Text și fotografii de Iulia Dromereschi
Cândva, fotbalul mondial avea o singură Zeiță. Acum, sunt multe, diverse și conving că există un loc rezervat fotbalului feminin pe lume, și că devine tot mai bine ancorat în realitate.
Pe Teodora am cunoscut-o la UNTOLD, în 2017. Eu eram Angel (un voluntar care se ocupă de Guest Management), iar ea, driver. Mi s-a părut genial că, între atâția șoferi oficiali, erau și două femei – cu toate că „șefa operațiunilor”, zâna de la Logistică, era o doamnă extraordinară, gagici care să conducă nu mai văzusem în alte festivaluri.
Așa am aflat că Teodora lucrează într-un domeniu deloc conex, dar că îi place să șofeze. Făcea și Uber, când avea timp. M-a cucerit cu calmul și cu răbdarea ei, când așteptam invitații întârziați sau rătăciți prin aeroport. Când a postat prima dată pe social media că încearcă să formeze o echipă feminină de fotbal pentru Jocurile Olimpice Gay/ Paris Gay Games, în 2018, am explodat de entuziasm. Ne-am întâlnit și mi-a povestit că face parte dintr-un grup de fete care au format un club neprofesionist în Cluj, se întâlnesc ocazional și joacă de plăcere. Că încearcă să le motiveze să candideze la bursele oferite de organizatori pentru a ajunge la Paris.
Echipa înființată la Cluj a pornit din dorința de a încuraja fetele și femeile să facă mișcare. Este un grup incluziv, deschis pentru oricine se identifică cu genul feminin, un context sigur și prietenos în care se joacă fotbal, se face mișcare în aer liber și se construiesc prietenii. Recent mutată în București, Teodora mi-a povestit, la o cafea, despre tot ce înseamnă experiența de a juca fotbal neprofesionist, ca femeie, în România, despre peripețiile și despre planurile ei pentru viitor.
***
Participarea voastră la Paris Gay Games 2018 a produs o schimbare la Cluj?
Când am revenit la Cluj, mi-a venit ideea să fac ceva mai mult. Așa s-a născut Cluj United, un spațiu unde femeile, indiferent de vârstă, experiență, orientare sexuală, religie, să poată face sport. O dată pe săptămână sau de două ori pe săptămână, la nivel amator, voiam să jucăm fotbal. Am început cu o pagină de Facebook, pe care am postat eventuri cu intrare liberă. Făceam rezervare la Baza Sportivă Gheorghieni, unde accesul este gratuit. La prima întâlnire, participarea a fost extrem de numeroasă. Au fost doisprezece fete, suficiente pentru două echipe. Queer Sisterhood Cluj ne-au ajutat cu share-uri și așa a început prima experiență de acest gen.
Inițial, proiectul meu era axat pe ideea de grup LGBTQ. Dar mi-am dat seama că, de fapt, îmi doresc să încurajez orice femeie să facă sport, să creez un grup deschis, care să se întâlnească și să joace fotbal ocazional. În Cluj mai există un grup asemănător, dar acceptă, în principiu, doar fete care joacă bine. Eu am deschis grupul, fiindcă există o reținere dacă vii la fotbal și vezi că toată lumea joacă mai bine decât tine, sau tu nu ai o zi foarte bună. Poate simți că locul tău nu e acolo. Eu am văzut în Cluj United exact opusul, un spațiu unde poți să înveți, să evoluezi.
Nu vă doriți să participați la competiții?
Pentru a participa la competiții trebuie ca organizația să fie înregistrată oficial, pentru a putea elibera documente. Fetele care au pus bazele Cluj United au participat în 2018, la primul turneu LGBTQ organizat de MozaiQ și de Q Sports Romania, la București. A fost „fitilul” care mi-a dat imboldul de a face mai multe pe partea fotbalistică, pentru că motivația mi se schimbă atunci când joc într-un mediu competițional. Apare dorința de camaraderie, de echipă: hai să încercăm să ne concentrăm, hai să facem, hai să luptăm! Anul acesta turneul a fost organizat la Cluj de noi, câștigătoarele din 2018. MozaiQ și Q Sports ne-au susținut financiar și ne-au promovat, iar noi am venit cu know-how-ul. Două echipe de la Cluj United n-au primit medalii la acest turneu, dar au luptat și au jucat foarte bine. Unul dintre obiectivele noastre este de a participa la fotbal pentru amatori.
Aveți un antrenor și un lot „oficiale”?
Ne-a venit ideea și chiar ne-am documentat, la inițiativa unei fete care a ajuns mai târziu în grup. La o bere, după un joc, s-a venit cu propunerea de a ne face echipă. În paralel cu Cluj United, eu mai jucam și la o echipă de liga a doua de fotbal și știam condițiile de acolo. Contează ce zici, ce faci, iar uneori depinde și de cum arăți ca să intri în teren. Dar ne-am dat seama că încă nu avem expertiza, experiența și banii necesari. Făcusem și un buget care era destul de costisitor. Până la urmă am renunțat la idee.
Povestește-mi despre Gay Games. Eu am aflat prima dată de la tine despre ele.
Jocurile se organizează o dată la patru ani. Ediția de la Paris a fost a zecea, una dintre puținele europene. Anterior mai multe au fost în SUA. Următoarea ediție va fi la Hong Kong. Organizatorii oferă finanțare și pentru persoanele care vin din țări în care comunitatea LGBTQ nu e bine reprezentată, sau din țări a căror legislație dezavantajează comunitatea.
Câte persoane de la voi au ajuns acolo?
Din cele opt persoane înscrise (șapte cu bursă și una pe cont propriu), am ajuns doar trei. Din păcate, din tot felul de motive, fetele nu au mai ajuns, chiar dacă primiseră finanțare. Bursa acoperea taxa de participare, cazare și transport, însă nu toate aveau finanțare completă. Ultima persoană ne-a anunțat că nu mai poate veni cu o săptămână înainte de concurs și asta a făcut să nu mai putem concura cu numele nostru. Am fost alocate altor echipe deja înscrise și am ajuns să jucăm într-o echipă care se numea Cluj, Graz & Nice United. Eram trei din România, alte trei fete din Graz, Austria, și încă cinci din Nisa, Franța – care se confruntaseră și ele cu probleme de efectiv. O fată din Irlanda a completat echipa, așa că se vorbeau constant patru limbi în același timp, la antrenamente. Fetele din Franța nu vorbeau deloc engleză. Noi nu prea vorbeam franceză. Aveam o colegă de echipă care știa franceză și auzeam mereu: traduction, traduction! Comunicarea a fost dificilă, dar pe teren ne-am descurcat. Am reușit să rupem bariera lingvistică.
Cum ți s-au părut sportivele pe care le-ai cunoscut la Gay Games Paris?
Mult mai deschise. Și foarte chill. Păreau să nu aibă nicio problemă. În România am senzația că ne sperie orice: ne sperie presa, ne sperie o simplă fotografie, ne sperie dacă numele nostru apare într-un context LGBTQ. Eu așa văd lucrurile. Acolo, lumea era foarte deschisă și cu un vibe pe care nu îl pot defini. Mergeai printre ei și nu simțeai că ai o problemă sau o greutate în spate. Aici fiecare persoană cu „altă” orientare sexuală poartă o greutate – așa se simt lucrurile. Acolo am simțit că greutatea s-a ridicat, că nimeni nu are nimic cu tine.
Care a fost parcursul vostru în competiție?
Noi am terminat competiția pe penultimul loc – deci nu pe ultimul! În grupe am avut evoluții foarte bune, dar nu am reușit să acumulăm punctele necesare pentru a urca în clasament. Condițiile au fost dificile, pentru că am jucat pe cod portocaliu de caniculă. Într-o zi, chiar s-a amânat meciul pentru două ore, efectiv nu puteam să jucăm. Terenul era sintetic și te ardea prin gheată. Puteai sta pe loc maxim zece secunde. Mi-am făcut niște bătături cumplite, iar a doua zi nu puteam să merg. A fost hardcore! Dar sunt mândră de echipa mea, în special de Saci și Iulia, a căror evoluție m-a surprins. Saci nu știa deloc să joace fotbal înainte cu o lună de competiție, am început antrenamentele împreună. La Paris, m-a lăsat cu gura căscată. M-a impresionat cât de bine a jucat și ce a putut să facă!
[Saci – nume de alint pentru Sarolta – este cea care a preluat pentru o perioadă organizarea Cluj United după mutarea Teodorei la București. Coincidență sau nu, o cunoscusem cu mulți ani în urmă și m-am bucurat să o reîntâlnesc. Am fost la una dintre întâlnirile grupului, la Baza Sportivă Gheorghieni, unde a fost prezentă și Sabina Tonweber. Jucătoare într-o echipă profesionistă din Austria, Sabina a venit la câteva antrenamente pentru a le învăța pe fete noțiuni tehnico-tactice. Pro bono, firește, din aceeași pasiune pentru fotbal care le unește pe toate cele implicare în proiect.]
Care a fost cel mai dificil adversar pe care l-ați întâlnit la Paris 2018 Gay Games? Și cine a câștigat competiția?
Cred că Statele Unite. A fost un meci foarte greu. Chiar dacă am condus – 1-0 pentru noi la pauză – pe final echipa noastră nu a mai rezistat fizic și am pierdut. Ele jucau alt fotbal. Au o altă cultură, fac asta încă din școala primară. Spre deosebire de noi, pentru care opțiunile sunt handbal sau baschet, ele joacă fotbal, iar asta se vede.
A câștigat o echipă din Franța. Finala s-a jucat între ele și o echipă din Mexic. A fost un joc foarte frumos, la cu totul alt nivel. Noi nu puteam ajunge până acolo, dar dacă am fi fost prezente cu echipa în componența din țară, puteam fi mult mai sus în clasament. Mă gândesc la locul patru, sau chiar la medalia de bronz.
Există țări cu tradiție în fotbalul feminin?
Da, țările nordice, Germania și Spania. În România, chiar și la Cluj, un oraș deja cunoscut pentru deschiderea sa, când aveam eventuri mergeam și luam în primire terenul și erau băieți care ne priveau cu scepticism. Am primit încurajări ironice și am fost strigate în toate felurile. Cândva, eram șase sau șapte fete și nu reușeam să acoperim tot terenul, iar băieții de lângă noi s-au oferit să joace împotriva noastră. Am fost reticente, dar am acceptat. Cu tot că i-am bătut cu 7-1, la un moment dat, am auzit comentariul: „Lasă, sunt doar niște fete!”. După acea experiență, am început să refuzăm. Noi ne luam pregătirea foarte în serios și mergeam acolo cu scopuri bine fixate.
În ora petrecută la Baza Sportivă Gheorghieni, privindu-le, ascultându-le și filmându-le pe fetele care au venit la întâlnirea duminicală și erau pregătite de Sabina Tonweber – care le dădea indicații și le trimitea în alergare, le îndemna la pase sau le organiza în miuțe spontane – am fost întrebată de câteva ori de părinți însoțiți de băieței dacă se pot juca pe același teren. De fiecare dată, fetele au răspuns politicos că au rezervat terenul și că au antrenament; nu aș dori să comentez niciun icnet sau pufnet de indignare sau uimire.]
De unde crezi că provine reticența față de fotbalul feminin?
Cred că e nevoie de mai multă vizibilitate. Să fim mai vocale. Nu o să vină nimeni să ne ajute și să ne promoveze. Trebuie luată situația în mâini și purtată o luptă cu stereotipurile. Odată ce începi să fii vizibil, lucrurile se așază altfel. Mă uit la mine și experiența de dinainte de a fi OK cu sportul, de dinainte de participarea la Gay Games. Eram foarte reticentă. Mi-am dat seama că odată ce începi tu să faci un lucru și să-l promovezi, altfel stă treaba. În lumea fotbalului, la nivel declarativ, lucrurile stau foarte prost: Gigi Becali a declarat că, dacă UEFA îl obligă să-și facă echipă feminină, el se retrage din fotbal. Noi însă trebuie să scoatem capul și să ne facem cunoscute.
Ați simțit nevoia să aveți un sponsor al echipei?
Înainte de Paris am dus o campanie de strângere de fonduri pentru a ne asigura echipamentul, pentru că existau criterii de îndeplinit. Am reușit să strângem banii. Ne-am făcut și tricouri de prezentare. A fost foarte greu, mai ales că eu nu am cunoștințe de fundraising. Dar am găsit oameni deschiși care ne-au sponsorizat cu echipamentele și mulți alții care au făcut muncă benevolă. În iarnă am participat la o tombolă unde am vândut bilete, iar banii strânși au fost direcționați către echipamente, accesorii pentru antrenamente și sesiuni pentru fetele care doreau să deprindă bazele lovirii mingii, cum funcționează pasele și altele. Nu am mai apucat să văd cu ochii mei ce a ieșit, însă, chiar și după plecarea mea din oraș, Cluj United continuă.
[Sarolta s-a ocupat de Cluj United pentru o perioadă limitată, apoi s-a mutat în Austria. Întâlnirea și antrenamentul la care am asistat eu au fost printre ultimele. „Am încercat să nu mă gândesc că era ultima întâlnire cu fetele, pentru că sigur ne vom revedea în viitor! Am tras la poartă, am pasat mult și ne-am distrat, ca întotdeauna. Am fost fericită să îmi petrec ultimele zile în Cluj cu prietenele de la Cluj United. (…) Plec cu multe gânduri bune și cu optimism. Mândră de prietena noastră, Teo, care ne-a adus împreună, și incredibil de recunoscătoare pentru prietenia care s-a legat între fetele care vin săptămână de săptămână și cu care am jucat fotbal cum am știut noi mai bine. Am crescut mult împreună și acesta e doar începutul. Am încredere că și alte fete curajoase și dornice de a face mișcare se vor alătura echipei.”]
Care sunt planurile tale în București, Teodora?
Există trei echipe feminine, care joacă în Liga a treia, și una care joacă în prima Ligă. Situația e mai bună ca la Cluj, deși acolo echipa este campioană. Sper să reușesc să găsesc o echipă unde să joc fotbal. Pentru inițiative, trebuie să identific niște oameni, niște spații. Cred că există deschidere și pentru fotbalul amator feminin în București.
[Zis și făcut. Teodora se ocupă, în prezent, de organizarea evenimentelor Club Sportiv Ocazional. „Ești binevenită dacă vrei să joci o singură dată sau dacă te vei dovedi mai committed decât organizatoarele. Ești binevenită dacă ești campioană națională la fotbal feminin sau dacă nu ai mai lovit niciodată mingea cu piciorul. Ești binevenită dacă ești mamă, fiică, bunică. Ești binevenită și dacă nu crezi că fotbalul e pentru tine, dar parcă ai vrea să încerci. Hai cu noi, cine știe ce descoperi!” spune pagina lor de Facebook. M-am hotărât să încerc și eu, mai ales că întâlnirile au loc, de obicei, în sectorul în care locuiesc, și mă bucur de orice inițiativă care promovează incluziunea.]
***
Cluj United a încăput pe mâini bune. Succesoarea lui Teo și a lui Saci se numește Ioana. Ea s-a alăturat grupului la a cincea sau la a șasea întâlnire: „Venisem acolo cu prietena și colega mea de facultate, Claudia, portarul nostru. Am avut un început extrem de timid, pentru două-trei întâlniri nu am vrut să ies din poartă absolut deloc. Nu pentru că nu mă simțeam confortabil cu celelalte fete, ci pentru că nu aveam încredere în mine. Nu mai pusesem piciorul pe o minge de opt ani și nu credeam că voi face față unui meci pe teren”, povestește ea. „De atunci, lucrurile au evoluat foarte mult, cu fiecare întâlnire și în fiecare zi în care jucam alături de fetele de la Cluj United. Am început să avem și activități extra, cum ar fi o tombolă de Crăciun sau vizionarea meciurilor de la Campionatul European de Handbal împreună. Așa am evoluat noi ca echipă. Acum joc fotbal cu prietenele mele.”
Despre viitor, Ioana vorbește cu optimism: „În cazul în care vor exista competiții la nivel amator, care se vor alinia cu dorințele și conceptul Cluj United, atunci cu siguranță vom fi acolo. Momentan, încă ne dezmeticim și încercăm să funcționăm cât mai bine în noua formulă, deci probabil vor exista restructurări în viitor. Atât Teo, cât și Saci au rămas alături de noi și ne ajută cu sfaturi ori de câte ori avem nevoie.” În configurația lucrurilor, ea se vede ca un consultant, care se ocupă de organizarea evenimentelor și de diverse implicări. „Sunt convinsă că suntem un grup puternic și peste un an vom fi tot împreună pe terenul de fotbal, jucând cu același entuziasm și pentru aceeași cauză. Ne dorim pentru Cluj United să crească, să devină o comunitate mare și frumoasă de fete care se distrează făcând mișcare.”
De la ultimele discuții cu aceste fete minunate, fotbalul feminin pare să fi evoluat, în câteva luni, cât nu reușise în mulți ani înainte; vizibilitatea Campionatului Mondial de Fotbal Feminin, protestele echipelor sau jucătoarelor individuale participante, victoria uneia dintre favorite (SUA), însoțită de toate declarațiile și manifestările clare și vocale ale componentelor sale în defavoarea sistemului inegal de plăți și sponsorizări – toate acestea par să fi lansat subiectul pe agenda multor actori cu un cuvânt de spus. UEFA a luat și ea poziție: directiva conform căreia, pentru a continua să facă parte din competițiile internaționale, fiecare echipă de fotbal profesionistă trebuie să aibă și o branșă feminină, a intrat în vigoare.
Teodora, Sarolta și Ioana merg mai departe. Le întâlnesc sau vorbesc cu ele online și mi se par optimiste, deschise. Nu se plâng. Nu învinuiesc. Nu renunță. Datorită lor și inițiativelor propuse și continuate de ele și de atâtea alte fete încăpățânate, multe dintre noi ajung să facă lucrurile pe care, altădată, le visau doar. Chiar și „doar” să joace fotbal.
Am învățat să citesc la 4 ani. De atunci, e activitatea mea preferată. Scrisul a venit ca o completare naturală, doar că niciodată nu sunt mulțumită de rezultat – testez mai departe, până iese.