La fundul sacului: despre burnout în mediul activist

de Veda Popovici
citit de Alice Monica Marinescu

Artă digitală de cover de Marta Mattioli
Ilustrații de interior de Thea Lazăr

Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.

***

Anul trecut am intrat într-un burnout intens. Ce înseamnă asta? Înseamnă că la capătul unei serii de evenimente nefericite și pe fondul unui ritm intensiv de muncă, am ajuns la fundul sacului. Și asta dacă sacul e sufletul-, corpul-, inima-, creierul meu. Poate că termenul burnout putem să-l traducem în românește ca un consum extrem de sine. Nu e „doar” epuizare sau depresie, e a te împinge atât de mult pe o perioadă susținută de timp încât îți consumi toate resursele interioare, emoționale și fiziologice. La fundul sacului, care ești tu, nu mai rămâne nimic altceva decât anxietate până la teroare, gânduri frânte și invazive, emoții haotice care te stăpânesc și un corp în dureri, tremurând și uneori delirant. Și, mai rău, la burnout sau consumul excesiv de sine, ți-e foarte greu sau chiar imposibil să-ți mai refaci rezervoarele de resurse interioare, emoționale și fiziologice.

Pe cât de înfricoșător pare – și este – burnout-ul nu este, nici pe departe, ceva neobișnuit. Apare des în mediile de muncă din structuri capitaliste și, din păcate, burnout-ul e foarte comun în mediul activist, unde sacrificiul de sine, adversitatea și munca continuă, intensă sunt parte din ritmul cotidian al vieții. În ultimii ani, am fost martora a mai multor astfel de episoade ale tovarășelor și tovarășilor mei. A ajutat să începem să înțelegem, să ne educăm cu privire la ce ni se întâmplă. Însă, cele mai importante par a fi deconstruirea mecanismelor prin care această constantă împingere a limitelor are loc și, în paralel, normalizarea practicilor de grijă reciprocă, individuală și colectivă. Dacă ar fi să rezum provocările acestor eforturi la o întrebare fundamentală, aceea ar fi: cum să ne convingem că grija de sine, înțelegerea propriilor limite și afirmarea lor, în locul împingerii lor, sunt esențiale pentru trăinicia mișcărilor sociale?

Burnout și muncă în lumea mare și rea

În lumea mare și rea, adică în societatea normativă, burnout-ul e deja acceptat ca atare. Pe lângă că e studiat de multă vreme, recent și Organizația Mondială a Sănătății a catalogat burnout-ul ca un sindrom profesional, practic un fel de boală de muncă. Tot în cheie normativă, consumul excesiv de sine este mai prezent în ocupațiile unde motivația individuală pe baze morale și investirea emoțională sunt mai mari. Adică acolo unde e vorba de bine și rău, acolo unde ai o miză emoțională în munca ta. Activismul este una din aceste ocupații.

Dincolo de faptul că până și în lumea normativă este recunoscută povara extra pe care munca politică o presupune, știm cu toatx cât consum emoțional are loc în noi doar din efortul de a trăi fiecare zi cu conștiința acută a discrepanței uriașe între nedreptatea și suferința din lume și ceea ce ne dorim să se întâmple. Distanța între ceea ce se întâmplă concret și ceea ce ne-am dori să se întâmple este uneori micșorată cu puțin, alteori cu mai mult, și de cele mai multe ori, chiar deloc. Sigur că asta ne și împinge mai departe și dă sens muncii politice, însă, când rezultatele sunt mici pentru foarte mult timp, e ușor să ajungem să ne simțim copleșitx emoțional constant și să ne pierdem motivația. Ajungem astfel să ne întrebăm: ce rost mai au toate astea?

Însă, dacă această logică pe undeva reproduce sau e derivativă eticii capitaliste?

Goana după rezultate și constanta evaluare a valorii muncii, în funcție de proporția dintre așteptări și rezultate, sunt niște valori din capitalism. Acesta ne învață viteză, productivitate, flow. Timpul capitalist este unul în care eforturile sunt plănuite într-o cascadă rapidă, orice efort trebuie să ducă la rezultate vizibile și orice rezultat e cuantificabil: ai „investit” timp, muncă și ce-ți „iese”? Timpul capitalist este unul raționalizat: toate eforturile sunt planificate, toate rezultatele se măsoară și toate obiectivele atinse erau deja anticipate și încadrate temporal. Atât deviația de la acest program, cât și schimbarea ritmului produc haos. Și nimeni nu vrea haos în capitalism.

Munca e totuna cu viața și…

Cum am ajuns în burnout? Pe scurt, pe fondul unui ritm de muncă acut cu puține rezultate s-au adăugat o suită de evenimente urgente: moarte și frică de moarte, boală și frica pierderii autonomiei, pierdere de lumi și oameni: însingurare peste însingurare peste inimă frântă, violență susținută îndreptată asupra mea și unora la care țin. Când te ocupi cu activismul sau munca politică, viața ți-este cam contopită cu munca. E neclar unde se oprește o sarcină pe care ți-ai luat-o și unde începe, pur și simplu, traiul tău de zi cu zi.

Am avut norocul să fiu crescută într-un spirit anti-muncă. Părinții mei adesea spuneau ferm și serios: când muncești la șef sau patron niciodată să nu stai un minut în plus față de norma ta. Niciodată nu fă nimic extra pentru care nu ești plătită! Însă, experiența lor e bazată pe modelul fordist de muncă: jobul de la 9 la 5, unde când se termină munca, te ocupi de ale tale, de viața ta, treaba ta. Adică, munca e separată de viață, ce faci la job nu prea are legătură cu viața ta. Sigur, acest lucru e criticat, din perspectivă marxistă, ca fiind alienant: sinele tău muncitor ajunge să fie așa divorțat de viața ta individuală și socială încât îți aduce anxietate și inautenticitate. Păcăleala e că, în neoliberalism, acest model e considerat depășit și printr-o apropriere a criticii alienării, modelul neoliberal de muncă zice nu alienării și combină munca cu viața personală. „Combină”, însă, nu e bine spus. De fapt, modelul neoliberal normalizează colonizarea vieții de către angajator, pierderea intimității și dizolvarea normelor măsurabile ale muncii, cum ar fi orele prestate: adică toată partea aceea de teambuilding-uri, socializare, adresări informale, etc. prin care corporația ți se strecoară în suflet.

…personalul e politic

Chiar dacă trăiesc în comunități, colective și grupuri cu angajamente anti-capitaliste unde acest model neoliberal este aspru criticat și ne străduim să ne organizăm viața și munca în termeni eliberatori, ceva din acest model tot ne infiltrează viețile. Contopirea muncii politice cu viața individuală și colectivă e considerată o valoare, în mediile de stânga. Personalul e politic. Efortul permanent de a reflecta, în viața de zi cu zi, principiile despre care vorbești este o modalitate de trăi autentic și nesubordonat. Mai important, este o modalitate prin care aducem utopia la care visăm mai aproape de noi și de momentul prezentului. Însă, ce te faci când această contopire dintre viață și muncă pare uneori bizar de similară cu modelul neoliberal? Când motivația ta fundamentală pentru munca pe care o faci este atât de intim legată de cum te definești, granițele se dizolvă și, de fapt, e ușor să te pierzi pe tine însxți.

În timpul pe care l-am pierdut azi, puteam să fac asta, asta și asta – toate lucruri care ar fi adus mult bine pentru alte persoane și grupuri sau Dacă nu aduc ceva mișcării, constant, cum să zic că fac parte din ea? sau alte asemenea întrebări retorice, chiar dacă nu sunt rostite sau nu reprezintă o intenție clară, pot deveni crezuri de zi cu zi, care iau locul motivației principale. Pe fondul unei nesiguranțe a valorii noastre, devenim propriul nostru paznic. Și astfel, cădem în plasa unui model de muncă foarte similar celui neoliberal, în care disprețul de sine este folosit pentru o logică a productivității.

Adică, lumea normativă m-a învățat să mă urăsc și atunci știu despre mine că nu merit recunoaștere, că nu sunt mai deloc valoroasă și toată valoarea de sine mi-o voi deriva din această muncă și rezultatele sale. Derivată dintr-un model neoliberal, așa o logică a muncii ne duce rapid la o nevoie de a deveni eroix, salvatoarx a căror valoare stă în capacitatea sacrificiului de sine: cu cât te poți sacrifica mai mult și pe termen mai lung, cu atât ești mai de valoare pentru mișcare.

Sacrificiul de sine

Atât exploatarea de sine, cât și sacrificiul sunt normalizate în mediile normativ activiste, adică în mediile industriei ONG. Fiind o muncă cu o motivație așa-zis nobilă, așteptarea constantă este să te pui deoparte, să-ți amâni sau ignori nevoile, să-ți împingi limitele. Aceasta este atât de larg răspândită, încât ajungem la o adevărată cultură a martirajului în care persoana care este mai capabilă de sacrificiu de sine este mai bună, mai valoroasă, devine un model. Sacrificiul de sine pentru munca politică este însă un paradox: pare altruist, dar este cu adevărat egoist.

Deseori, persoanele care sunt de mulți ani în mișcări sociale și au pus umărul la numeroase puncte de cotitură din istoria respectivei mișcări, sunt și cele care muncesc mult mai mult decât persoanele nou venite în colective și proiecte. Deși pare firesc ca primele să ducă greul, cum ar veni, ele o fac și pentru că sunt mai aclimatizate într-un ritm de muncă intens și susținut – ritm mai bine integrat propriei vieți, însoțit de o motivație interioară și recunoaștere exterioară mai potrivite dorințelor respectivei persoane. Adăugăm și faptul că aceste persoane au fost acolo pentru diferite momente cheie din mișcare, și astfel observăm că deseori asta le aduce putere și autoritate informale.

Involuntar, ritmul lor de muncă intens devine frecvent un fel de „model” de activism spre care și celelalte persoane din grup ajung să tindă. Am văzut asta de multe ori și, într-o oarecare măsură, am trăit-o și pe pielea mea: activistx bunx devine persoana care poate munci 9, 10, 11 ore pe zi, zi de zi, și care rulează nenumărate inițiative pe degete și care își mai face timp și pentru comentariu politic sau socializare. Tipul de recunoaștere ce survine din această situație, împreună cu puterea și autoritatea informale, chiar dacă nu au fost niciodată scopuri ale persoanei respective, pot ușor deveni principala motivație. Atunci sacrificiul de sine devine cu adevărat egoist.

Chiar dacă nu ne dorim asta și nu o facem intenționat, de fiecare dată când un asemenea tip de muncitor devine model, reproducem într-o mare măsură varianta neoliberală a productivității. Și o dată cu el și la fel de neintenționat, putem reproduce dinamici opresive (saniste, clasiste, etc.) în felul în care distribuim munca, resursele și recunoașterea.

Paradoxul grijii de sine ca un act pentru colectivitate

Hai să înlocuim paradoxul toxic al sacrificiului de sine cu cel eliberator, al grijii de sine. Mai întâi, însă, trebuie să revendicăm grija de sine din industria self-care-ului. Știți acel celebru citat din Audre Lorde cum că grija de sine este un act revoluționar? Ei, de câțiva ani încoace, o întreagă industrie a self-care-ului și-a apropriat acest principiu emancipator și a furnizat pretexte infinite claselor burgheze pentru a-și acoperi complicitatea și a-și motiva ignoranța, pasivitatea și lipsa de implicare în fața violenței exercitate de sistemele de opresiune și exploatare.

În mediile de stânga, criticăm aspru și demult această situație, însă, haideți să ne întrebăm în ce măsură aceasta este o critică emancipatoare și în ce măsură e doar o manifestare a unei credințe intime că nu merităm grijă, spațiu și recunoaștere? Așa cum o gândea Lorde și împreună cu ea, o întreagă suită de activistx radicale, grija de sine, ca act revoluționar, înseamnă să spui NU timpului capitalist. Și, odată cu el, să spui nu goanei după rezultate și valorizării muncii tale conform productivității. Dacă timpul capitalist este unul axat pe rezultate vizibile, timpul revoluționar este imprevizibil și, de cele mai multe ori, e de durată. Consecințele muncii noastre se pot vedea într-un timp mai scurt decât speram sau peste foarte mulți ani. A clădi comunități rebele și mișcări sociale anti-autoritare ia mult timp și, la sfârșitul zilei, pentru a ne asigura că avem răbdarea acelui timp, trebuie să avem grijă de noi însxne.

Grija de sine nu ne duce neapărat într-un orizont individualist sau de consum. Când începem să ne vedem corpurile și inimile mai mult decât niște resurse, să le vedem ca depozitare a istoriilor noastre și surse de înțelepciuni și lecții dincolo de raționalitate, ele devin foarte prețioase. Și înțelegându-ne pe noi astfel, deschidem o cale de a vedea și cealaltă persoană astfel, apropiindu-ne mai mult de un ideal al grijii reciproce. Grija reciprocă, după cum spune Iox, este și o formă de putere colectivă în fața exploatării și distrugerii.

Încetinire și odihnă

Împotriva timpului capitalist, al vitezei, productivității și flow-ului, să aducem un timp încet și fluctuant. Încetinirea nu e pauză și nu e amânare, ci este o schimbare de ritm pe bune, care să-ți aducă corpul mai în prezent și sufletul mai aproape de corp. Când încetinești, reușești să-ți auzi respirația, bătăile inimii, ritmurile tăcute și conștiincioase ale corpului tău. Poți înțelege și învăța despre toate locurile acelea din tine unde corpul tău a pansat o rană, a înlocuit durere cu plăcere sau a închis o suferință într-un sertar. În încetinire, poți învăța să te odihnești.

Marea revelație, pe care mi-a adus-o burnout-ul, a fost că până acum nu prea aveam habar cum să mă odihnesc. Ceea ce numeam odihnă era de cele mai multe ori: oprire din cauza epuizării, amânare sau procrastinare. Uneori, pentru a mă proteja de un ritm accelerat și nerezonabil de muncă, pur și simplu dădeam cu flit. Toate aceste forme de a mă opri nu erau nici prea plănuite, uneori, nici conștientizate. De multe ori, trebuiau neapărat legitimate de alte persoane tovarășe care să-mi spună: da’ culcă-te că nu mai rezolvi nimic la ora asta, sau hai că ai voie să te distrezi sau da’ mai dă-o încolo de muncă, chiar și asta activistă. Când acestea corespund majorității momentelor de răgaz, ele nu pot fi numite odihnă. Ele sunt mai degrabă pauze de la ritmul accelerat și urgent al vieții, în adversitatea capitalistă, unde somnul e funcțional și pur pragmatic.

Burnout-ul m-a forțat să încetinesc și să mă opresc. Și acestea au fost asurzitoare la început: gânduri intruzive, agitație, anxietate sufocantă. Frică, vinovăție, rușine, vinovăție, frică: toate acestea vin peste tine când te oprești. Mă panicasem că, păi dacă nu mai fac asta, ce vor crede ceilalți? E foarte posibil să se întâmple chiar asta: să dezamăgești. Și confruntându-mă cu frica aceasta, mi-am dat seama că, în primul rând, eu trebuie să fiu mai îngăduitoare cu mine. Iar dacă chiar se produce dezamăgirea celor din jur, e și aceasta parte din experiența iubirii dincolo de pedeapsă.

Din îngăduire, am descoperit că, pentru mine, odihna e în primul rând o schimbare de ritm interior. De la ritmul accelerat și disciplinat al muncii, trec la un ritm dezorganizat, un ritm care urmează trăirile interioare mai atent. Odihna a devenit un spațiu de regenerare nu doar fizică, ci și psihică, în care încerc să învăț ce anume e cu adevărat regenerativ pentru mine nu doar conform tiparelor societății normative. Când îmi iese, odihna e un spațiu de unde visez cu ochii deschiși, uneori la lucruri mai tangibile, alteori la lucruri mari și grozave.

Plăcere, plăcere, plăcere

De trei ori plăcere pentru că, parcă, uneori ne e și rușine să spunem acest cuvânt. Îmi pare uneori că am pus botul la vrăjeala capitalistă și de consum și avem impresia că plăcerea e vreun moft burghez, ține de consum, shopping și divertisment. Am simțit și la mine și la altx că nu ne permitem să simțim plăcere, ca și cum, dacă se întâmplă asta, devenim atât de indulgentx încât vom uita de motivațiile noastre, de revoluție și de tot. De când a devenit indulgența aproape echivalentă cu a perpetua opresiune? Oare nu tot de când ne-a învățat capitalismul că nu e bine să fii leneș și să pierzi timpul?!

De fapt, motivațiile le pierzi cu adevărat nu când îți îngădui și tu o plăcere, ci în burnout. Eu mi-am pierdut nu doar motivația, ci și speranța și chiar simțul sinelui: nu mai știi de ce făceai lucrurile pe care le făceai, ce te mâna, ce te motiva, unde îți găseai satisfacțiile de zi cu zi și cele din perioadele mai lungi. Dacă ești puțin ca mine, atunci motivațiile sunt mult împletite cu narațiunea pe care o ai despre sine: adică cine ești tu, cum te imaginezi, cum te prezinți față de alte persoane. Pierzându-ți aceste repere fundamentale, te depersonalizezi.

În încetineală, odihnă și timp întins, îți poți asculta corpul și să-l lași să te (re)învețe cine ești. Plăcerea poate fi o ancoră, o modalitate prin care îți lași corpul să-ți aducă aminte cine ești, prin ceea ce îți produce plăcere. Dincolo de hedonism sau căutarea satisfacției imediate, plăcerea este locul unde sufletul se simte acasă și hormonii fericirii nu acoperă emoțiile negative, ci le vindecă. O astfel de experiență te poate învăța să te asculți cu atenție, să auzi ce-ți spune corpul, inima, intuiția. Pe calea asta, poți ajunge la ce-ți dorești cu adevărat, dincolo de obiective imediate sau pe termen mediu, dincolo de scenarii normative de familie-casă-carieră. 

Tandrețe, suavitate și dulceață

(Sau despre softness)

Când, în munca politică, nu e loc de plăcere, deseori aceasta este mânată doar de furie și durere. Satisfacțiile devin marginale, subordonate acestei furii. Furia mi-a adus multe beneficii, supraviețuire chiar, însă mi-a făcut și mult rău.

Nu sunt la primul burnout, bineînțeles. În celelalte două episoade, eram și mai îndepărtată de propriul corp și, și mai mult afundată într-o paradigmă a furiei și a energiei excesive. Agitația constantă și consumul resurselor propriului corp m-au dus odată la a avea halucinații. Abia în acel moment, m-am prins că sunt în burnout. Cauzele principale nu au fost vreo suită de evenimente nefaste, pe fondul muncii excesive, ci pur și simplu, muncă non-stop, extrem de consumatoare, intensă și cu energie înaltă. Afectul meu principal era, pe atunci, furia. Am învățat să mănânc jăratic, să-mi cresc colți, să mușc, nu doar să latru – și astea sunt toate expresii pe care prietenx mi le-au spus cu drag. Toată fioroșenia asta m-o fi dus undeva în viață, dar a și pus la colț tandrețea și suavitatea.

Și aici mă gândesc, mai degrabă, la tandrețea orientată spre sine, decât către alte persoane. Alături de îngăduință față de sine, odihna regenerativă și redescoperirea plăcerii, blândețea și tandrețea față de sine pot fi esențiale atât pentru a nu intra în burnout, cât și pentru a-l depăși. Mereu am crezut că e bine să-mi împing limitele, însă cu ideea asta am ajuns să practic un fel de duritate, aproape să-mi fiu mie însămi paznic.

Uneori, însă, poate nu ne acordăm blândețe și menținem un ritm prea accelerat de muncă, pentru a nu simți. Și asta pentru că știm, mai mult sau mai puțin inconștient, că ceea ce va veni la suprafață e o infinită deznădăjduire, o inimă foarte-frântă. În fața unei inimi foarte frânte e nevoie, însă, de tandrețe și dulceață: să-ți acorzi confort fizic și emoțional cu atenție deosebită față de toate micile lucruri pe care ți le pot aduce. Să trăiești cu mici chinuri nenecesare nu e o virtute. Să fii propriul paznic și exploatator nu e progres. Însă, să poți să contribui la schimbarea politică la care visezi, într-un mod care îți permite blândețe și plăcere față de tine însxți – aceasta mie-mi sună, mai degrabă, a realizare.

Ce-am primit sau despre practicile colective

Pentru că am privilegiul de a munci în medii cu principii anti-capitaliste, burnout-ul meu a fost înțeles și am fost susținută de colegele și colegii mei. Tovărășia lor a însemnat o vinovăție mult mai mică și liniștea că, până la urmă și în ciuda a tot, va fi ok.

Aceste persoane au înțeles burnout-ul ca o chestiune ce ține de sănătate mintală și, deci, au venit diverse aspecte de bune practici prezente în activismul anti-sanist. Astfel, e important să ne amintim că cineva nu alege să fie în burnout și nici nu poate alege să iasă din burnout. În cazul meu, recuperarea, vindecarea din această profundă criză s-a realizat în jumătate de an. Aceasta înseamnă că timp de aproximativ șase luni, a fost nevoie să-mi diminuez cantitatea de muncă de la 9-10 ore pe zi, la 2-3 ore pe zi. În timp ce mie, acest lucru mi-a permis să mă vindec cu adevărat, în mediile normative de muncă o asemenea schimbare de ritm e aproape imposibilă.

În lumea mare și rea, poți să faci genul acesta de schimbări doar dacă ești ceva șef sau CEO. Altfel, pentru cei și cele precare, să îți diminuezi de trei ori cantitatea de muncă înseamnă de trei ori mai puțin bani și beneficii și dificultăți profesionale pe termen lung. Din perspectiva asta, e important să nu uităm aspectele materiale ale organizării muncii noastre. Chiar dacă ele nu fac obiectul acestui articol, fără să le integrăm nu am putea nici să ne oprim din muncă, nici să ne vindecăm. Așa că, atunci când facem următoarea (re)distribuire de resurse, să avem în vedere că s-ar putea să fie nevoie să acoperim retragerea temporară a unora din noi.

Înțelegerea și sprijinul pe care l-am primit au însemnat și că nu m-am simțit singură. Uneori, poate de aceea și amânăm o pauză mult-visată: ne e teamă de singurătate, de a pierde legăturile cu tovărășia. Nu vom mai putea fi la curent cu ultimele dezbateri de pe social media, nu vom mai fi în rând cu toată lumea care face proiecte, călătorește, organizează. Ideal, retragerea și pauza din muncă, de care avem nevoie, nu ne izolează, nu ne însingurează. Așa că un lucru important, pe care eu am avut norocul să-l primesc, este asigurarea că burnout-ul nu mă va exclude din viața socială și ritmul emoțional ale mediului muncii politice. Că sunt tot parte din gașcă, cum ar veni.

Acolo, în burnout, mi-am dat seama că una din motivațiile toxice care mă împingeau la muncă extremă era teama că nu voi mai fi iubită, apreciată, recunoscută, dacă îmi iau o pauză, dacă îmi schimb ritmul de muncă. Și înainte, știam cât de importantă e aprecierea și că nu e ceva de condamnat dacă avem nevoie și căutăm recunoaștere, în special de la comunitățile noastre. Însă abia când am ajuns la fundul sacului am realizat că nu-mi era clar în ce măsură oamenii din jurul meu mă plac dincolo de munca pe care o fac. Chiar dacă pare înfricoșătoare această perspectivă, în burnout nu mai ai încotro decât să afli.

Aici e momentul unde poți învăța să te lași în brațele comunităților tale, să-ți dezvălui fragilitatea și vulnerabilitatea. Întinzând palmele pline de toate durerile acumulate, poți învăța să ceri și să și primești grijă. Cerutul și primitul de grijă sunt, pentru multx din noi, foarte greu de imaginat și experimentat. Pentru mine, cel puțin, e un spațiu sufletesc fragil și dureros. Nu faceți ca mine și învățați să le practicați înainte de a ajunge într-o criză acută. În final, grija pe care am primit-o m-a făcut atât mai modestă, cât și mai încrezătoare în comunitățile mele: un fel de mai mare siguranță de sine, dar bazată pe cei și cele de care știu că mă iubesc.

Ce m-a învățat burnout-ul

În mediul activist, în care există mai multă autonomie și auto-organizare și mai puține ierarhii de putere decât în alte domenii, putem să influențăm mai mult condițiile muncii noastre. Astfel, dintr-o perspectivă anti-capitalistă de prevenire a burnout-ului, e important să avem spații de muncă ce tind spre eliminarea presiunii producției, presiunii de a livra și spre înlăturarea ierarhiei morale între celx ce muncesc mai mult și celx care muncesc mai puțin. Iar apoi, bazat pe experiența mea, odată ce burnout-ul se produce, e esențial să primești asigurări că va fi bine, că nu e vina ta, că nu vei fi singurx, să primești sprijin material și recunoaștere, în continuare. Iar de partea ta, a persoanei care trece prin dificultăți, să faci eforturi pentru a învăța cum să ceri și să primești grijă și apoi să te și ierți.

Trebuie să te ierți, e foarte important să te ierți! Chiar dacă celx din jurul tău se poartă mișto cu tine, îți oferă sprijin și grijă, chiar dacă reușești să-ți dai timp, să încetinești, să găsești plăcere, să te odihnești, la finalul zilei e foarte posibil să rămână ceva vinovăție. Și acolo, în acel punct dureros al sinelui care-ți spune că nu meriți odihnă sau plăcere, că nu meriți recunoaștere dincolo de muncă multă-multă, acolo să te ierți.

Fără iertarea de sine, ne amărâm. Adunăm resentimente și, chiar dacă am reușit să ne luăm o pauză, acestea rămân și se pot transforma în alienare și cinism. Și atunci ne întoarcem în deznădăjduire, ne pierdem motivația și ceea ce ne mână în luptă, ca să zic așa. Iertarea de sine, de care vorbesc, s-ar putea să fie un proces mai complicat, mai îndelungat decât vindecarea din burnout. Să scormonești în suflet și să te confrunți cu niște datorii și vinovății care vin cine știe de când, e – puțin spus – greu. Într-o primă fază, iertarea de sine mi-a arătat că nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic și că puțin mai multă modestie, sub formă de pași înapoi e, de fapt, eliberatoare. Să te încrezi cu vulnerabilitate în persoanele din jurul tău, însă, ne va permite să ne detașăm, într-un mod eliberator, sub formă de modestie și pași înapoi. Iar acești pași înapoi înseamnă atât a asuma un rol mai de fundal prin care să dai spațiu altora care vor veni cu versiuni noi ale utopiei colective, cât și să te încrezi în comunitățile tale, care știu, dincolo de ce le poți tu oferi, încotro să mergem.

***

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre precaritate și anti-exploatare, curatoriată de Adina Marincea, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.