ce a făcut vreodată fiecare persoană pe care o urmăresc pe Instagram. Aceasta ar fi o afirmație absurdă. La fel și cu prietenii noștri: doar pentru că ești prieten cu cineva nu înseamnă că susții fiecare lucru pe care persoana respectivă l-a făcut sau spus vreodată. De asemenea, poți contesta acțiunile unei persoane, dar să o apreciezi în continuare. Deci, trebuie să începem să fim mai curajoase, să provocăm aceste lucruri, și să spunem: „resping cancel culture. Eu nu fac asta.”

Ai menționat în trecut că practica cancelling-ului nu vindecă traumele, ci creează mai multe. Ai putea vorbi puțin despre costurile ascunse și ramificațiile acestuia?

Oamenii vor spune constant: cancelling-urile nu există. Și vor spune, de asemenea, că oamenii care se opun cancel culture doar exagerează. Africa Brooke a făcut un live pe Instagram despre asta și a numit fenomenul de negare a cancel culture o formă de gaslighting colectiv. Și este extrem de greu să experimentezi hărțuire necontenită, să-ți pierzi prietenii, comunitatea, reputația, slujba, să ai acest lucru masiv și intens care ți se întâmplă și apoi să ți se spună simultan că nu este real.

Dr. Christine Marie, pe care Jay și cu mine am intervievat-o pentru podcastul nostru, a făcut un studiu de cercetare cu privire la efectele psihologice ale ceea ce ea numește „denaturarea și umilirea prin mass-media”. Așadar, s-a uitat și la cancel culture și a descoperit că aceste experiențe produc simptome identice cu cele de PTSD. Este o experiență profund copleșitoare. Dacă te uiți la situațiile stresante din viața oamenilor, atunci vei observa că orice parte din ceea ce este un cancelling poate fi un factor de stres major. Pierderea chiar și a unei relații importante poate fi un factor de stres major. Pierderea multor relații importante este un factor de stres imens. Pierderea acestui lucru, în timp ce cineva se confruntă cu cantități masive de hărțuire, este un alt factor de stres major. De asemenea, pe deasupra, poate îți pierzi și venitul sau locul de muncă. Și senzația de neputință că nu te poți apăra în vreun fel împotriva acestei situații, pentru că orice faci nu face decât să o înrăutățească… este profund copleșitoare.

Am probleme de sănătate mintală preexistente, dar nu am mai avut gânduri suicidale din adolescență. Doar când eram în plin proces de a fi cancelled, eram foarte suicidală. Este extrem de intens să fii umilitx la o scară atât de masivă și să simți că pierzi tot ce este important pentru tine. Primesc atât de multe mesaje de la oameni care îmi spun despre propriile experiențe în acest sens. Am o perspectivă din interior despre acest lucru și ce este tulburător este că celor cărora li se întâmplă sunt, de regulă, oameni obișnuiți. Avem ideea că se întâmplă doar vedetelor, dar e vorba de oameni despre care nu auzi, și au pierdut atât de mult și au experimentat hărțuirea și ridiculizarea ani de zile. Și de fiecare dată când încearcă să facă ceva, se înrăutățește. Și nu există nicio cale de atac, pentru că orice încerci să spui va fi folosit ca dovadă suplimentară că nu vrei să te faci responsabil de faptele tale.

Studiul de cercetare al Dr. Christine Marie este o cercetare importantă, pentru că, cu toate că am mai avut loc lucruri precum cancel culture și înainte de internet, nivelul la care se întâmplă în mediul online este o experiență foarte nouă. Este foarte nou ca oamenii să treacă prin acest nivel de ostracizare, ridiculizare și pierdere, în timp ce (posibil) mii de oameni urmăresc cum se întâmplă. Terapeuții nici măcar nu sunt încă la curent cu asta. Nu au încă abilitățile necesare să facă față acestui tip de traume, deoarece totul este atât de nou.

Dar, da, știu că sunt oameni care s-au sinucis din cauza asta. Pentru că sinuciderea este ceea ce fac oamenii atunci când se simt complet împinși într-un colț, din care nu există cale de ieșire și când nu își pot imagina un viitor pentru ei înșiși, unde lucrurile pot fi mai bune. Și pentru că nu există nicio modalitate de a pune capăt unei cancelling, chiar dacă faci tot ce ți se cere, este extrem de ușor să cazi în disperare. Oamenii trebuie să se întrebe dacă acest nivel de consecințe asupra vieții cuiva este adecvat și dacă obține oare rezultatele dorite.

Protejăm astfel supraviețuitoarele? Nu prea cred. Traumatizarea mai multor persoane nu va ajuta la nimic. Ăsta este și motivul pentru care aboliționiștii sunt aboliționiști, în ceea ce privește închisorile, deoarece dacă iei pe cineva care are traume din copilărie și care și-a agresat prietena și îl bagi în închisoare, unde va fi agresat și traumatizat, ce se va întâmpla când iese? O să fie mai bun acum? Acum nu va mai ataca oameni? Deci, dacă cineva care este cancelled este cineva care a fost abuziv, îl ajută pe acesta să-și schimbe comportamentul sau doar încearcă să-l alunge de pe fața pământului? Asta nu e o soluție. Pur și simplu traumatizează mai mulți oameni. Și nu asta este munca pe care trebuie să o facem pentru a adresa abuzurile.

Atunci, ce instrumente avem pentru a dezvolta practici mai bune de sprijin în caz de abuz? 

În cazurile de abuz care s-au întâmplat deja, cred că persoana care a fost abuzivă și persoana care a fost abuzată au nevoi diferite și amândouă merită să fie sprijinite de comunitate. În cazul unui abuz în plină desfășurare, cred că există o mulțime de neînțelegeri cu privire la modul cel mai bun de a sprijini o persoană care se află într-o relație abuzivă. Mulți oameni doar o vor presa să plece imediat.

Dar realitatea este că, în cazul violenței din partea partenerului intim, situația este la nivelul cel mai periculos atunci când persoana încearcă să plece. Atunci este cel mai probabil să fie ucisă de acesta. Deci, dacă vreți să sprijiniți pe cineva care încearcă să părăsească o relație abuzivă, cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să spuneți că nu este ok comportamentul partenerului, fără a-l condamna, și să dați timp celui rănit să acționeze fără alte presiuni suplimentare. Odată ce siguranța nu mai este o problemă, acum ce să facem? Știu că este o idee controversată, dar eu nu cred în pedeapsă.

Deci, trebuie să ne gândim: este acțiunea pe care o luăm în legătură cu cineva care a fost abuziv în interesul de a proteja oamenii de violență sau este, de fapt, o pedeapsă? Pentru că dacă cineva este abuziv în mod activ și continuu, atunci ar avea sens să avertizăm oamenii despre asta. Dacă se întâlnesc cu cineva nou și știi că obișnuiau să-și bată celelalte prietene, ar fi o mișcare inteligentă să vorbești cu această nouă parteneră. Dar, dacă au făcut ceva rău în trecut și au mers la terapie și și-au schimbat complet comportamentul, atunci încerci să-l împiedici să aibă o viață?

Oamenii trebuie să poată crede că pot avea o viață. În caz contrar, dacă le luați asta, ei nu vor dori niciodată să facă munca necesară pentru a se vindeca, pentru că vor ști că nu li se va permite niciodată să fie artist, să fie într-o trupă, sau să aibă o carieră. Toată lumea merită să aibă asta, chiar dacă a avut un comportament abuziv. Și supraviețuitoarelor trebuie să le oferim mai mult acces la terapia traumei. Există o mulțime de lucruri pe care le putem face în comunitate pentru a sprijini atât supraviețuitorii, cât și persoanele care au fost abuzive și nici una dintre ele nu are legătură cu postarea de lucruri pe internet.

Cum putem acționa atunci când vedem în comunitatea noastră comportamente violente, cum sunt cancelling-urile și excluderea? Ce să facem atunci când nu vrem să participăm noi însxne la cancelling-uri? Cum poate o comunitate să-i responsabilizeze pe cei care instrumentalizează cancelling-uri, fără a-i exclude?

Înțeleg cancel culture ca un fenomen abuziv. Dar este și un fenomen foarte specific, pentru că fiecare dintre acțiunile acestor oameni, luate separat, nu ar constitui abuz, ci doar luate colectiv. Pentru că, în mod colectiv, punem pe cineva într-o situație care poate avea un impact profund asupra securității sale materiale, care îi încalcă autonomia, și prin care încercăm s-o controlăm.

Deci cancel culture folosește o cantitate masivă de hărțuire pentru a încerca să controleze o persoană. Acesta este abuz colectiv. Și acest lucru ne aduce înapoi la: „cum abordăm abuzul fără cancelling?”. Campaniile de cancelling sunt un tip de abuz și trebuie să ne amintim că nu sunt o modalitate adecvată de a răspunde abuzului. Există oameni care încearcă să facă contra-cancelling-uri: de exemplu, cineva va încerca să denunțe public o persoană, dar cealaltă persoană are tot felul de probe, capturi de ecran și alte informații care-l fac să pice prost pe cel care a inițiat. Poate vor pune „dovezile” pe internet și uneori asta s-ar putea să funcționeze. Însă, de multe ori, cancelling-ul ajunge să aibă o viață proprie odată ce a ieșit în public și s-ar putea să nu funcționeze cum ne-am așteptat.

Ar trebui să încercăm să ieșim în afara paradigmei cancel culture. Aceasta este o bună oportunitate de a trăi în interiorul principiilor noastre: „cum reacționăm la comportamentul abuziv în moduri non-abuzive, care nu controlează?”.

Una dintre căile principale este prin limite. Putem avea limite. Dacă oamenii îți cer să faci asta și asta: „fă această afirmație, renunță la chestia asta”, etc…, poți spune: „Nu. Nu am de gând să fac acele lucruri”. Desigur, asta nu va împiedica persoana respectivă să te atace. Dar nu este vina ta că te atacă. Speranța mea este că dacă tot mai mulți oameni încep să facă acest lucru și sunt dispuși să spună: „de fapt, comportamentul ăsta nu este adecvat. Nu voi lua parte la asta”, atunci vom începe să vedem o schimbare culturală. Când am fost cancelled, a fost șocant tocmai faptul că am refuzat să fac ceea ce mi s-a spus să fac. Desigur, va exista o imensă reacție nefavorabilă. Dar un lucru important de reținut este că, chiar și atunci când oamenii fac ceea ce li se spune, oricum procesul de cancelling nu se oprește.

Singurul lucru pe care îl putem face este să fim cu adevărat curajoase și să luăm o poziție împotriva cancel culture. Și s-o facem fără a condamna indivizii. Putem lua o poziție împotriva comportamentelor, fără a condamna oamenii. La fel ca în orice altă formă de abuz. Pentru că nu suntem definiți de cele mai rele lucruri pe care le-am făcut vreodată. Suntem oameni compleți și complecși. Există sisteme mai mari care ne modelează comportamentele.

Nicio persoană nu este responsabilă pentru cancel culture. Și responsabilitatea ne revine tuturor să începem încet să demontăm această cultură. Și poate începe cu simplul: „nu iau parte la cancel culture. Nu fac asta”. Și dacă cineva răspunde cu: „da, dar există aceste probleme grave care trebuie rezolvate!”, poți răspunde cu: „acestea sunt probleme care pot fi abordate în cadrul comunității, în relațiile persoanelor implicate, precum prietenii apropiați. Nu este nevoie ca acest lucru să fie pe internet și să se întâmple pe o scenă publică”.

Dar sănătatea mintală? Ai ceva sfaturi cu privire la modul în care am putea sprijini cel mai bine membrx comunității noastre care trec prin probleme de sănătate mintală, dar care se comportă și agresiv sau violent față de celălaltx?

Dacă spunem: „pedeapsa este greșită” și „nu vom folosi pedeapsa”, atunci există două strategii principale: ​​limitele și intervenția.

Limitele sunt legate de modul de stabilire a lor și de a spune: „nu, nu fac asta”, „nu, nu vom accepta acest tip de comportament aici”, etc… De asemenea, lucruri precum dezactivarea comentariilor pe profilurile de social media sunt tot o limită.

Intervenția este atunci când încercăm să intervenim activ asupra comportamentelor. Când se întreabă: „cum rămâne cu agresiunile?”. Ei bine, dacă văd un atac care are loc în fața mea, voi interveni fizic asupra atacului și voi încerca să-l opresc. Unul dintre lucrurile pe care le-am putea face în loc de cancel culture ar fi predarea abilităților de de-escaladare. Asta chiar ar fi util. Oamenii ar ști cum să se bage între cineva care încearcă să atace pe altcineva și să-i calmeze.

Cred că, dacă cineva are o criză de sănătate mintală, atunci are nevoie cu adevărat de prietenx pe care să se poată baza. Poți valida durerea în care se află cineva, poți alina simțul urgenței și poți muta accentul pe grijă pentru sine. „Pot să văd că ești foarte supărat, chiar rănit, dar oare acest comportament te ajută sau înrăutățește situația? Ne putem orienta atenția spre nevoile tale.” Când oamenii sunt prinși în aceste comportamente, cum ar fi abuzul în sensul mai comun al termenului, sau gesturi de excludere și cancelling, se întâmplă adesea pentru că se simt foarte copleșitx. Dacă putem încerca să satisfacem din nevoile oamenilor în loc să încercăm să-i controlăm, și să îi ajutăm să facă alegeri mai bune, acest lucru poate fi eficient.

Dar asta este mai degrabă despre modul în care putem reduce suferința cât mai mult cu putință, practicând limite bune, intervenind atunci când putem și încercând să dăm putere persoanei asupra propriei vieți, și să oferim sprijin acolo unde este posibil. Din păcate, nu cred că există un răspuns ușor sau o modalitate care să prevină în totalitate abuzul.

Ce te motivează să mergi înainte? Ce îți dă putere?

Cred că situația se poate schimba. De când am început să vorbesc despre aceste lucruri, am primit atât de multe mesaje pozitive din partea oamenilor și văd multx care sunt gata să aibă aceste conversații. Și atât de multx încep să câștige curaj și să vorbească public despre asta. Oamenii s-au săturat să trăiască în frica de a nu fi cancelled, să se întoarcă asupra lor ceva ce au făcut în trecut, sau să aibă interacțiuni autentice spontane cu prietenii lor, unde ar putea spune sau face ceva care ar putea să le aducă un cancelling. Nu este un mod sănătos de a trăi.

Oamenii vor ceva mai bun. Vrem să construim o politică de stânga care să ne ducă acolo unde vrem să ajungem. Vrem să schimbăm lumea, vrem să salvăm planeta și, dacă vom face asta, trebuie să putem lucra împreună.

Deci, am vise mari și cred în stânga și cred că putem schimba lucrurile, dar mai întâi trebuie să învățăm cum să fim în relații unx cu altx. Și cancel culture este un obstacol imens pe care trebuie să îl depășim.

Acest text face parte dintr-o serie de 7 cercetări din cadrul proiectului „Teoreticențe”. Vei găsi pe site și cercetări despre male gaze / heteronormativitate & cisnormativitate / antispeciism / sanism / feminism liberal & feminism anticapitalist / consimțământ.