Interviu cu Antonella Lerca

de Mădălina Brândușe, în conversație cu Antonella Lerca
Ilustrații de Vlad-Laurențiu Moț

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre migrație, curatoriată de Vera Ion, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

Acest articol conține limbaj explicit.

***

Cine-i Antonella?

Antonella este o femeie trans, romă, sexworkeriță care încearcă să supraviețuiască – e o supraviețuitoare. Are 30 de ani. Antonella a devenit activistă acum aproape 5 ani, în România.

Mă trag dintr-o familie de romi din Iași. Sunt stabilită momentan la București, dar plec foarte mult în afară să muncesc, pentru că, în România, din pacăte, nu merge treaba.

Și când te-ai hotărât să pleci din România?

Prima dată când am plecat din România, a fost la 17 ani. Am plecat mai mult din cauza rasismului de la mine din oraș. La școală e nașpa când ești și romă și trans. A trebuit să găsesc o soluție, să-mi caut un loc mai bun. Țin minte că mă gândeam atunci să-mi caut un paradis al meu, un paradis, pentru că toată lumea îmi vorbea de străinătate ca și cum ar fi ceva wow. Evident că nu-i așa, dar la 17 ani, am pus botul: „Mă duc în străinătate, cel puțin să îmi duc la bun sfârșit tranziția”. Ăsta era primul meu scop.

A fost o decizie foarte grea. E greu să pleci din țară, e oribil. Lași copilăria, lași locul copilăriei, casa. Din casa unde-am copilărit, ne-a dat primăria afară, că era naționalizată. Am fost evacuați. Uneori mă visez în casa unde am crescut. Mă apucasem să pictez pe pereți. Ieșise la un moment dat și un articol în ziar despre mine, că eram un copil care desena pe piatră și le vindeam prin Piața Unirii. Le vindeam în centru, cu cât dădeau oamenii, un leu, doi lei, trei lei, dar pe atunci erau bani. Practic, toată copilăria mea era acolo și deodată, te trezești dată afară și vezi cum casa ta e dărâmată cu tractoarele. A fost oribil, un moment oribil pentru mine. De acolo am plecat în chirie și din chirie în Italia.

Avusesem niște prieteni care mi-au zis că femeile trans în Italia sunt acceptate, că le ajută statul, că le dă ajutor social. Și am mers pe premiza că dacă mă duc acolo să-mi fac tranziția și îmi dau și bani, perfect pentru mine, viața ideală! Doar că nu e așa. Într-adevăr, da, tolerează femeile trans. Sunt mult mai toleranți decât în România. Sunt asociații care te ajută să îți începi tranziția, tratamentul hormonal, controale medicale, dar nu-ți dă nimeni bani. Statul te ajută foarte puțin. Tratament hormonal și atât. Dar eu nu voiam doar atât. Eu voiam silicoane, voiam cât mai multe operații estetice, pe care statul nu ți le dădea.

Am stat 11 ani. Mult timp. Foarte mult. Pot să spun că o parte din adolescență am prins-o acolo. M-am dezvoltat acolo. Nu am mers la școala acolo, dar am învățat chestii, școala vieții.

Am plecat din România în ultimul an de liceu, nu se mai putea. Studiam pictura la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Nu l-am terminat. Prea mult rasism, prea multă discriminare. Mă săturasem să fiu aia marginalizată când știam că pe mine nu mă obligă nimeni să merg la școală. De ce să mă duc să-i suport p-ăștia? Te saturi. Nu ai sprijin. Chestia asta e nasoală în comunitatea romă, nu ai sprijin, eu nu am avut pe cineva care să mă încurajeze: mergi în continuare la școală, dă-i dracului! Cum spun eu adolescenților trans care mă contactează: mergeți înainte, așa eram și eu, ca voi. Mergeți înainte, nu-i băgați în seamă! Dar pe mine, cine să mă încurajeze? Și atunci am renunțat la școală și am plecat în Italia.

Am plecat să fac muncă sexuală. La început a fost horror. Nu știam metode de protecție, nu mă protejam, ceream foarte puțini bani, nu știam care sunt prețurile și ce se cere. Au profitat de mine ordinarii de clienți, mă vedeau așa ingenuă, tânără, proastă și mă țineau câte două ore pe 30 de lei, 50 de lei. M-am șmecherit eu la un moment dat, dar până să mă șmecheresc, puneam botul. Apoi, am cunoscut fete trans, sexworkerițe care mi-au zis: fă, vezi că tu strici aici toată piața și vezi că nu așa funcționează munca.

La început, în munca asta de sexworkeriță, nu va fi acceptare, pentru că reprezinți o concurență. E chestia aia de teamă că le iei clienții. Clienții vor să încerce ceva nou. Dar nu durează mult, până se obișnuiesc. După a cincea noapte, deja ieși cu fetele la cafele. În munca asta e mai multă solidaritate decât în alte munci. Nu sunt poziții de putere, pentru că toate facem același lucru, adică sugem o pulă, două sau ne futem.

De pe strada unde ieșeam eu, eram singura femeia trans, nu reprezentam oricum o concurență. Nu știam că există străzi speciale pentru femeile cisgender și străzi pentru persoanele trans, ca să nu bulverseze clienții. Primele cinci zile, a fost groaznic pentru că ele nu vorbeau cu mine. Treceau pe lângă mine, mă priveau urât. Ele nu știau că sunt femeie trans. Eram tinerică, subțirică, îmbrăcată în haine de femeie, adică lumea nu își dădea seama că sunt trans. La un moment dat, s-a oprit una la mine să mă întrebe cine m-a adus acolo, care sunt prețurile mele și toate alea. Ea se oprise cu gândul să se ia de mine. Când am deschis gura și a văzut că am voce mai așa, zice: auzi, da’ tu ai pizdă? Zic: nu, nu am. O să am în curând. – Aaa, ești trans. Păi stai, fată, aici și lucrează. Deja se detensionase toată situația. Dup-aia, s-a dus și le-a spus și celorlalte fete și s-au calmat lucrurile.

A doua zi, ne-am văzut la terasă, la cafea și am început prietenia cu ele. Toate trebuie să mâncăm o pâine. Toate aveam probleme personale, veneam pentru copii, pentru mama bolnavă, tratamente, operații, aveam nevoie de bani. Nu puteam să ne ajutăm între noi cu mult mai mult. De-un pachet de țigări, de o noapte unde să dormi, vii la mine, dormi la mine – se crează solidaritatea. Prieteniile dintre noi se legau rapid. Pentru că împărtășeam aceleași suferințe, aceleași trăiri. Am legat prietenii peste tot unde am fost, în orice loc.

Unde eram eu, erau vreo douăzeci de românce. Restul erau din Bulgaria, Spania, Maroc. Cu româncele mă înțelegeam cel mai bine pentru că vorbeam limba. Eram la început și nu vorbeam italiana. Nu mă luau nici clienții pentru că nu vorbeam italiana. Trebuia să vorbești la perfecție gramatical, că pula știe carte.

Mulți dintre ei veneau la psiholog, nu veneau să fută. Unii treceau pe lângă mine și-mi ziceau: du-te în țară la tine și fă prostituție. Când ești imigrantă, e groaznic. Poliția, carabinierii, clienții te tratează ca pe ultimul gunoi, doar cu italiencele vorbeau frumos, cu respect.

Am întâlnit multe prejudecăți despre românce. Că sunt cele mai mari curve, că vin să ne ia tot, să ne ia bărbații, să ne ia locurile de muncă… Eu aveam prietene sexworkerițe care ziua erau badante. Săracele femei, nu știu cum suportă viața asta. Au nevoie de bani. Îmi povesteau tot felul de chestii pe care le auzeau: băi, nu vă duceți la aia că-i româncă, e bolnavă, e sidoasă. Dar toate proveneau din rasismul internalizat pe care-l aveau. Erau și românce care se dădeau italience pentru că le era rușine că-s românce. Există stigma asta pusă pe români, că sunt ori hoți, ori cerșetori. Fiind și curvă, era pachetul complet.

Mergeau și în zona cealaltă, de exotizare. Că suntem focoase la pat, dar nu prea mult. Adică oricum era o luptă între rasism și exotizareare – adică sclavele noastre. Fac ce vrem noi, că le plătim. Dar sunt bune. Un obiect. Îl folosești și-l arunci. Asta era părerea lor despre toate emigrantele, nu doar despre românce. Bietele africane coborau prețul, doar ca să aibă ce mânca și cu ce plăti chiria. Țin minte că stăteau fetele pâna la șase dimineața. Dacă făceau un client, era mult. În schimb, româncele, făceau câte patru, cinci… Deci da, au mult rasism în ei – toți, nu numai italienii. Am fost și în Spania și în Germania. Ce e drept, unde am văzut mai puțin rasism a fost în Spania. În Spania toate lucram, oamenii nu prea aveau treabă cine ești.

Mă gândeam – ai vrea să povestești un episod de acolo, apropo de solidaritatea dintre voi, fetele?

Am avut multe episoade în care solidaritatea a fost vizibilă. Mai ales când eram atacate de clienți. Ne adunam toate în jurul celei care era atacată, dacă nu vorbea ea în italiană, vorbeam noi cu poliția în italiană. Am fost atacată de un tip, a ieșit din portbagajul mașinii care a oprit, deci erau doi. Când am început să fug, fetele au venit în direcția mea. Chiar dacă vorbeau cu clientul în momentul ăla și stabileau prețul și hai să mergem. Când se întampla ceva rău, toate eram unite. Și în ziua de azi, la fel. Și în România la fel. Ne certăm, ne futem în gură, dar când e vorba de ceva rău, Doamne ferește, suntem toate împreună.

Era acest parc, denumit chiar parcul românilor. Era și o terasă, terasa românilor, unde vânzătoarea era o româncă. Și te simțeai într-o mică Românie. Ne strângeam acolo sâmbăta și duminica. Badante, tipe care lucrau la bar, vânzătoare, sexworkerițe, muncitoare. Și acolo te împrieteneai cu toată lumea, că eram puține. Toate se plângeau de patroni. Mai ales badantele se plângeau de patronii lor italieni că le fac avansuri. Că au dat-o afară pe nu știu care, din cauză că era româncă. Altele acceptau avansurile sexuale ale patronilor, doar ca să nu fie date afară de la muncă. Aveau necazuri în țară, decese și din cauza asta acceptau orice, numai să aibă de muncă. Și în ziua de azi e la fel.

Ce înseamnă pentru tine, Anto, „femeile din România”? Acum că esti în România, că ai experiență cu femei din mai multe țări… 

În România, dar clar nu doar aici, e o condamnare să fii femeie. E o condamnare la o viață trăită sub patriarhat. Tot pachetul de misoginism, sexism, rasism – dacă ești și romă.

Liniștită nu înseamnă că nu ești tot sub patriarhat, pentru că nu scapi de misoginismul lor. Te îmbraci în fustă scurtă, că vine vara acum, te duci până afară și imediat descoperi care-i misoginia. În logică patriarhală, să ai o viață liniștită ar însemna să fii undeva la putere, să fii în poziție de putere, unde alții n-au ce să-ți facă pentru că le este frică de tine și te respectă.

Ce protecție au femeile în România? Au protecție doar în teorie. Pentru mine, a fi femeie în România este o condamnare, nu am de ce să mă bucur în România. Nu am cum să mă bucur de o viață liniștită, un spațiu sigur, pentru că nu avem spații sigure. Și la magazin dacă te duci să îți cumperi ceva, tot găsești un libidinos în spatele tău, care se uită la curul tău și „moa moa”.

Efectiv, când mă gândesc la România, mă ia depresia. Mai ales acum cu pandemia. A fost groaznic. Nu e de muncă. N-am putut să plec și chiria îmi bătea la ușă. Am schimbat două apartamente din cauza asta, în pandemie.

Îmi pare și rău pe de-o parte, până la urmă e țara mea, m-am născut aici, am familia care m-a acceptat. Bine, ei acceptaseră oricum, de fapt, pe la douăzeci-douășiunu de ani, când m-am întors prima dată în țară. Nu am avut probleme cu ei. Ne adunăm de sărbători sub acoperișul mamei. Fiecare cu viața lui.

Vreau să fac o viața așa, du-te vino, să vin în România doar în vacanțe.

Anto, tu dacă ar fi să ai așa, o putere… ce putere ai vrea să ai?

Ce putere aș vrea să am… de invizibilitate. Să mă duc să fur o bancă și să mă întorc înapoi și să n-am nicio problemă.

Femeilor din România, ce ai vrea să le transmiți?

Să se unească, să fie unite. Să fie suroritate. Orice dușmănie ar avea, orice concurență, orice invidie ar avea, s-o lase la o parte și să gândească că rădăcina și scopul solidarității între femei sunt mai importante decât rădăcina problemelor, care e patriarhatul. Viața e mult mai frumoasă, dincolo de ce ne vând ăștia, de cuplu, de viață fericită, familie tradițională. Beah, vomit. Adică nu, nu-i ăsta scopul vieții. Nu e scopul vieții școala, munca, casa, moartea. Nu. Viața e superbă. Du-te afară, uită-te la pădure, masturbează-te, ieși în discotecă, îmbată-te, fă ce vrei cu viața ta! Anii trec!

Și pentru tine ce-ți dorești?

În primul rând, mi-aș dori să am bani, dar bani nu în sensul ăla disperat de miliardară. Bani cât să-mi ajungă să-mi fac pizda, 10.000 de euro, bani să-mi iau o garsonieră ca să nu mai plătesc chirii cât sunt plecată. O situație locativă sigură m-ar scuti de multe cheltuieli. Și pace pe pământ. Mi-aș dori să fie o lume mai blândă, mai bună, mai frumoasă. Și știu că e posibil. De aia mi-e ciudă. Știu că e posibil, dar nu vor. Adică mă uit la toată mizeria asta de politică, poziții de putere, privilegii. Totul e politic. M-aș duce acolo să-i înjur, să-i scuip între ochi. Măcar așa, pentru satisfacția mea personală.

Și pentru fetele trans? Ai ceva de transmis?

Ce sa le transmiți într-o țară transfobă. Ce ai putea să le spui? Dacă le spui ca va fi bine, minți. Nu vreau să le mint. Mesajul meu e să aibă răbdare, dar nu că va fi bine. Și să aibă grijă pe unde merg, pentru că efectiv, în România 2022, trebuie să le spui femeilor să aibă grijă când merg pe stradă!

Acum, comunitatea trans are mult mai multă vizibilitate, ce-i adevărat, la care am contribuit și eu. Dar vizibilitatea nu este egală cu protecția, cu egalitatea, cu acceptarea, ceea ce sper și cred că e absolut necesar să se întâmple cât mai curând.