Mă exprim: înspăimânt. Interviu cu artistx drag queen Charity Kase

de Darius Bumbar

*** Evenimentul în cadrul căruia Charity Kase și-a desfășurat performance-ul său de drag a fost realizat cu ajutorul Hype Events ***

Data de 22 aprilie 2023 urma să marcheze un eveniment memorabil pentru mulți simpatizanți din România ai show-ului Rupaul’s Drag Race. Despre asta se și vorbea în acea seară, de fapt. Din toate colțurile clubului auzeai numai vorbe precum „Ce se întâmplă acum este istorie!” sau „Nu îmi vine să cred că în sfârșit se întâmplă și la noi!”. Fie că acceptăm sau nu, show-ul lui RuPaul a generat furori în întreaga lume, fiind prima competiție de tipul reality show care, folosindu-se de strategiile media specifice, a reușit să (re)prezinte artistx practicantx ale artei drag dintr-o perspectivă inovatoare. Inovația, în acest caz, consta într-o reprezentare „umanizată” a comunității LGBTQIA+, ca reacție adversă la nenumăratele portretizări negative ale membrxlor comunității în televiziune, promovate de-a lungul timpului. Drag Race și-a asumat misiunea de a crea un spațiu sigur, întocmai ca artistx drag să-și expună munca în mod public, focalizându-se mai degrabă pe recuperarea reprezentărilor veridice în televiziune ale persoanelor queer și demontarea stereotipurilor negative create în jurul acestora.

Show-ul a oferit artistxlor o platformă prin care nu își lansau doar cariera drag, ci și un mediu care le permitea să le apropie de telespectatorx entuziasmatx să le cunoască. Pe lângă dramele și șocurile care generează dinamismul competiției, concurentx dispun de șansa de a-și expune poveștile de viață în fața unui public vast.

Dar, există și o dimensiune problematică ce intervine atunci când aceste reprezentări și povești par că își pierd simțul autentic și se supun standardizării puternic resimțite în ceea ce presupune emisiunea astăzi. În prezent, mulți fani nu mai dispun de același interes și entuziasm pe care show-ul îl oferea cândva, întocmai din cauza narativelor constant repetitive care pun concurentx adesea în situații inconfortabile de a-și expune traumele personale în fața unei audiențe atât de mari, pe când ele poate nu se simt pregătitx să vorbească despre asta. Un exemplu clar îl constituie finala sezonului 10, când o concurentă este forțată de RuPaul să vorbească despre pierderea părinților săi, spunând că aceștia o veghează de sus și sunt mândri de ea, căci „în rai, cu siguranță prind VH1”.

Grație succesului pe care producția originală americană a dobândit-o, emisiunea s-a extins în numeroase țări precum Thailanda, Filipine, Canada, Australia și Noua Zeelandă, în marea majoritate a țărilor din Occidentul Europei, urmând să se lanseze în acest an și prima franciză în Mexic.

În ciuda faptului că show-ul se populariza din ce în ce mai mult și artistx traversau întreaga lume în turnee, România părea să fie mereu ocolită, lăsându-și fanii de aici adesea demoralizați. Însă nu pentru mult timp, căci în aprilie 2023 lucrurile urmau să se schimbe. Atunci a avut loc primul performance susținut de o artistă din cadrul mult apreciatei competiții. Este vorba de Charity Kase, care a participat în cel de-al 3-lea sezon al francizei din Marea Britanie, având un parcurs tumultuos, dar și revelator pentru fani.

Chiar dacă la o primă vedere acest reality show poate părea ușor de digerat, e necesar de specificat că sunt multe modalități de a viziona competiția. Aș sugera să menținem mereu ochiul critic deschis, oricât de destinși ne-am simți în timpul vizionării. Pentru că, de-a lungul timpului, emisiunea a favorizat (și încă continuă să o facă) un anumit tip de drag, mai exact forma de drag care e preocupată de o reproducere cât mai fidelă a iluziei tradiționale feminine. Ceea ce se promovează în această competiție ca fiind feminin este incontestabil limitativ, îngrădind, dar și distorsionând percepția asupra ceea ce presupune drag-ul ca formă și manifest artistic.

Charity Kase, alături de care am avut șansa să port o conversație, nu se pliază întocmai pe tiparul promovat de Drag Race. Charity este practicanta drag-ului alternativ, un tip de drag care este preocupat profund de instanța politică a genului, experimentând prin culori, costume, muzică, dramatism, șoc, performance și ridicând mereu întrebări despre ce este și ce se înțelege, de fapt, prin drag. Este atât de important ca oameni precum Charity Kase să dobândească o platformă prin intermediul unui show cunoscut la nivel internațional. Și la fel de importantă este și familiarizarea telespectatorilor cu cât mai multe tipuri de manifestări ale acestei arte, pentru a nu invalida nenumăratele forme prin care se poate materializa.

Charity avea un nume cunoscut înainte să fie o ru-girl (după cum sunt numite concurentele din Drag Race), fiind implicată în colaborări cu publicații importante, precum Vogue, care i-au consolidat persoana drag, atât pe scena locală queer, cât și pe cea a artelor vizuale. Ea a intrat în lumea drag-ului printr-un proiect personal intitulat 365 Days of Drag, expus pe Instagramul său. În interviul cu Vogue, dezvăluie că proiectul a început după ce a fost diagnosticată cu HIV, folosindu-se de drag pentru a evada din realitatea care, în acele momente, i se părea dură. Artista spune că privea drag-ul drept o formă de terapie care a ajutat-o nespus în întreg procesul de redescoperire personală, revelându-și calități din interiorul său pe care nici măcar ea nu le cunoștea.

În septembrie 2021, Drag Race anunță premiera celui de-al 3-lea sezon al francizei din Marea Britanie. În momentul în care se prezintă concurentele, fanii se entuziasmează la aflarea că Charity Kase va participa. Pasiunea generată în rândul audienței de persoana ei drag rămâne incomparabilă. Iar acest lucru nu se datora doar vâlvei generate de britanicii, care erau deja familiari cu ea, ci a fanilor de peste tot, care au intrat într-un adevărat delir la anunțarea primei regine alternative care urma să concureze în franciza britanică a competiției. Anunțarea cast-ului sezonului 3 se arăta promițătoare din mai multe puncte de vedere. În primul rând, emisiunea reprezenta pentru prima dată în istoria tuturor francizelor o femeie cisgender – Victoria Scone – în poziția de concurentă; apoi, reprezentări ale drag-ului alternativ. Totul părea să corespundă cerințelor și criticilor fanilor. Părea că echipa show-ului chiar s-a mobilizat pentru a lăsa fanilor încă un sezon legendar în spate (căci ediția precedentă a prins foarte bine la publicul internațional, considerând-o una dintre cele mai bune producții Drag Race). Dar aceste lucruri au început să scârțâie de îndată ce sezonul evolua, căci Victoria Scone și-a fracturat genunchiul încă din primul episod (fapt care nu i-a permis să-și continue parcursul în competiție), iar Mama Ru nu o plăcea pe Charity și nici nu îi aprecia stilul de drag. Iar dacă RuPaul nu te place, poți să știi că vei zbura imediat din concurs. Cam așa s-a și întâmplat: în episodul 5 al sezonului, o auzeam pe Mama Ru rostind specificul Sashay away (replică dată de RuPaul în momentul eliminării concurentelor), în timp ce Charity, îmbrăcată ca o zână scoasă dintr-un trip pe acid, și-a luat zborul cu micile sale aripi de pe scena care, la drept vorbind, n-a primit-o niciodată cu brațele deschise.

Ești prima concurentă din cadrul emisiunii Rupaul’s Drag Race care a venit în România. Cum te simți în legătură cu asta?

Mă simt onorată, flatată. Consider că e foarte important ca prima regină din cadrul show-ului care vine aici să fie una alternativă, care nu se conformează limitelor misoginismului. E foarte important să arătăm diferite tipuri de feminitate și mă simt de-a dreptul onorată să reprezint drag-ul.

Care sunt diferențele, din perspectiva ta, între drag-ul portretizat la televizor și cel care se întâmplă în afara ecranelor (în cluburi, baruri, brunch-uri etc.)?

Cred că Drag Race, în mod evident, determină participanții să-și eleveze drag-ul, în timp ce într-un club nu toată lumea investește la fel de mulți bani, timp și energie. Dar „elevarea” vine ca o consecință datorată standardelor foarte înalte pe care și le-a impus competiția de-a lungul timpului. Drag-ul de la TV îți oferă o percepție previzibilă despre cum vei găsi drag-ul din afara ecranului. Dar cred că ține de noi să demontăm aceste percepții și, întocmai de asta, eu nu voi schimba cine sunt și nu-mi voi epila niciodată picioarele!

Ce tip de drag ți-ar plăcea să vezi că dobândește mai multă reprezentativitate și vizibilitate la televizor și în media?

Drag-ul meu! Adică, bineînțeles, nu doar eu, ci toatx celx care practică un drag similar cu al meu. Cred că e foarte important să nu limităm femeile și feminitatea, în primul rând. Feminitatea este atât de versatilă, încât e de-a dreptul ridicol să arătăm și să ne concentrăm doar pe o singură parte a ei. Toate fetele de 12 ani care se uită de acasă trebuie să știe că a fi un „monstru”, a fi „păroasă” sau „grețoasă”, toate lucrurile astea pot la fel de bine să fie frumoase. Iar întocmai din acest motiv mi-ar plăcea să văd reprezentat mai mult drag-ul alternativ, drag-ul freak și mai puțin cel tradițional și așteptat de personificare a „femeii”, pentru că exact acest fapt determină femeile să fie ezitante în societate, iar noi, ca reprezentanți ai comunității gay, avem responsabilitatea de a educa oamenii atunci când vine vorba de feminitate. Trăim într-o societate patriarhală, iar noi ne plasăm pe o treaptă privilegiată în această societate față de femei. Chiar dacă suntem gay și, implicit, oprimați, trebuie să înțelegem că femeile sunt mai oprimate decât noi. Femeile încă sunt plătite mai puțin, sunt încă adesea desconsiderate. Trebuie să înțelegem, la rândul nostru, ce putem face pentru a le ajuta.

În ce măsură simți că identitatea ta queer ți-a afectat parcursul în show?

Cred că politica mea mi-a afectat parcursul în show mai mult decât orice. Opiniile mele despre misoginie, feminitate și feminism merg contra opiniilor lor, care sunt prevalente pentru show. Cât timp eram acolo, ce consideram cu adevărat important era să îmi expun punctul de vedere și întocmai de asta refuz să schimb cine sunt. Pentru că știu că am dreptate și refuz să mă compromit în fața vreunei situații. Așa ar trebui să funcționeze lucrurile. Trebuie să respectăm femeile, nu este o alegere, și de aceea voi continua să fac ceea ce fac, indiferent de prejudecățile exterioare, de prejudecățile lui RuPaul.

RuPaul nu poate să-mi spună ce este o femeie, el nu poate să-mi definească o femeie. Mama mea, surorile mele, prietenele mele, familia mea, datorită lor fac asta. Ca să reprezint femeile din viața mea care merită respect. Nu doar abnegații pentru frumusețea lor.

Ești o persoană care vizualizează feminitatea diferit față de mulți oameni. Vreau să știu mai multe despre asta. Cum te raportezi la feminitate și cum materializezi acest fapt prin intermediul personajului tău drag? 

În ochii mei, feminitatea este putere. Este control, sexualitate, fashion, estetică, fotbal, rugby, sală, luptă, boxing. Feminitatea pentru mine este însumată de toate lucrurile pe care bărbații le consideră ca fiind ale lor. Feminitatea este tot ce mă atrage și m-a atras, pentru că mi s-a spus de atât de multe ori că sunt băiat și doar pentru că sunt băiat, trebuie să îmi placă anumite lucruri specifice, dar, îmi pare rău, chiar nu-mi plac acele lucruri.

Dar eu tot un băiat rămân și consider că am ajuns într-un punct în care am construit toate aceste granițe ale genului care determină oamenii să se disocieze de ceea ce cred ei că sunt. Cauzăm prejudicii nu doar în rândul comunității noastre, dar și în rândul comunității straight, comunității trans, în rândul tuturor. Și trebuie să înțelegem că am creat aceste stereotipuri care fac multe persoane să se simtă înlăturate, nedorite, nesprijinite și nesigure. Cu cât împingem mai mult aceste stereotipuri într-o altă direcție, cu atât mai bine. De fiecare dată când este un joc de fotbal feminin la televizor, mă uit!

Cum consideri că instanța genului tău fluctuează în momentele în care ești in și out of drag?

Uau, nu m-am gândit la asta până acum. Dar cred că Charity mi-a oferit permisiunea să-mi exprim feminitatea… știi ce? Nu e vorba de feminitate. E vorba că mi-a oferit permisiunea să-mi exprim flamboaianța, fabulozitatea, caracterul meu camp, fără să-mi fie rușine de toate lucrurile astea. De-a lungul timpului, mi s-a spus de atât de multe ori că mișcările încheieturilor mele, datul din șolduri sau fluturatul părului sunt obiceiuri „femeiești”, dar atunci când mă transform în Charity sunt aplaudată pentru că le fac. Lumea mă sprijină. Iar lucrurile astea mă fac să mă simt împlinită și acceptată, sentimente pe care nu le-am trăit pentru o lungă perioadă de timp. Îi sfătuiesc pe toți cei care nu se simt acceptați să încerce drag-ul, pentru că drag-ul te va împinge într-un punct în care te vei simți înțeles într-un fel complet diferit față de ceea ce ai experimentat înainte.

Aș vrea să spun că eu percep drag-ul ca fiind o extensie a modului în care ne percepem propria identitate de gen. Precum un manifest artistic personal. Aș vrea să-mi spui, cum ai defini tu drag-ul?

Drag-ul este o expresie a genului care operează cu fashion-ul, machiajul și îmbrăcămintea pentru a transmite un mesaj. Acesta e modul în care îl văd eu, indiferent de felul în care te prezinți. Nu cred că trebuie să limităm oamenii să fie sau să arate ca profilul stereotipic al femeii pentru a face drag. Din perspectiva mea, lucrul ăsta nu doar că este greșit, ci dăunător pentru comunitate. Noi suntem o comunitate care a luptat alături de comunitatea trans, întocmai ca această comunitate să reușească să se identifice cu propriul gen indiferent de felul în care se prezintă. Cum putem să spunem acum lucruri de genul: „nu ești îndeajuns de femeie” sau „nu ești o drag queen suficient de bună pentru că nu arăți ca o femeie”? Nu! Nu este în regulă deloc! Și întocmai de asta, îmi duc drag-ul către estetica extraterestră. Mă duc în direcția extratereștrilor, a monștrilor, nu pentru că vreau să ofensez pe cineva, ci pentru că vreau să învăț oamenii niște lucruri. Pentru mine, drag-ul este despre a învăța lecții, este despre a schimba opinii, este despre divertisment. Cât timp faci toate aceste lucruri, fără a răni pe nimeni și luând în considerare că efectele pe care le produci nu rănesc comunitatea (pentru că ești un reprezentant în fața a sute de oameni), atunci faci, de fapt, drag. Și dacă nu te-ai gândit la asta, gândește-te mai bine!

Look-urile tale nemaipomenite te-au determinat să te remarci în lumea fashion-ului. Într-un interviu cu cei de la Vogue, le-ai spus că ai găsit o cale să îți trăiești viața sub forma unor noi personaje în fiecare zi. Cine sunt aceste personaje și de unde vin ele mai exact?

Sunt bucăți din mine și vin din propriile mele emoții. Când mă trezesc într-o zi și mă simt nervoasă și supărată, voi fi un monstru în acea zi; mă voi machia drept unul și mă voi comporta tot ca unul. Iar dacă în următoarea zi mă trezesc simțindu-mă frumoasă și glamouroasă, mă voi machia exact ca un ursuleț de pluș blând și delicat. Și asta și voi fi pentru acea zi. Drag-ul pentru mine a devenit foarte mult o expresie a propriilor emoții și a felului în care mă simt. Și chiar îmi este foarte greu să mă machiez într-un fel care nu este deloc în concordanță cu mintea mea, cu ceea ce simt în acel moment. Spre exemplu, dacă într-o zi mă simt de-a dreptul bleah, în niciun caz nu mă voi machia într-o manieră delicată. Mă voi machia monstruos. Exact ca acum, având în vedere că am dormit patru ore în ultimele două zile și arăt dezgustător. Dar exact așa mă simt! În niciun fel nu vorbesc în mod negativ acum. Dezgustătoare și fabuloasă, așa mă simt. „Dezgustător” pentru mine nu are aceeași conotație ca și pentru restul oamenilor. La fel și alte cuvinte precum „scârbos”, „monstruos”. Cu toții suntem monstruoși. De îndată ce acceptăm asta și începem să ne tratăm cu o monstruozitate reciprocă, în cel mai bun sens vorbind, cu atât mai bine!

Un mix de personaje din povești fantastice cu o prezență de-a dreptul cinematică și întotdeauna cu un simț al fashion-ului deosebit — cam acesta e felul în care am receptat-o eu pe Charity. Vreau să știu, estetic vorbind, care e procesul de a pune cap la cap toate aceste bucăți împreună? 

Depinde foarte mult de ceea ce creez. Dacă e pentru un performance, punctul de pornire va fi întotdeauna șocul. Vreau să șochez, să surprind și să las publicul de-a dreptul uimit. Iar de aici, mă îndrept spre a gândi costumul, look-ul, personajul pe care îl voi expune, iar la final mă orientez către piesa muzicală pe care îmi voi baza momentul. Foarte multe persoane lucrează exact invers. Aleg prima dată melodia și de acolo își gândesc momentul. În cazul meu, eu vreau să șochez, să uimesc audiența și pornind de aici voi găsi melodia potrivită care să mă ajute să fac asta. Și știu că lucrul ăsta funcționează perfect pentru mine, căci ceea ce prezint este incitant și melodia este exact acel element extra. Dacă publicului îi place melodia, foarte bine. Pentru că foarte multe persoane pornesc procesul din a alege o melodie care e pe placul tuturor și se bazează întocmai pe acest aspect, că oricum momentul va fi plăcut datorită melodiei. Eu mi-am propus să fac exact ceea ce vreau să fac pe o melodie pe care nimeni nu o știe, dar care bucură pe toată lumea. Din punctul meu de vedere, ăsta e un semn al unui artist bun și a unei regine bune. Iar ăsta e țelul meu.

Că tot veni vorba despre performance-urile tale, cât de mult îți repeți un moment înainte de show și cât de mult improvizezi în timpul actului?

Aș spune că 70% este repetat înainte și 30% este improvizat în acele momente. Adică, chiar depinde de actul în sine. Mă refer acum la actele din seara asta pe care le-am făcut de mai multe ori. Dar nu închiriez vreun spațiu pentru repetiții. Când creez un moment, îl repet în capul meu de câteva ori, apoi fac o mică repetiție la mine acasă și, într-un final, mă urc pe scenă unde-l fac ca lumea pentru prima dată în fața a sute de oameni și, da, uneori iese destul de haotic, dar fabulos! Mi-am învățat lecțiile și întotdeauna performance-ul următor devine mai bun, apoi și mai bun cu cât îl practic. E un ciclu. Dar în seara asta sunteți asigurați cu un show bun, căci am mai făcut actele astea de câteva ori și le-am și repetat! Cam așa lucrez cu actele mele și cred că-mi sunt genuine, mai mult decât orice. Se simte mult mai autentic pentru mine să nu repet obsesiv un moment, pentru că îmi place enorm de mult să dispun de libertatea pe care scena mi-o poate oferi. Când vine vorba de show-uri, drag-ul meu se bazează, în principal, pe expresivitate și divertisment. Când am început să fac drag, eram atât de speriată să mă urc pe scenă și repetam de multe ori înainte. De-a lungul anilor, am învățat că sunt bună în ceea ce fac și dacă arăt fabulos, pot scăpa cu ușurință de orice. Glumesc!

Cinemaul sau teatrul? Ce te inspiră mai mult?

Teatrul, cu siguranță. De fiecare dată. În fiecare seară a săptămânii. Trăiesc în Londra, am West End-ul. Nu este altă opțiune pentru mine. Nu mă înțelege greșit, merg la cinema foarte regulat. Iubesc cinemaul. Iubesc să mă uit la filme și îmi petrec mult timp în lumea media, deoarece consider că e foarte important să te educi prin intermediul ăsta și să-ți lărgești orizonturile. Ca designer, am nevoie de inspirație. Inspirația mea nu vine din dormit.

Spuneai la un moment dat că estetica propusă de Galliano te inspiră. Ce alți designeri și stiliști te-au ajutat să îți înflorești abordarea pe care o ai atunci când vine vorba de fashion-ul tău?

Îmi place mult să mă reîntorc în timp. În anii ’90, începuturile anilor 2000, anii ’80 și ’70. Designeri ca Westwood, McQueen și Galliano. Ei sunt trio-ul principal care mă inspiră când vine vorba de estetica fashion. Mai mult decât atât, costumele de teatru. Spre exemplu, Wicked. Fiecare costum din Wicked e fenomenal și inspirațional; costumele din Wizard of Oz, la fel. La mine, e vorba mai mult despre costumație, despre teatralitate. Inspirația mea vine foarte mult de aici. Dar vine și din domenii precum fetish wear, foarte mult din părți istorice ale fashion-ului, cum ar fi Rococo sau Epoca Victoriană. Îmi place mult silueta propusă în Epoca Victoriană. Deci, atunci când vine vorba de look-urile și costumele mele, e mai mult o colecție a lucrurilor și pieselor pe care le consider ca fiind interesante, dar care sunt mereu, dar mereu, împinse la extrem! Spre exemplu, când cred că am terminat de lucrat la un look, mă culc și în următoarea zi, după ce mă trezesc, mă uit din nou la el și-mi spun „Nu e încă gata, la naiba! Ce pot să mai adaug?”. Cam ăsta e felul în care avansez cu drag-ul meu.

Încă îți creezi singură look-urile? Poartă-ne puțin prin procesul tău de creație!

Încep prin a desena schițele pe iPad, iar apoi creez design-ul mai multor idei care îmi vin și, la final, o aleg pe cea mai bună. Dar mereu totul pornește de la același concept. Mă gândesc la un concept, fie el un extraterestru, o imagine, un stil specific sau un personaj dintr-un film. Spre exemplu, în seara asta am fost inspirată de Dr. Frankenstein și, prin urmare, am vrut să realizez un moment chirurgical mai mult decât orice, care clar e mai mult în direcția grotescului decât cea extraterestră. Iar de la conceptul ăsta, creez o schiță și mă gândesc dacă vreau să prezint momentul și look-ul respectiv pe scenă. Dacă look-ul va ajunge pe scenă, trebuie să mă gândesc ulterior la ce pot da jos din outfit, ce pot ascunde, ce pot prezenta, expune și, în special, cu ce pot șoca! În schimb, dacă un look e pentru un runway sau covorul roșu, trebuie neapărat să fie finalizat complet și să fie frumos în sine.

Cât de important este factorul de șoc pentru tine?

Extrem de important! Cred că ce îmi place cel mai mult este să determin oamenii să-și chestioneze propriile opinii. Îmi place nespus de mult când se uită la mine și se întreabă „ăsta e drag?”. Dacă se uită la mine și chestionează drag-ul, știu că mi-am făcut treaba. Pentru că, mai mult decât orice, lumea trebuie să se întrebe ce e drag-ul. Și zic asta pentru că drag-ul merge într-o direcție greșită, cel puțin așa cred eu. Și de asta e atât de important să prezentăm oamenilor și alte tipuri de drag! În ceea ce fac, obiectivul meu mereu va rămâne să creez o punte de legătură între fantastic și realitate, între vise și viața de zi cu zi.
***

Aici se și oprește conversația noastră, pentru că exact după aceea, Charity urma să își expună momentele artistice pe scena clubului, oferindu-ne un show pe măsura tuturor așteptărilor (chiar peste, aș spune).

Ce a rămas cu mine, în schimb, după începerea performance-ului a fost raportul ideilor asupra cărora Charity insista de-a lungul discuției noastre: monstru — șoc — monstruos, idei care, reușind să le concluzionez de abia după finalizarea celor două acte ale momentului său artistic, funcționau ca un raționament logic menit să decodifice mesajele subliminale care se ascundeau în spatele spectacolului în sine.

Am dat peste Teoria Monstrului, conceptualizată de Jeffrey Jerome Cohen care spune că un monstru e născut la „o răscruce de metafore” (Cohen, p. 4) și întruchipează un timp specific, un sentiment și un loc. După ce i-am răsfoit teoria, am rămas fixat pe sintagma — răscruce de metafore —, simțind într-un mod bizar că spectacolul la care am asistat implica, într-o bună măsură, această parte a definiției.

[În cele ce urmează, pornind de la metaforizarea monstrului și felul în care aceasta operează cu reacția produsă — șocul —, propun o analiză multiaxială, unde voi avea în vedere ceea ce poate desemna un monstru (plus derivările sale), în raport cu întrebări referitoare la factorul și valoarea de șoc adresate de filosoful german Walter Benjamin, precum și felul prin care putem oferi răspunsuri acestor interogații prin intermediul persoanei și performance-ului artistei Charity Kase.]

În demersul analizei, am decis să rămân solidar procesului de chestionare asupra căruia artista insista și, în acest fel, să răspund la anumite întrebări pe care fie mi le-am autoadresat, fie au fost deja propuse și servesc drept un ghid potrivit descifrării mesajelor întreprinse în performance.

Preocupat fiind de valoarea șocului în arta de avangardă (cu precădere, cea dadaistă), Walter Benjamin chestionează manipularea șocului și felul în care acest proces se poate converti din distructiv în constructiv. Așadar, cum poate un performance (ca cel al lui Charity), bazat în principal pe factorul de șoc, să se prezinte eficient și implicit benefic pentru privitor?

În acea seară, artista ne-a făcut cunoștință tuturor cu un monstru născut din și de om. Ne-a prezentat felul în care imaginarul monstruos este capabil să (se) intercaleze cu realitatea prin ruperea acelor punți impunătoare care le despart. Mai mult decât atât, ne-a făcut să înțelegem că fiecare bau-bau dispune de fapt de o dimensiune metafizică. Și, deși am fost învățați că la o întrebare nu răspundem cu o altă întrebare, în acest caz nu pot înainta ideea dacă nu clarific, poate, cea mai importantă provocare de gândire pe care Charity a lansat-o publicului prin performance:

Cine sunt monștrii și de unde vin ei mai exact? 

Monștrii vin din noi. Monștrii suntem noi. Un monstru înglobează un manifest al propriilor fobii și respingeri. Prin urmare, ceea ce catalogăm ca fiind un „monstru” sau „monstruos” reprezintă, de fapt, un corpus socio-cultural rezultat din îndoctrinări și prejudecăți. Monstrul poate deveni, astfel, o oglindire a propriei noastre ignoranțe, redată de lipsa evaluării preconcepțiilor formate în jurul necunoscutului înspăimântător. Prin conștientizarea ignoranței dispunem de posibilitatea de a transcende calamitățile care ne-au condus către dimensiunea semantică pe care am oferit-o acestor termeni și, implicit, profilelor imaginare asociate cu ele.

Monstrul va înceta să ne mai pară straniu atunci când îl îmbrățișăm și îl acceptăm ca parte integrantă a noastră.

Acestea ar fi câteva din lucrurile pe care le-am învățat de la Charity Kase în acea seară de aprilie. Absolut, look-urile sale au fost primul și cel mai la îndemână factor care a șocat, dar adevăratul șoc stătea în interiorul mesajului transmis prin performance. Artista a explicitat că sentimentul de oroare provocat de monstru nu este absurd (în analogie parafrastică cu Audeguy, care spune că „monstrul necesită interpretări, justificări: pentru a fi tolerabilă, oroarea nu trebuie să rămână cu totul absurdă în ochii oamenilor”), ci se ascunde în stratul subconștient care se află într-un continuu proces de asociere cu prejudecățile care rodesc și alimentează monstrul „[Monstrul] trebuie înțeles, descifrat […] depășindu-se fenomenele care îi tulbură atât de mult pe oameni și explicându-le existența.”

Încă de la prima melodie a actului introductiv (Monster Mash de Bobby Pickett și The Crypt-Kickers), Charity, neutră din punctul de vedere al genului (cu o energie specifică personajului Him din Fetițele PowerPuff), disecă neîntâmplător un cadavru de sex masculin. Prin amputarea diferitelor părți ale corpului, dar cu precădere a penisului, monstrul își articulează clar mesajul, aici intervenind elementul revelator pentru public. Această ființă extraterestră luptă pentru aceeași cauză pentru care luptăm și noi. Gestul său de eliberare ne-a eliberat implicit și pe noi. Prin întorsătura dramatică de situație, monstrul se află în posesia asupritorului; în controlul aceluia care l-a creat, schimonosit, și dezumanizat doar prin aparență.

Prin urmare, monstrul își ia revanșa prin șoc — reacție care, incontestabil, se arată benefică publicului, căci în ciuda faptului că actul artistic era unul foarte jovial și distractiv, acest moment de șoc imediat a venit ca o reamintire a unei cauze pe care trebuie să o păstrăm în minte și față de care trebuie să ne arătăm conștienți. Monstrul nu doar că ne-a destins, ci ne-a și atins în acele puncte care apelează la solidaritatea comunitară.

Cum poate un artist să folosească șocul imediat pentru a avea ulterior un impact asupra publicului, astfel încât implicațiile politice să fie mai degrabă productive decât devastatoare? 

Anterior, am oferit deja un exemplu care marchează productivitatea politică pe care artista a reușit să o genereze prin intermediul momentului său artistic. Dar Charity Kase nu s-a limitat doar la un gest singular, care la o primă vedere poate fi considerat destul de in audience’s face pentru cuantificarea mesajului său feminist.

Folosindu-se de propriul corp ca instrument principal și imediat al valorificării șocului și articulării viziunii sale politice, artista decide că, în ciuda faptului că e prima concurentă a competiției Drag Race în România, misiunea ei rămâne aceeași — de a zdrobi normele prestabilite de show și de a arăta publicului că actul de a-ți menține autenticitatea față de propriile credințe primează preconcepțiilor perpetuate și promovate în jurul manifestării și experimentării artei drag.

În acea seară, Charity a stabilit clar că politica și-o poartă prin și în corp, prin simplul fapt că și-a permis să îl expună într-un mod atât de tenace în fața tuturor. Artista nu a prezentat o singură latură a trupului care îi permite să-și realizeze manifestul, ci a purtat publicul într-un adevărat voiaj al metamorfozării acestuia. Spre exemplu, imaginea cu care ne-a familiarizat în primul său act este spulberată de răsărirea unei noi creaturi mutante din interiorul său, ridicând întrebări referitoare la proveniența acesteia. Originea creaturilor care apăreau în timp ce performance-ul evolua (prin tehnici specifice drag performance-ului, precum reveal-uri) a fost de fapt revelată în momentul întâmplării — toate creaturile își au rădăcina în conștientizarea monștrilor care se ascund înăuntrul nostru și care întrețin cu noi un „raport de natură inedită” (p. 92). Nu am văzut mai mulți monștri în acea seară, ci doar un om care își dă seama de potențialitatea umană de a deveni monstruos în multiple rânduri.

Ceea ce pentru inamic reprezintă monstruos, pentru monstru în sine reprezintă un act de consolidare a autonomiei personale. În acest spirit, Charity Kase ajunge în punctul zero al descuamării, expunându-se sub lumina reflectorului în nimic altceva decât propria-i piele și un scurt material care-i acoperea zona genitală. Mesajul său s-a făcut foarte bine înțeles (fiind la fel de bine receptat de către public) — nu există poate nimic mai puternic decât să fii stăpânul propriului corp, să fii singura entitate care are dreptul de a decide asupra devenirii lui monstruoase. Pentru a fi cât mai straight forward cu mesajul său, Charity se asigură că esteticul îi reflectă cauza, astfel, gesturi precum refuzul de a-și face tuck-ul sau de a se epila îi evidențiază protestul pe care îl duce împotriva îngrădirii viziunii asupra drag-ului, dar și împotriva sexismului care acaparează definițiile și preconcepțiile referitoare la feminitate. Vorbind dintr-o perspectivă cât se poate de realistă, nu e prima dată când scena locală queer este confruntată de astfel de subiecte. Chiar moderatoarea evenimentului, Ramya, prin estetica abordată, împărtășește un mesaj similar cu publicul. Toate aceste gesturi sunt asumări ale unei politici identitare și, implicit, asumări ale identității politice.

Expunând aceste lucruri, aș vrea să conchid cu răspunsul ușor deductibil din argumentele deja prezentate. Implicațiile politice nu doar că se arată productive în aria asumării propriei identități, ci transcend orice ar putea convenționalul să reprezinte. Menirea monstrului care zburda pe scenă în acea seară era de a ne stimula simțul chestionării, de a ne face conștienți de faptul că monștrii sunt o extensie a viselor (și nu coșmarurilor) intercalate cu o „realitate mult prea strâmtă care să-i adăpostească” (p. 51). Monstrul devine revalorizat.

„Ca produs al inconștientului nostru, al fantasmelor noastre, el [monstrul] poate fi cheia către înțelegerea omului” (p. 54).

Există, în schimb, și o dimensiune devastatoare a impactului, săvârșită exclusiv asupra viziunilor înrădăcinate în sexism. Întregul act artistic își îndreaptă șocul împotriva calibrului metafizic occidental al sistemului binar, limitărilor heteronormative, dar și împotriva propriilor asumpții și cunoștințe pe care le consideram ca fiind imuabile atunci când ne refeream la identitatea individuală politică și de gen.

Bibliografie: 

Audeguy, Stéphane. Monștrii. Atât de aproape, atât de departe de noi. Seria a V-a, vol. IV. Traducere de Irinel Antoniu. Editura Univers, 2008.

Avishai, Tamar. „Shock and Aura: Benjamin on Dada”. Benjamin-Studien, vol. 3, 2014, pp. 107–32.

Cohen, Jeffrey Jerome. Monster Theory: Reading Culture. Thesis I: The Monster’s Body Is a Cultural Body. University of Minnesota Press, 1996.

** Cu excepția volumului lui Stéphane Audeguy, toate materialele au fost traduse personal (eseuri și articole), precum și interviul cu artista Charity Kase (traduceri realizate din engleză-română).