La ce bun să salvezi lumea?

de Livia Ilișanu
Ilustrații de Dariana Ilie

 

[Uneori se mai și doarme. Insomnia nu e ceva de glumă și poate autoarea ar fi zis mai multe despre asta și despre cum stă uneori făcând concurs de clipit cu tavanul dacă nu ar fi simțit că documentul ăsta denumit „text final” e deodată foaie de curat și nu are voie să facă generalizări naive și neinteresante pentru nimeni. Altfel, rupem foaia și nu de alta, dar foaia costă ceva-ceva pe eMag. 

Așadar, pe scurt, autoarea avea de gând să scrie cu totul altceva, dar a visat ceva SF într-o noapte și s-a apucat ca orice nălucă matinală să scrie, la 4 dimineața, un rezumat. Desigur, între timp cam totul a fost alterat, deci a mai rămas din visul respectiv doar visul de a scrie un text în sine.]

***

Thea

O zi ca azi era rară și era clar că toată lumea ar fi dorit să prindă un bilet pentru atins iarba în curtea suburbiei de care aparțineau. Unii mai norocoși care primiseră bilet primii le vindeau acum la schimb pentru contrabandă cu diverse produse limitate cum ar fi plante la ghiveci care purifică aerul. Eu una, mi-am păstrat biletul pentru ceva mai bun – bătaia pentru locurile de la soare. Când eram mică, bunica îmi povestea cum ținea ea minte că cerul era un fel de gri-albăstrui și ploua des cu gheață, iar lumea părea să fie foarte speriată și haotică. După anul în care grâul a dispărut, guvernele lumii au început să impună Măsurile, iar frica de necunoscut a fost înlocuită doar de o frică față de autorități și de foamea zilei de mâine. Având în vedere cum au gestionat lucrurile străbunicii noștri, nu prea ne putem plânge de reformele Guvernului de acum care are măcar bunul simț de a fi onest legat de cantitatea de rații disponibile. 

Totuși, astăzi nu e o zi care merită stricată pe gânduri poluante, astăzi voi simți soarele, lucru care este posibil extrem de rar din cauza smogului și a ploilor. Au trecut 483 de zile de la ultimul bilet tras. Ar fi fost 236 dacă nu l-aș fi vândut pe ultimul pentru o sticlă de nutrienți pentru plante, pentru ghiveciurile mele de pe balcon, pe care le țin ascunse de vecini. Balconul meu din bază e o mină de aur. Mulți vecini se întreabă cum am ajuns la 26 de ani fără smog la plămâni și o tuse constantă, iar eu le spun că sunt doar norocoasă. Adevărul e că familia mea obișnuia să dețină un loc unde vindeau plante, și mai mult de-atât, plante colorate și frumos mirositoare. După cum ziceau și ei, florile lor s-au ofilit odată cu clima, dar am păstrat pentru noi o varietate de plante care nu necesită lumină prea multă. Toți moștenitorii au primit plante, instrucțiuni și ajutor pentru a crea locuri verzi în propriile case, chiar dacă Guvernul restricționa această practică pentru centrele contra-cost. 

Am ieșit cu toții, în rânduri de câte trei persoane, pe holurile blocului către curte, iar gărzile ne ghidau către scaunele plasate pe platforma transparentă ce levita 5 cm deasupra ierbii maronii. Locul meu era undeva în marginea dreaptă. Mi s-a rupt fața într-un zâmbet când am simțit pe piele o rază fierbinte de soare. Fiind la marginea platformei, mă gândeam să mă prefac că am o criză și să înșfac câteva fire de iarbă pentru prezervare și plantare. Planul era oricum să atrag atenția pentru a putea ajunge în clădirea guvernamentală centrală, dar nu mai bine mă fac și eu cu ceva din asta, dacă tot…? O mână de iarbă nu poate fi așa dificil de înșfăcat. Bunica îmi povestea, când eram mică, de iarba care obișnuia să fie galbenă și chiar verde pe vremea părinților ei, iar eu am avut mereu dorința de a încerca să recreez asta în condiții controlate. 

Acum era momentul. Încep să tușesc. O dată, de două ori. Sunând puțin cam ritmic, m-am oprit două minute încercând să respir ciudat cu speranța că mă voi îneca cu aer și voi începe să tușesc mai mult. Reușesc în sfârșit și mă preling pe scaun, grăbindu-mă să ajung pe iarbă, până gărzile nu mă vor repera. Iau doi pumni de pământ și mă strâng covrig să îi îndes în buzunarele pantalonilor. Gărzile mă ridică, îmi administrează un sedativ care mă face să râd și aproape să uit de ce făceam de fapt toate astea și mă observ plutind către zona pentru agitanți sociali. Le spun că doar am o criză de tuse, dar mă ignoră. Dezordinea publică e mare păcat, mai ales în ziua pentru ieșit la soare. Totuși, nu se gândește niciunul să mă percheziționeze. Îmi vine să râd din nou, dar de data asta mă abțin. Stând aplecată din cauza sedativului, una dintre gărzi îmi observă simbolul tatuat pe ceafă. Aud niște ordine. Sunt dusă undeva. Oare voi putea planta iarba în celula care mă așteaptă?

***

Szephrina

Nu poți continua să urci decât dacă te uiți unde trebuie să ajungi și nu la cât de sus te afli. La asta se gândea Szephrina în timp ce liftul trecea de etajul 28 și privea încruntată prin sticla dătătoare de palpitații. Nu se putea abține din a-și ajusta brățara de acces din nou și din nou pe încheietură, mijind ochii și flexându-și zâmbetul pentru a nu părea ostilă odată ce intimitatea liftului se va spulbera cu un „ding!”. Dictatorul îi transmisese o invitație personală pentru a prelua un caz sensibil, lucru care se întâmpla la fel de rar ca o zi cu vreme bună de stat afară pentru trei zile consecutiv. Așadar, nu își permitea să rateze niciun manierism social sau aluzie politică în meeting-ul de astăzi. 

La recepție, o grupare de femei o întâmpinară cu priviri iscoditoare către ținuta ei lejeră și zâmbete întinse ca o gumă pe trotuarul fierbinte de primăvară. Inițial, crezu de la depărtare că design-ul biroului de recepție era o oglindă ce reflecta imaginea unei singure femei în patru copii fidele ale sale, dar se dovediră a fi chiar patru recepționiste în uniformă, superbe, strigate după același nume generic și rugate să își lase personalitățile proprii acasă pentru a nu confuza angajații care cară omenirea pe proprii umeri zi de zi, cu fiecare e-mail trimis de pe iphone 43. Nu le învinuia pentru ce ar fi gândit. Atunci când ești forțat să ții o dietă și vezi pe cineva mâncând exact produsul modificat genetic care îți place cel mai mult, e normal să îl detești. Așadar, Szephrina încercă să nu se descalțe de teniși pentru a-i oferi ofrandă pentru sacrificiul lor enorm de a adera fiecărui punct din regulamentul de apartenență la feminitate. Până la urmă, ce știa ea? Poate asta era modalitatea lor proprie de a se exprima vestimentar și nu ceva impus. Așteptă un moment pentru a-i fi aruncat un „ok” pentru a porni spre sala de ședințe.

Mergând pe holul indicat de recepție, Szephrina simțea cum ceva din ea o trăgea ca de niște hățuri, se agăța de uși cu ghearele, își înfigea călcâiele în podeaua lucioasă, lăsând dâre ca în nisip ca să atragă atenția tuturor angajaților care forfoteau de colo-colo că ea nu avea de fapt ce căuta acolo. Privind lumea care trecea, Szephrina se întreba dacă avusese vreunul dintre ei o discuție atât de directă cu Dictatorul vreodată și dacă, aflând direcția în care se îndreapta, ei ar fi avut o postură mai demnă pentru triumful de a fi invocat personal pentru muncă guvernamentală. Din nefericire, ea nu se număra printre persoanele care și-ar fi dat biletul la soare pentru o astfel de ocazie. Szephrina prefera să se identifice ca un oarecare cameleon politic, un fir de iarbă camuflat pe aceeași nuanță a pământului, un țânțar a cărui mușcătură o simți abia după ce și-a luat deja zborul. Era mai mult decât mulțumită să lucreze cu refugiații în Centrul de Reabilitare Climatică și să se bucure de liniștea programului său. Era mulțumită știind că face ceva ce îi permite să doarmă noaptea cu gândul că nu e implicată în ororile Guvernului și, mai mult de atât, ceva care îi oferă o alinare pentru vina pe care o simțea uneori când lucra direct cu instituția pentru a afla informații despre Gruparea Anti-Teroare și Operațiuni Sustenabile (GATOS) de la rebelii prinși. 

Pentru vina resimțită găsise și o altă metodă, un fel de complicitate cu rebelii care să împace ambele tabere. Atunci când era chemată la sediul Guvernului, încheia adesea un pact cu subiecții, ca în schimbul unor informații minimale să fie externați din facilitate după doar o interogare de succes. Admirația ei pentru munca rebelilor o făcea să simtă simultan satisfacție și rușine, speranță și dezamăgire, curaj și frică. Szephrina își imagina adesea cum, după un meeting cu agenții guvernamentali, ar trânti dosarele, l-ar plesni pe Dictator și ar ieși din sediu pentru a se alătura unei mișcări anarhiste. Uneori se prindea având câte o reverie în care făcea ceva important, ceva strict secret, cum cobora ca un ninja, făcea o gaură în sticlă și fura peruca Dictatorului cât dormea. Alteori, era un sniper care elimina cei mai periculoși și aberanți lideri politici ai lumii, dezmembrând Guvernul ca pe un pulover prost țesut. 

Astfel de impulsuri și fantezii ar fi pus-o cel mai probabil pe Szephrina pe o listă undeva cu o poză în care nu e deloc fotogenică și ar fi trimis-o înapoi în afara zidurilor protectoare ale metropolei alături de ceilalți refugiați. Copilăria ei nu era ceva ce voia să retrăiască. Nu era nici pe departe recunoscătoare Guvernului pentru salvarea dintr-o situație precară în care tocmai Guvernul o născuse, dar munca depusă de Szephrina ca să ajungă la un grad de confort de invidiat o făcea reticentă să-și exprime cu voce tare simpatiile și criticile. Dacă ar fi întrebat-o cineva, ar fi spus orice ar fi fost nevoie pentru a nu mai fi din nou neajutorată. 

În sala de conferințe în care fusese programată marea discuție, avea acum loc un summit între directorii din sectorul energetic ai câtorva regiuni care își pregăteau strategiile de marketing pentru noul mandat. Szephrina trebui să își țină cu forța privirea înainte pentru a nu-și da ochii peste cap văzând statisticile eronate și imaginile editate care urmau să fie folosite pentru a stoarce simpatia din inimile votanților ca pe niște stafide care uitaseră că au fost cândva struguri. Îl văzu chiar și pe Allen Dusk printre ei, prezentându-le colegilor săi niște slide-uri care să prindă atenția noilor generații de votanți și detaliind cum pot fi folosite jargonul și trendurile pentru a genera un sentiment de apartenență socială. Printre cei de teapa lui, era privit ca un mare guru al energiei, dar singurul său talent, cât o privea în acel moment pe Szephrina, era cel de a fi un vampir energetic.

Încăperea se goli odată cu indignarea Szephrinei, iar în locul acesteia își făcură loc emoțiile de a nu spune ceva greșit sau a părea nemăgulită pentru că fusese aleasă pentru o misiune atât de importantă. Luă un loc pe scaun lângă peretele de sticlă și își îndreptă umerii pentru a putea oglindi imaginea unui specialist la care cei prezenți se vor aștepta. Dictatorul, o figură mai neimpresionantă decât s-ar fi așteptat Szephrina pentru renumele și ego-ul său colosal, intră în sală și începuse să dea mâna cu toți bărbații, excluzând femeile din acest ritual masculin de acceptare și extindere a respectului reciproc. Un laitmotiv al sursei nervilor Szephrinei, dacă ar fi să numească unul. Desigur, gestul în sine nu ar fi încântat-o, gândindu-se întâi la germenii, apoi la sângele de pe mâinile Dictatorului, cu care ar fi devenit complice la atingere, dar simbolismul era unul clar și absolut iritant: cei de la masă îmi sunt egali și îmi au respectul doar existând, iar tu ești fie o anomalie care mă va surprinde cu intelectul, fie o femeie. În orice caz, nimic din toate astea nu s-ar fi putut citi pe fața Szephrinei și din pura obișnuință de a lucra cu astfel de persoane, dar și din pura dorință de a scăpa cu viață unui briefing de nivelul acesta. 

Întrunirea în sine a fost neremarcabilă, însă ideea era simplă: Rebelă de nivel înalt capturată – Informații suculente – Atac plănuit suspect – Folosește magie ocultă, adică empatie, pentru a afla ce e de aflat. Szephrina auzise de zeci de ori cam aceeași descriere, însă ce îi stârnise interesul fu tensiunea Dictatorului care avea un eau de frică rezidual.

*** 

Szephrina își plimba cafeaua pe holurile clădirii guvernamentale dezbătând dacă ea contribuie la salariul Dictatorului prin consumație și dacă ar merita să o verse peste un panou electric. Din păcate, persoana care ar curăța asta nu ar avea nicio vină, deci liderul statului va scăpa și de data aceasta. Stând cu mâna pe clanță, gândurile îi fură reiterate spre părere de rău, gândindu-se cum ar privi-o cineva care face un bine și se zbate cu adevărat, oricât de futil ar fi de fapt, văzând-o cum apare în cabinet cu o cafea în mână și niciun gram de regret vizibil. Într-adevăr, Szephrina doar își făcea treaba și se asigura că o face pe cât se poate de ineficient fără a fi depistată, dar asta nu era ceva ce putea explica persoanei care o aștepta dincolo de ușă. Aruncând la gunoi recipientul pe jumătate băut, așadar etichetându-se mintal ca fiind pe lângă consumeristă și risipitoare, intră în cabinet gata să instruiască agentul rebel că vor urma o serie de întrebări de rutină. Spre mirarea Szephrinei, persoana care o aștepta era o figură tânără și încruntată, întruparea unui foc mocnit lângă o pădure uscată, care o privea cu intensitatea a o mie de LED-uri. Szephrina se opri în prag și își verifică ceasul pentru a se asigura că nu întârziase fără să vrea. Într-adevăr, era trecut cu două minute de timpul stabilit pentru ședință.

— Îmi pare rău pentru întârziere, cred că te-am lăsat să aștepți câteva minute în plus. Numele meu este Dr. Zirco. Eu mă voi ocupa de interogarea ta.

Agenta nu îi răspunse, ci continuă să o privească într-un mod care îi dădea Szephrinei senzația că o colonie de furnici tocmai își făcea drum peste fața ei, examinând-o și ajungând la concluzia dezamăgitoare că ceva îi lipsește, ceva fundamental, ceva la fel de evident ca un ochi sau o ureche, un nas al moralității. 

— Dacă ți-ar fi părut rău, nu ai mai fi fost complice Guvernului și te-ai fi gândit la toată lumea, nu doar la contul tău bancar și întruparea lăcomiei care te-a adus aici.

Szephrina trase o gură de aer și se simți de parcă înghițise un peștișor auriu care protesta contra gravitației de-a lungul esofagului său. Ea se chinuia zilnic ca fiecare opinie care îi părăsea intimitatea minții să fie trecută prin plase mai dese decât cele pentru țânțarii otrăvitori, ca nu cumva să se trezească într-un exercițiu de-a prinselea cu gărzile guvernamentale, făcând un zig-zag învigorant ca să scape de gloanțe. Și totuși, ca petrolul în apele oceanice, cuvintele agentei pluteau și poluau aerul din încăpere, demascând orice încercare de a stabili o atmosferă prietenoasă între cele două necunoscute. 

— Cum spuneam, sunt aici să discutăm. Ca să îți adresez neplăcerile, fiecare face cât simte că poate în acest regim. Unii dintre noi pot sacrifica mai multe, poate au energia necesară, alții facem cât putem, ceea ce poate uneori nu pare destul sau prea mult, dar tot este o contribuție. Aș dori să începem interogarea, dar întâi aș vrea să știi că tot ceea ce faci este apreciat, chiar și dacă nu pare, iar modul meu de lucru este acela de a cere un schimb – eu îți pot semna eliberarea mai repede pentru ca tu să te poți întoarce în teren, iar tu ar trebui doar să îmi oferi câteva informații pe care le pot transmite mai departe ca justificare pentru eliberarea ta. Ce spui? 

— Chiar ești atât de naivă cât să crezi că există cale de mijloc în situații în care mii de oameni sunt literalmente dezavantajați și asupriți? Crezi că dacă rămâi neutră și mă eliberezi, asta te eliberează pe tine de responsabilitate? Nu există neutralitate într-un sistem opresiv, ești doar de partea lor.

Discuția escaladase mult prea repede, într-un timp mult prea scurt. Szephrina își simțea pulsul undeva în gât, ceea ce putea fi inima ei încercând să-i iasă din piept pentru a nu trebui să privească schimbul rapid de replici în care colțul era singurul loc unde putea ajunge. Sigur, îi păsa de ce se întâmplă în jur, îi păsa de oameni în general. Știa condițiile în care se trăia în afara zidurilor metropolitane, de unde erau obținute fondurile, banii, materia primă și forța de muncă pentru a face din zonele care nu erau încă deșertificate orașe opulente pentru elita oligarhică. Ea nu făcea parte din acea elită și chiar credea cu tărie că nu contribuie la ce se întâmpla de pe mâna altora care trimiteau ordinele și tăiau rațiile. 

Totuși, cuvintele agentei îi defrișaseră confortul umbrei oricărei explicații și simțea nevoia fierbătoare de a-și cere scuze. Szephrina simți un val de rușine spălându-i fruntea, obrajii și apoi trecându-i ca un gradient prin tot corpul, poate sperând ca astfel să o ascundă ca o mantie. Da, poate era confortabilă, dar până la urmă ce se aștepta străina din fața ei să facă? Să spargă un geam, să cânte în unison în ritmul alarmelor, să păcălească gărzile cu un frisbee și să fugă spre apus către baza rebelilor, înainte să fie prinsă? Total nefezabil. Era vina ei că s-a trezit cu o oportunitate de a trăi în metropolă și apoi a muncit pentru o carieră, iar acum face ce poate pentru a-i ajuta? 

— Toată lumea apreciază tacit munca GATOS și este admirabil că perseverați, dar să fim serioși, operațiunile voastre au un impact la fel de mare ca o furnică pe piciorul unui gigant. Luptați un război deja manipulat în defavoarea voastră și nu toată lumea, inclusiv eu, are voința de a paria într-o cursă aranjată. Guvernul este mult prea înrădăcinat și mult prea puternic pentru a mai putea fi schimbat acum. Doar cedează niște informații și vei fi eliberată să-ți continui lupta cu morile de vânt!

— Deci nu mai poate fi făcut nimic? Nu mai merită ridicat niciun deget? Trebuie să cădem toți în genunchi și să ne predăm sufletele în fața noii ordini sau să fim decartați undeva într-un ghetou? Și nouă ne pare că este o muncă imensă și știm cât de departe pot ajunge ghearele unei organizații atât de mari. Sunt momente când ar fi mai ușor să ne predăm și să lăsăm lumea pe mâinile cui o fi, dar tocmai aici se ascunde trucul cel mai mare al sistemului – dacă am gândi toți așa? Dacă renunți tu, dacă renunț eu, dacă s-ar lăsa tăcerea peste câmpul de luptă în timp ce toată opoziția dă din umeri și pleacă capul? Atunci ce s-ar mai obține? 

— Nu cred că se va întâmpla asta doar pentru că eu nu am curajul sau energia de a schimba lumea chiar în secunda asta… 

— Probabil că nu, dar gândește-te: dacă toți cei asupriți am fi uniți și am ști că vrem libertate de sub cizma dictatorială? Dacă am pune deoparte frica și deranjul personal, pentru o singură lovitură imensă, cât de multe am schimba!

— De un lucru sunt sigură, dacă aș face asta, m-aș trezi singură pe străzi și poate chiar mai rău. Pe cât ai descrie lumea ca fiind pe culmea asta decizională a fiecăruia, eu consider că suntem deja lansați pe o vale a pieirii, suntem deja pe toboganul fierbinte pe care ne-au adus generațiile anterioare și pe care nu mai putem să ne urcăm înapoi. Ce pot face e să îmi ofer ajutorul pe cât ar fi el de mic, să îmi beau cafeaua și să îmi aștept rândul și, poate, când totul va fi dus de râpă și pentru mine, măcar să știu că m-am bucurat de ultimele firimituri de viață normală înainte să îmbrățișez un tsunami politic venit să mă muște în propria ogradă. Atunci, mai vedem, dar până atunci, nu am dreptul să aleg propriul bine? 

— Dar nu ai fi singură! Nu vezi cât de bine am fost păcăliți? Ne naștem cu toții cu bucăți vitale dintr-o revoluție și le dăm la schimb pe rațiile, aerul curat și verdeața care erau dreptul nostru natural! Dacă de fapt tu ai deține butonul care oprește tot războiul, dar l-ai dat la schimb pe un somn fără vise și o conștiință ușurată? 

Szephrina și-ar fi dorit să scape de discuția asta care o punea față în față cu propriile alegeri și o forța să își justifice neimplicarea. Așa se simțeau oare femeile când erau acuzate de vrăjitorie? Îi înmână agentei un chestionar, încheie ședința și ieși din birou. Sigur, lumea trebuia schimbată și Dictatorul trebuia zvârlit într-o cutie și expediat într-o zonă deșertificată din cauza dezastrelor climatice și pus să își recâștige averea prin practica numită „hustling”. Totuși, una era să critice tacit nedreptățile, știind că viața continuă ca până atunci, și cu totul alta să i se ceară să renunțe la propria bunăstare. Nu era ca și cum nu o interesa ca toată lumea să beneficieze de același grad de confort, dar chiar era responsabilitatea ei să se zbată? La ce bun? 

Ședințele cu Thea se dovediră a fi o duzină de sesiuni similare primei lor discuții, mereu aprinse, despre valori, organizare, ideologie, dar nimic specific divulgat despre GATOS. Szephrina simți cum, odată informația obținută, opoziția ei inițială se topea și mai revenea doar rareori pentru a o apăra de vinovăție. Similar unui concurs de tras sfoara dintr-o parte în alta: Szephrina încerca să nu cedeze sub ochii intenși și argumentele Theei, iar Thea câștiga de fiecare dată și o uimea cu răbdarea de care dădea dovadă. La finalul ședinței cu numărul 14, Szephrina realiză că interogarea ei se transformă într-un seminar introductiv pentru rebeli și că se simțea… bine? În timp ce Thea râdea legat de ceva ce tocmai spusese, Szephrina își dădu seama ca prin vis că agenta se sprijinea de biroul ei în timp ce discutau soluții pentru implementarea unui sistem bazat pe egalitate în distribuția puterii în stat și că Thea părea mult prea confortabilă pentru cineva care explica cu atâta pasiune de ce Guvernul trebuia înlăturat. Ca un arc după ce fusese lansată săgeata, zâmbetul Szephrinei se metamorfoză în ochi mijiți și un beculeț invizibil deasupra capului ei.

— Nu ai mai pomenit nimic de GATOS de când ai ajuns aici prima oară. De ce?

Thea amuți. 

— Plănuiți ceva și doar trăgeai de timp, nu-i așa?

— Szeph, știi deja că astea sunt detalii pe care nu ar trebui să le divulg.

— Credeam că încerci să mă recrutezi.

— Ăsta ar fi fost un bonus.

— Deci tot ce ziceai despre unitate și colaborare era doar teorie?

Agenta păru să-și cântărească opțiunile. O căută cu privirea pe Szephrina și păru că orice găsise, nu era încă de ajuns.

— Nu este sigur să colaborăm dacă nu alegi o tabără.

— Mi-ai putea spune cum va decurge totul ca să știu dacă mă alătur vouă.

— Asta sună ca un mod de a participa fără a-ți asuma niciun risc. 

Szephrina nu o putu convinge pe Thea că ar putea păstra informația secretă, iar agenta părea că impune un ultimatum: alătură-te schimbării sau rămâi de partea Guvernului. În mintea Szephrinei, lucrurile nu erau la fel de alb/negru, ci constituiau un gradient fin prin care era ușor să te pierzi în lipsa unor dovezi concrete precum o adunare a cetățenilor în care ea și Dictatorul ar fi puși într-o oală la fiert și înțepați cu furci, ca să plătească pentru privilegiile care au opresat suburbiile.    

În toiul acelei nopți, Szephrina se afla încă în birou când aude o patrulă de gărzi grăbindu-se către [Camera de Control unde se afla Butonul Roșu care cauzează Colapsul Imperiului.

Nu-i așa că ar fi minunat să existe un fel de buton roșu care să oprească tot capitalismul – un buton care are scris lângă: Nu apăsați, altfel profitul companiilor va fi pulverizat și toți oamenii vor avea drepturi egale și condiții de viață bune fără a supraexploata unele țări „subdezvoltate” pentru profitul altora „civilizate”. 

Pentru a reduce screen time-ul autoarei, acest buton magic se făcea că există și se află fix în vârful sediului central în care Thea și Szephrina se aflau. Whoosh!]

Szephrina urmări gărzile spre sursa agitației, unde auzi cum Dictatorul mansplainuiește ceva cuiva ținut de o gardă în timp ce se zbate și, sincer, cine oare ar fi stat de bunăvoie la un monolog al Dictatorului în care… – Thea! 

Înainte să realizeze de ce se lăuda precoce Dictatorul, el o observă pe Szephrina în pragul încăperii. Capetele tuturor din cameră se întoarseră deodată spre ea, iar aceasta fu nevoită să se apropie. 

— Dr. Zirco, v-ați ales un moment foarte bun pentru a vă alătura. Tocmai ce am prins această agentă încercând să distrugă Guvernul. 

Szephrina nu se gândea neapărat că ar avea ceva de spus, dar în mod caracteristic, Dictatorul continuă să vorbească ca și cum nici nu se aștepta că ar putea fi întrerupt sau că altcineva ar putea avea ceva de zis.

— Chiar ați crezut că se întâmplă ceva în acest regim fără știrea mea? Toată activitatea voastră a fost înregistrată și raportată mie! Odată ce am aflat că Rebeliunea avea de gând să atace, am pus în alertă toate gărzile. Iar pentru reușita de a nu ceda tentației naive de a vă alătura acestor barbari impertinenți ar trebui să vă mulțumesc, doctore…

Szephrina realiză că aici se afla portița ei de scăpare. Dictatorul crezu că rezistase invitației Theei din loialitate pentru Guvern, iar după fața Theei care părea trădată, deși nu surprinsă, credea și ea același lucru. Szephrina putea să îi dea dreptate Dictatorului și să își continue viața așa ca până în acel punct, poate chiar și cu o promovare la pachet care i-ar permite mai multă autonomie să facă schimbări din interiorul regimului, ceea ce era tentant. Ezitând, Szephrina se întoarse spre Dictator: 

— Căpetenia Voastră, eram pe cale să aflu o informație importantă legată de GATOS, mi-ar fi permis să mă adresez agentei un moment?

— Fie, pentru loialitatea demonstrată, ați putea încerca. Aveți trei minute.

Gărzile o eliberară pe Thea pentru ca Szephrina să i se poată adresa de aproape. Oare ce avea să se întâmple cu Thea odată ce va fi luată din Camera de Control? Cu siguranță, acum nu mai avea să fie eliberată.

— Dacă ne spui ceva despre GATOS, poate Dictatorul va avea milă.

Înainte ca Thea să poată răspunde, Dictatorul scoate un zgomot care se află la intersecția dintre râs și scrâșnet de jante pe asfalt, întrerupând-o pe agentă:

— Dr. Zirco, știm că folosiți această „eliberare” ca strategie pentru a obține informații, dar cred că agenta s-a prins deja că asta nu se întâmplă niciodată!

Szephrina se simți de parcă niște var stins tocmai îi fusese aruncat în stomac. O privi pe Thea și înțelesese că doar ea crezuse că eliberarea era ceva adevărat și că reticența agentei de a dezvălui ceva fusese strategică. Szephrina își încordă sprâncenele sperând că inocența ei și părerea de rău îi vor fi transmise fără să fie nevoie să deconspire asta de față cu Dictatorul.

— Thea, pare că în ciuda tuturor spuselor tale, ai fost singură în misiune. Unde sunt restul agenților, unde e comunitatea de care mi-ai povestit că m-ar primi?

— Asta nu e ceva ce ți-aș dezvălui ție, mai ales acum că e clar de partea cui ești. Se pare că privilegiul te-a desensibilizat cu totul la suferința altora și te-a transformat în complicele perfect. 

— Nu am în mine inițiativa necesară pentru a alege o viață plină de conflict. Nu aș putea să văd zilnic tot ce mi-ai povestit din afara metropolei și mă depășește situația. Uită-te la tine! Ai fost prinsă și probabil vei fi condamnată și uitată într-o celulă undeva pentru tot efortul tău de a face lumea mai egală. 

— Și crezi că nu a meritat? Am ajutat sute de refugiați, am salvat vieți, am protejat viitorul organizației. De aici, am mapat structura întregii clădiri, am comunicat nume importante, am plantat idei în mințile tuturor angajaților de aici. Chiar și dintr-o temniță, voi ști că am schimbat ceva. 

— Și viața ta? Tu mai poți avea o viață pe lângă misiunea asta?

— Viața mea e comunitatea pe care am creat-o alături de ceilalți rebeli care îmi împărtășesc valorile. Mai bine aș muri știind că am încercat să lupt pentru valorile mele cu tot ce am, să contribui la eliberarea lumii, decât să trăiesc în confort, dar într-o cușcă a minții. Tu asta alegi?

Dictatorul făcu un semn gărzilor care se apropiau de Thea cu o seringă sedativă. Panica Szephrinei îi sări în gât ca indicatorul unui joc de testat forța loviturii de ciocan de la un bâlci. Era mai ușor să închidă ochii și să o lase pe Thea să se confrunte singură cu propriile consecințe, dar cum ar fi putut să revină la rutina de dinainte știind că dincolo de zidurile metropolei există baze de rebeli care luptă și au nevoie de oameni ca să curețe fața planetei de corupția regimului?  

— Permiteți-mi să îi administrez eu sedativul, am cunoștințe medicale.

Dictatorul rânji mândru și într-un mod dezgustător de patern pentru cineva care asuprește mii de copii din țările pe care le exploatează pentru resurse. Szephrina se gândi cu părere de rău la faptul că agenta nu avea aripi ca să poată scăpa, dar uitându-se spre Thea, realiză că, în acel moment, dacă ar fi avut, le-ar fi privit cum sunt smulse și decartate undeva pe podeaua sterilă a încăperii.

***

Thea

Szephrina o preluă din prinsoarea gărzilor și explică pentru toată lumea ceva tehnic legat de vizibilitatea venelor ei. Thea se lăsă trasă de doctor către panoul de control unde lumina ecranelor era mai puternică. În activitatea ei revoluționară de până atunci, simțise multe momente de deznădejde sau de oboseală, uneori își imagina că părul ei împletit îi continua dincolo de omoplați prin niște extensii greoaie, ca un lanț care mătura pământul pe care mergea. Iarba pe care o ținuse în buzunare se ofili din prima săptămână petrecută în clădirea Guvernului și acum înțelegea și ea de ce. Schimbarea părea mult mai tangibilă atunci când se afla în mijlocul acțiunii, înconjurată de activiști și colegi din GATOS. Când vedea familii puse din nou pe picioare sau când făcea planuri pentru a împiedica aprovizionarea metropolei cu resurse furate, simțea că lucrurile se află în pragul schimbării. Totuși, privind butonul roșu flancat de gărzi din spatele Szephrinei, putea aproape să guste ironia propriilor argumente. Se afla la un metru distanță de oprirea regimului și nu putea face nimic care nu ar rezulta în săltarea ei spre cine știe ce loc părăsit până și de ploșnițe. Szephrina aruncă o privire înspre gărzi și desfăcu dopul seringii. Prin vijelia propriei înfrângeri, doctorul murmură:

— Va fi inconfortabil, dar este necesar.

Agenta dădu să își ridice privirea ca să tune și fulgere asupra Szephrinei pentru comentariul ei ipocrit, dar indignarea i se disipă când observă că doctorul nu părea să i se adreseze ei, ci să repete asta pentru ea însăși. Thea își încruntă sprâncenele în confuzie și își lăsă brațul să fie luat cu grijă de doctor pentru administrarea sedativului. Szephrina se opri un moment își lăsă privirea să cadă asupra buzelor Theei, fapt care îi dădu acesteia senzația de cădere în gol. Într-o secundă, între cele două se înfiripă o înțelegere, iar Szephrina se înclină spre ea șoptindu-i:

— Nu ești singură.

Thea se lăsă prinsă de braț și simți mâna Szephrinei pe obrazul ei, trăgând-o mai aproape și, pentru un moment întins cât o eternitate, sărutând-o. Deși nu trecuseră mai mult de câteva secunde, șocul gărzilor pare că fusese mult mai mare decât al agentei. În confuzia creată, gărzile fuseseră distrase și nu observaseră cum Szephrina își întinse mâna, apăsând butonul cel roșu.

Porțile metropolei se deschiseră, iar agenții GATOS pătrunseră în sediul imperiului, ajutând la lichidarea gărzilor și a angajaților loiali ai fostului regim. 

[Iar aici ne vom imagina finalul fericit al unei revoluții din care tragem concluzia că schimbarea pornește doar dacă formăm comunități și avem curajul să nu mai fim neutri politic. 

Nu, rebelii nu au instaurat un nou regim dictatorial și da, Thea și Szephrina au rămas împreună și au continuat să salveze lumea, puțin câte puțin.]

 

***

Acest text face parte din proiectul „Autoetnografii periferice – ateliere de scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a trei serii de ateliere cu moduri diferite de abordare a scrierii feministe. Textul de față face a fost realizat în grupul Scriere experimentală/ dincolo de genurile literare, facilitat de Alini Medoia.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.