Între solidaritate, apropriere și de-abjectificare: poziționarea mea ca cercetătoare migrantă neromă

După anul 2000, discursurile din mediile academice, culturale și de politici publice, care construiesc imaginile persoanelor rome pentru societatea largă, s-au orientat către dreptate istorică, responsabilitate politică și drepturi sociale. Activismul diverselor grupări și grupuri rome și vocile rome artistice și literare au facilitat orientarea care se axează pe reflexivitatea, poziționarea și privilegiul epistemologic al cercetătoarelor. Pentru a contracara excluziunea stăruitoare a vocilor rome din domeniile artelor, culturii și cercetării, s-a lansat în 2015 arhiva digitală RomArchive. Conform instrucțiunilor etice ale arhivei:

Scopul RomArchive este de a nutri procesul de deconstrucție și reconstrucție a istoriei, artelor și culturii rome. Narațiuni noi despre trecut și prezent trebuie create și prezervate pentru generațiile viitoare. RomArchive intenționează să contracareze și să răstoarne nu numai rasismul structural și secular ce a condus la reprezentările denaturate „antițigănești” ale identităților, artelor și culturilor rome, dar și ierarhia perspectivelor nerome asupra perspectivelor rome în domeniul culturii.

Tot în 2015, o ediție specială a jurnalului Roma Rights Quarterly s-a intitulat „Nimic despre noi fără noi?” [Nothing About Us Without Us?]. Întrebarea din titlu se referă la excluziunea vocilor rome din cercetare și politicile publice despre și pentru comunitățile rome. De precizat, jurnalul academic cu acces liber, Critical Romani Studies, fondat în 2018, duce mai departe această nouă paradigmă critică. Ediția specială RRQ din 2015 analizează poziționarea, reflexivitatea și subiectivitatea cercetătorilor și cercetătoarelor rome și nerome, introduce o nouă paradigmă critică pentru cercetarea temelor legate de identitățile și comunitățile rome. Printre argumentele aduse este și cel din citatul de mai jos, dintr-un articol scris de Angela Kóczé, „Speaking from the Margins”:

Cercetătoarele și cercetătorii romi, spre deosebire de intelectualele și intelectualii de culoare, au ajuns destul de recent la stagiul în care trebuie să se confrunte cu instituțiile academice și să le contracareze. În momentul de față, intelectualele rome se află într-un moment istoric în care își pot folosi privilegiul epistemic de a răspunde grupului dominant de cercetători care au creat discursuri și sisteme de cunoaștere ce depersonalizează persoanele rome.

La ce fel de reflecție ne invită această modificare critică de paradigmă? În eseul de față fac o scurtă analiză asupra poziționării și subiectivității mele ca cercetătoare doctorandă neromă și asupra implicațiilor politice ale cercetării mele, care adresează inegalități în producția de cunoaștere despre migrante, migranți și minorități în context nordic ce influențează sistemele de integrare pentru acestea. Pe lângă încercarea construirii unei genealogii a sistemului finlandez de integrare, analizez modurile în care cercetătoarele ce scriu despre minorități în spațiul nordic sunt sau nu reflexive în lucrările lor. Aici mă axez pe cercetarea despre minoritățile rome în lipsa unor astfel de analize în context nordic, precum și identificările mele conflictuale în contexte de diasporă. Totodată, problematizez sistemul de integrare finlandez și prin autoetnografie, din perspectiva unei migrante ce a trecut prin acesta și îmi interoghez propriul parcurs prin evidențierea modurilor în care pot fi implicată ca migrantă europeană albă în structurile pe care le critic. În continuarea eseului voi exemplifica câteva dintre aceste moduri de complicitate și voi încerca o contribuție către posibilitatea „de-abjectificării” producției de cunoaștere despre minorități, migranți și migrante în general și despre persoanele rome în particular.

„Avem nevoie de un skit pentru noul album. Putem să te înregistrăm în timp ce zici ceva senzual în română? Nu contează ce zici, nimeni nu va înțelege. Nu îți vom menționa numele. Ce bine miroși, ca un trip până în India.” Muzician din Oulu, Finlanda

„Când ești pe lângă ei, și tu arăți etnică.” Activistă finlandeză albă în timp ce vizitam un centru pentru refugiați în Tampere, Finlanda

„Sunt oare mai multe nuanțe de albitudine? A doua generație de imigranți est-europeni se vor integra în sistemul de albitudine vestic oricum.” Participantă la un eveniment antirasist în Helsinki, Finlanda

„Amândouă sunteți românce? Tu trebuie să fii țiganca și prietena ta [blondă] românca.” Un bărbat cis alb heterosexual portughez oferindu-ne băuturi mie și prietenei mele într-un bar din Lisabona

THE WINTER 2019 ISSUE OF THE ROMA RIGHTS REVIEW

Locuiesc în regiunea nordică, unde am imigrat din Europa de Est. În România, de cele mai multe ori sunt citită în termeni hegemonici naționaliști ca româncă albă, deși sunt identificată prin norme de gen și uneori anumite aspecte ale corpului îmi sunt rasializate, cum ar fi părul sau șoldurile ce aparent sunt neconforme tiparelor imaginate. În contexte de diasporă, de cele mai multe ori trec drept albă [pass as white], deși sunt identificată prin norme de gen și clasă socială și prin citiri „migratizante” – Alyosxa Tudor face o diferențiere critică între rasializare și „migratizare”, și anume construcția migranților sau „ascripția” migrației asupra anumitor corpuri, atribuire ce poate fi sau nu rasistă. Uneori sunt identificată prin rasializare și norme de gen ca femeie de culoare, eventual romă.

Precum exemplifică citatele de mai sus, când sunt citită ca femeie de culoare sunt exotizată, iar când sunt citită ca est-europeană albă sunt invizibilizată. Acea invizibilizare poate funcționa ca un privilegiu pentru mine în sistemul capitalist axat pe supremație albă. Dacă istoria mea socialistă devine invizibilă, pot trece ca europeană albă vestică. Totuși, a trece nu este echivalent cu a deveni. Când sunt citită drept femeie de culoare, nu devin femeie de culoare, ci sunt doar percepută ca alteritatea Europei. Dar nici nu devin vreodată destul de albă, ci sunt citită ca aproape europeană, aproape asimilată sub presiunea unor așteptări imposibile.

Nu-mi pot apropria luptele cu care se confruntă persoanele rasializate în Europa ca fiind ale mele, pentru că nu împărțim aceeași istorie de rasializare împreună cu consecințele sale. Totuși, cercetarea mea poate reflecta solidaritate cu aceste lupte.

Atunci, ce se întâmplă când vorbesc (sau tac) în spațiul nordic despre persoane și comunități rome? Joc oare, în contexte academice, rolul unei identități rome imaginate, când sunt implicit percepută ca ne-albă? Este, cumva, această confuzie o rezistență împotriva imperativului de integrare într-un discurs naționalist alb? Ce se întâmplă dacă mă distanțez de această identitate romă imaginată? Cu alte cuvinte, prin fluiditatea și conflictualitatea modurilor în care sunt percepută de către mine însămi și de cei din jur și prin modurile în care joc sau nu diverse roluri sociale, sunt oare complice în a portretiza persoanele rome ca „abjectele” discuțiilor despre migrație și rasism? Pentru a mă asista parțial în adresarea acestor întrebări, mă uit înapoi la participarea mea în două ateliere decoloniale.

Grupul de cercetare critică decolonială, producție de cunoaștere și schimbare socială în țările nordice, DENOR, primul de acest fel din regiunea nordică, a organizat în 2018 și 2019 niște ateliere decoloniale. Scopurile celor două ateliere la care am participat au fost, mai întâi, să se discute colonialitatea și decolonizarea cunoașterii în regiunea nordică și, în al doilea rând, să se înțeleagă cum colonialitatea puterii și cunoașterii afectează educația în țările nordice. Ambele open call-uri invitau prezentări care să se axeze, printre altele, pe migrație, grupuri indigene, minorități naționale și rasializate. Doar una din cele douăzeci și două de propuneri acceptate la prima sesiune s-a referit și la minoritățile rome – un eseu scris de mine intitulat Colonialitatea relațiilor de gen, educației, naționalismului și asimilării grupurilor indigene și minoritare în Finlanda. Doar trei din cele douăzeci și șapte de propuneri acceptate la a doua sesiune s-au referit și la minoritățile rome. Un eseu scris de mine din perspectivă postcolonială și postsocialistă, despre integrarea imigranților în Finlanda, și alte două prezentări, una despre inegalitățile rasiale și etnice în Finlanda, de Amiirah Salleh-Hoddin și una despre experiențele școlare ale copiilor norvegieni romi, de Kari Hagatun – toate de autoare nerome.

Reflectând asupra acelor ateliere și asupra lipsei vocilor rome, mă întreb retrospectiv, oare am jucat rolul unei identități rome imaginate ca parte a prezentărilor mele? Oare astfel am fetișizat persoanele rome printr-un „instrument de cunoaștere ce stăpânește alteritatea prin a îi lua locul”? – împrumutând expresia de la cercetătoarea postcolonială feministă Sara Ahmed.

Cercetătxrul queer Alyosxa Tudor extinde munca Sarei Ahmed asupra fenomenelor de identificare, devenire și passing (a trece drept ceva). Face asta fără a esențializa un presupus sine fix care este reprezentat eronat și fără a înțelege trecerea ca fiind întotdeauna transgresivă. Alyosxa discută passing-ul și reacțiile pe care anumite persoane le au când sunt reprezentate (eronat) în contexte de diasporă, și pune întrebări ca: „Ce se întâmplă dacă (grupuri de) persoane ce se consideră a fi români albi sunt citite în contexte vestice europene ca fiind rome? Este această ascripție antiromă? Și dacă da, pentru cine? Pentru cele și cei care se definesc pe ele însele ca fiind românce albe, sau pentru persoanele rome? Sau pentru ambele?”

Când persoanele ce au beneficiat din a fi citite ca românce albe sunt citite ca rome în unele contexte de diasporă, jucând rolul unei identități rome imaginate, este oare vorba de transgresiune sau fetișizare? Poate fi transgresiune dacă o privim ca pe o înfrângere a imperativului de a fi asimilată ca migrantă din (semi)periferia Europei într-un narativ naționalist alb, unde discursurile de „integrare” europene vestice și nordice sunt predominante? Pe de altă parte, a juca acest rol imaginar poate conduce la fetișizarea persoanelor rome și aproprierea alterității, care nu este lăsată să vorbească în numele ei însăși.

Oare o româncă albă care trece ca romă, în loc să transgreseze, restabilește un efect similar cu cel produs de românii ce se distanțează de persoanele rome prin discursuri rasiste, cel de a „abjectifica” persoanele rome? Ce ar presupune atunci un proces de „de-abjectificare”? După cum propune Alyosxa Tudor:

Acest proces de „de-abjectificare” nu este un act voluntar unitar, ci un efect fragil al mișcărilor politice colective, al poziționărilor de transfer de putere și de alianțe politice tranziente. Este vorba despre venirea în existență, despre procese colective de a transforma opresiunea în rezistență. 

Acestea fiind spuse, scopul eseului nu a fost o încercare de a oferi răspunsuri precise întrebărilor puse mai sus. Mai degrabă, ele reprezintă propria mea poziționare istorică, geopolitică, corporală și de cunoaștere, ce îmi influențează cercetarea. Conform noii paradigme critice introduse de RomArchive, Roma Rights Quarterly și continuate de Critical Romani Studies, încurajez și alte cercetătoare și cercetători neromi, ce scriu despre/pentru/cu persoane rome să încerce astfel de reflecții. Ele pot fi într-adevăr  dureroase, însă sunt deosebit de necesare unei posibilități de „de-abjectificare” a felului în care creăm cercetare, cunoaștere și posibilități de solidaritate, chestionându-ne privilegiile și poziționările.