La liman – despre fericire, migrație, căutare. O poveste transoceanică

de Daniela Groza
Ilustrații de Irina Bako

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre migrație, curatoriată de Vera Ion, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

Chicago, decembrie 1999, un aterizaj în miez de noapte ploioasă, cu patru valize mari și sora lângă mine. Tata ne întâmpină cu zâmbetul de tată pe buze, ne îmbrățișează, culege bagajele și ne îndrumă spre mașina rece ce avea să ne ducă spre noua noastră casă și mamă temporare. Apa răpăia ca în filme, luminile străluceau repede în steluțe steluțe, de toate culorile, de la multe intersecții și magazine închise și apetisante. Doina ne aștepta cu biscuiți pe masă și entuziasm impecabil, mi-a plăcut că o auzeam râzând și fumând cu poftă, în timp ce noi ne curățam în baie, repede și tremurânde și neîncrezătoare și într-un fel fericite. Apartamentul era mic, curat și primitor. Am dormit în sufragerie preț de câteva săptămâni.

Semințe. Brifcor. Role cu patru numere mai mari de la tata. Păr scurt, argintiu. Alanis Morissette. Baschet. Mișto. Cartier Abator.

Bătăi, țipete, secrete, acompaniate de un pian cu coadă vechi adus nu știu cum în apartamentul nostru de la etajul trei, într-un bloc comunist. Chopin.

Vecina cu părul scurt de la casa din spatele blocului, adică Loredana. Purta pantaloni largi aduși din străinătate. O urmăream cu interes vădit din balconul nostru cu vedere la far. Primăvara se ivea plutind sub cireșii înfloriți, toamna târziu îi furam smochinele din spatele casei, și nu-mi plăceau smochinele. Ne-a și prins într-o seară.

În clasa a șasea mama și-a permis să ne trimită în prima noastră tabără de vară. Acolo o întâlnesc pe Cati cea depeșistă, tăcută, blondă cu ochii căprui. Dansul cu Cati, în blugi și bocanci, a nimerit sub privirile fostului meu prieten. Era gelos, un copil.

Primul sărut, lipsit de sentiment, cu Cosmin.

Cristina cea Bogată, cu tatăl navigator. Când mă chema la ea îmi doream un singur lucru, să ne jucăm Nintendo pe calculator, pentru ca noi nu ne permiteam să ne cumpărăm unul. Ea știa asta și petreceam ore întregi făcând altceva, jucând Monopoly de obicei. Prietena neprietenoasă, sub vraja dușmanului numărul unu. Banii. Avuțiile părinților. Puterea de a nu împărți.

Teancurile de cărți citite și necitite pe WC de mătușa X.

Unchiul Y era și drăguț și decis să nu participe în haosul lumii, a dansat cu oarecare seninătate prin băutură până la sfârșitul vieții.

Prăjiturile cu vișine fenomenale ale furioasei bunici Z. Vara trecută s-a stins și nu am simțit nimic.

Plecarea din România a fost cruntă, deși scăpam definitiv dintr-un coșmar familial. Sinuciderea mamei, 10 ani mai târziu, a stins un incendiu, celelalte ard imprevizibil.

Eu am fost supusă unui abuz sexual din partea mamei timp de câțiva ani după plecarea tatălui, sunt artist și șofer de taxi în New York și am osteoartrită la genunchiul stâng din 2021 (cine mă zărește pe stradă „alergând” poate râde împreună cu mine), nu mai am nimic de pierdut la cei 39 de ani de-abia împliniți, spun tot. Rușinea de a fi cine sunt și de a mă trage din ceea ce mă trag se învățase de acasă, de acolo și frica de a fi, de acolo și nevrozele asociate cu tăcerea. Acasă, la Constanța, ne prelucram trecut, prezent și viitor cinstind tăcerea. Aici dezvălui cu ușurință aceste câteva detalii și trăiri pe care mulți dintre noi le recunoaștem în versiuni și versiuni, riscând, din nou, un val de ocară din partea celor din care mă trag. Norocul meu salvator a fost o trăsătură a personalității deopotrivă neplăcută pentru cei rămași pradă vechiului regim: sunt gură spartă de la grădiniță încoace și prin urmare, oleacă mai neromâncă – în sensul că nici la noi și, am aflat ulterior, nici în alte familii, nu aveam voie să discutăm despre ce se întâmplă în sânul familiei. Această lipsă de grație a pus capac depresiilor din tinerețe, și nu, nu-mi face o plăcere deosebită să mai scriu despre un subiect despre care am tot scris, însă ochii noi merită tot respectul: veți primi în dar ceva nemaigăsit în povestirile precedente, un dar ce m-a surprins și pe mine de altfel, în plină pandemie.

În America, conviețuiam cu multe întrebări, dar nu aveam timp la dispoziție să răspundem acestor întrebări. Ne era dor de țară? De prieteni ne era dor, de limba în care comunicasem timp de 16 ani, respectiv 17 ani, ne era dor. De umorul de cartier ne era dor. De mamă nu mi-era dor, de sărăcie nici atât. De plajă nu ne putea fi dor, tata ne instalase aproape de lacul Michigan după două mutări de la Doina, undeva departe de liceu și înapoi peste drum de Doina, într-un imobil îngrijit de un român. Amplasamentul imobilului nu permitea lumina zilei să pătrundă, geamurile cu vedere la peretele clădirii alăturate nu reprezentau Marea Schimbare la care visau colegii noștrii de peste ocean. La liceul din Chicago, eu am rezistat până la sfârșit de clasa a XI-a, adoptată de echipa de baschet a liceului. Petreceam pauza de prânz cu câteva colege imigrante din India în cantina școlii, unde se serveau aproape invariabil cartofi prăjiți cu pui prăjit și broccoli sau burgeri sau pizza. Bogătașii nu se amestecau cu noi, mâncau la restaurantele din apropierea liceului: sandwich-uri de porc în sos extra suculent de la Potbelly’s, orezuri încărcate cu cărnuri glasate cu sos de portocale sau soia de la Panda Express, festinuri la care jinduiam ca orice copil dornic de a avea ce are cel de lângă el când cel de lângă el are mai mult fără să fi făcut absolut nimic decât să se nască în familia sa. Mâncarea gratis de la cantină ne permitea să punem deoparte alocația săptămânală de la tata, acei $20 bine chibzuiți pentru că altfel riscam să nu mai avem bani de gogoși și suc în weekend, când ieșeam cu prietenele surorii mele, câteva fete întâlnite la clubul românilor, Diana și încă trei fete, o imigrantă din Filipine, o fată de culoare, și o localnică hippie. Socializam cu cei de talia noastră socială, fără să înțelegem prea bine această ordine a lumii.

În vara anului dinainte de clasa a XII-a, am plecat cu prietena mea în California. Împotriva așteptărilor familiei și consilierului de la liceu, mi-am redus timiditatea la minim și am plecat spre o nouă viață. Mama a dat vina pe tata și pe americani. Tata a dat vina pe sine sau pe nimeni. Sora mea pe mine și sine probabil, aici mai arde un foc mocnit. Eu nu am dat vina pe nimeni și pe lipsa de lumină și am mulțumit legilor americane care permiteau persoanelor de peste 18 ani să se desprindă de cuibul atotștiutor, așa că în vara cu pricina am plecat cu $700 în buzunar, îndeajuns să-mi plătesc chiria și mâncarea timp de o lună de zile.

Sărbătoresc în această vară, 21 de ani de muncă pe teren american, cu primii 5 ani petrecuți studiind la liceu și facultate susținuți gătind și servind la o cafenea cu numele Phoenix. Logoul cafenelei îl am tatuat pe dosul palmei stângi, haha! Când mătușa X a văzut tatuajul ce avea să marcheze divorțul dintre mine și normativitate, s-a supărat un pic, nu înțelegea cum o fată educată poate arăta în asemenea hal. Între timp, supărarea ei m-a îndemnat să-mi tatuez și palmele și pieptul și brațele și gâtul. Când am ajuns la gât, protestele mele grafice reflectau în sfârșit și starea-mi de bine, și anume ieșirea din puțul gândirii egocentristo-depresive: direct sub bărbie se află o simplă declarație de dragoste desertului meu preferat ~ cuvântul é c l a i r, și un pic mai jos un cap de zebră cu boticul deschis pofticios la o felie de pepene. Aceste mini proteste vizuale erau menite să reeduce treptat valorile familiei mele pseudo-tradiționale și iubitoare, fiind însoțite în ritm crescendo de apariții publice, articole și fotografii cu gust activist.

În 2016, am urcat pe scenă pentru prima și sper ultima oară, să vorbesc despre multe lucruri ieșite din comun pentru publicul căruia mă adresam, cel român, ales, bucureștean. Aveam 33 de ani, proaspăt rămasă fără un adăpost sigur în New York, orașul visurilor mele, dar sigură pe mine, pe talentul meu de fotograf și misiunea proiectului BE KIND FOR REAL. În acel 2016, am protestat public pentru prima oară împotriva tăcerii. Mi-a fost teamă să urc pe scenă, mi-a tremurat vocea pentru că nu mă caracterizează exhibiționismul oratorial. Cei din sală au suspinat colectiv când am menționat abuzul sexual, câțiva dintre ei mi s-au și confesat în privat, familia m-a pus la colțul de rușine. Desigur că am continuat cu și mai multă înverșunare cruciada împotriva tăcerii. Câteva luni mai târziu, o întâlnire fortuită cu liderii comunității queer din țară m-a introdus comunității LGBTQIA+ și, astfel, am depășit condiția de convalescent: rănile copilăriei se închiseseră, deschizând porțile unui nou gen de trăire, trăirea pentru celălalt, pentru aproapele meu.

Experiența trupului și sufletului meu de român din diasporă, proaspăt revenită pe meleaguri natale, a coincis mereu cu experiența de a trăi într-un corp non-binar care și-a dorit un acasă universal în afara granițelor fizice și mentale impuse de societate. Ar fi nedrept să caracterizez prezența mea în diasporă ca fiind determinată de naționalitatea mea, pentru că trupul meu a îndeplinit constant definiția de străin. Amicii plecați în țări europene s-au confruntat cu un val de ură xenofobă ce mie nu mi-a fost dat să întâlnesc și pot afirma cu oarecare certitudine că, în America, românii sunt primiți cu brațele deschise, poate chiar în ciuda sentimentului de inferioritate încercat de sufletele noastre provenite dintr-o țară „mai puțin dezvoltată”. Adaptarea la o viață nouă va prezenta mereu un teren nou de explorat, cu avantaje și dezavantaje deopotrivă. Diferențele culturale dintre țările mele mamă sunt pe cât de evidente, pe atât de necesare – în cazul meu (fericit) le-am pus în funcția binelui și armoniei către care tind ca ființă umană. În 2015, pe vremea când încă nu mi se părea problematică prezența de fotograf alb în Tanzania, am întâlnit, într-o mahala din Arusha, o femeie din Italia stabilită acolo de mulți ani, o femeie care mi-a pus la punct poziția privilegiată – după câteva ore de dialog prietenesc a reușit să mă convingă să revin la mine în țară să ajut dacă asta sunt menită să fac, nu am ce căuta acolo unde nu sunt familiară cu problemele, stilul de viață, credința și orânduirile locale. De aceea, am ajuns înapoi în țară în 2016, determinată să pun umărul acolo unde simțeam că mă potrivesc și aparțin cel mai corect.

În SUA, problema de supraviețuire pentru un om cu salariu mic mi-a eclipsat orice fel de efort de integrare, prin urmare alterându-mi temporar înclinațiile artistice și altruiste. După mulți ani de căutări interioare și mutări prin diferite orașe, am încercat New York-ul, și mi-a plăcut. Dar nu pentru că era un acasă decisiv, dimpotrivă. Acolo aveam să-mi clădesc siguranța de sine ca artist, pentru că în New York ideile noi sunt întotdeauna binevenite: chiar dacă în acest oraș tulburător de viu nu am depistat resursele financiare necesare artei mele, resursele mentale au reînviat și am reușit să-mi imaginez modalități de implicare în a-mi ajuta aproapele dincolo de lipsa resurselor financiare. În New York, am învățat să trăiesc cu mai puțină frică și tot acolo am adoptat curajul de a genera idei și dialoguri în spațiul public. Așa s-a născut proiectul de artă BE KIND FOR REAL, care își are rădăcinile în New York, și ramurile la București: începând din 2016 proiectul a direcționat peste $16,000 către o familie nevoiașă din București.

Când am lansat BE KIND FOR REAL, mi-am dorit tare mult să aliniez persoana din mediul online cu persoana fizică, și mai mult decât atât, mi-am dorit să înțeleg ce este și de ce depinde fericirea mea personală într-un spațiu atât de aglomerat vizual. Sunt fascinată de știința autoportretului și prezența umorului în mentalul colectiv și am folosit aceste limbaje pentru a ajunge aproape de publicul care urmărește și susține acest proiect. Fericirea nu există într-un neant filozofic, fericirea nu există nici în paginile cărților de dezvoltare personală, fericirea este, concret vorbind, o emoție antitetică noțiunii de nefericire și suferință cu care mulți dintre noi ne-am întâlnit într-o zi ploioasă de luni. În domeniul fotografiei, fericirea reprezintă ultima frontieră.

Fericirea este liniște, spunea un filozof. Sau fericirea este o vacă mugind vara la țară, alături de un cocoș vorbăreț, dimineața pe uliță. Fericirea este când avem și împărțim ceea ce avem. Fericirea trăiește în multe lucruri pe care noi nu le cunoaștem, sau mai degrabă nu le recunoaștem, din cauza expunerii la un cumul nedrept de masiv de degete ce expun și exploatează constant impotența noastră de a trăi cum am fost meniți să trăim, în solidaritate. Aceste degete aparțin unor oameni, desigur, iar acești oameni, în mare parte, provin din medii privilegiate, iar privilegiul, după cum sper că am reușit să îl expun aici, nu are granițe. Solidaritatea la care se referă aceste degete prezintă realitatea cruntă a ființei umane, în scop educativ și în același timp fictiv – fictiv pentru că nu ni se oferă încă o soluție reală pentru introducerea fericirii în viața noastră cea de toate zilele. Creațiile celor privilegiați, să nu uităm, poartă mereu o aură narcisică – un articol, sau o nuvelă, un film sau un documentar se nasc dintr-o formulă general acceptată de publicul larg, de regulă pe spinarea unui arc dramatic, un arc care câteodată se oprește abrupt într-un castron de apă clocotindă, sau, per rețeta hollywoodiană, un castron plin de cremă roz, ideal și fără calorii.

Fie! În trecut mi-am spus povestea de mai sus după formula prestabilită: dramă, ieșirea din dramă, reușita personală, cu un ultim paragraf scurt dedicat fericirii de a trăi. Spațiul dedicat fericirii a fost ambiguu, lăsând cititoarea să-și imagineze ce anume înseamnă, de fapt, trăirea în fericire. În semn de solidaritate cu aproapele meu, propun să ieșim împreună din spațiul teoretic și să ne imaginăm concret și împreună cum arată fericirea din perspectiva celui defavorizat. Fericirea pentru cex fără voce nu constă în manifestările magice despre care se tot vorbește în spațiul online dedicat „stărilor de bine”: din această nouă perspectivă, o manifestare a viitorului pare nu mai mult și nici mai puțin grotescă. Și pentru cei defavorizați, și pentru mine și pentru dumneavoastră, fericirea constă în accesul la un adăpost, un acoperiș deasupra capului, accesul la hrană, la așternuturi proaspete, la apă potabilă, la apă caldă și rece, la o toaletă, la haine și la aer curat, la toate lucrurile ce ar trebui să ni se cuvină ca locuitori ai aceluiași pământ. Accesul nediscriminatoriu la toate aceste lucruri conferă și mențin demnitatea unui om, indiferent de locația acestui trup și suflet.

Deci, dacă visăm la fericire, fericirea are la bază accesul la demnitate, acces care depinde de noi, cei privilegiați, în mare parte. Sunt ferm convinsă că fericirea personală este strâns legată de fericirea aproapelui nostru, altfel ne irosim cu toții timpul scriind și citind articole, înregistrând și ascultând podcasturi, făcând și vizionând filme despre cum nu știm să fim fericiți, rămânând nefericiți. Ni s-a impus să credem că viața este suferință de cei ce nu își doresc a sparge sistemul de castă în care suntem îngrăditx, deci propun să luptăm, împreună, în numele fericirii, pentru că în acest moment al vieții mele, cu artrită la genunchi și, sper, cel puțin jumătate de viață rămasă, nu văd, deloc, ce alt scop există pentru noi, muritorii aceleași planete, în afara fericirii colective.