Limba care lasă în urmă nerostiți

Acest text a apărut inițial în CUTRA#2 în print

Am la dispoziție un număr maxim de cuvinte pentru a scrie ce vreau să scriu. Mi-ar plăcea să pot scrie toate acele cuvinte în limba română și să exprime tot ce vreau să spun. Câteva sute de cuvinte, câteva mii de caractere în care să încapă toți cei pe care vreau să îi includ. Dar e complicat.

La începutul lui 2017 traduceam Argonauții lui Maggie Nelson, pentru Black Button Books. Încercam să transpun în limba mea o viață, în parte, trăită prin și disecată de cuvinte: el, ea, soț, partener, sex anal, travaliu, naștere, mamă, femme, butch, heteronormativitate, homonormativitate, cisgender, transgender, constrângere, libertate. Traduceam o carte despre doi oameni care împreună devin altceva: Henrietta devine Harry, Maggie devine mamă, amândoi devin părinți, pronumele devin mai ușor de pronunțat. Traduceam o carte despre cum doi oameni trăiesc împreună transformarea radicală a propriului corp: Harry face tranziția către un corp eliberator, Maggie face tranziția către un corp împărțit cu o ființă în formare. Traduceam Argonauții și sub ochii mei se forma un vocabular de cuplu, un vocabular intim, vulnerabil, dar și stabilizator. Sub ochii mei, se forma vocabularul unui cuplu queer. Traduceam în limba română o viață care în limba engleză rezidă în propriul câmp lexical. Un câmp lexical care, deși e pe alocuri incert, deși e adesea contestat, deși e încă incomplet, este cât se poate de real. Un câmp lexical, în limba engleză, suficient de bogat pentru a deveni un ecosistem care suportă viață.

A fost pentru prima oară când am simțit la traducere că pentru această carte nu am cuvinte. Nu am simțit doar ce simt de obicei ca o traducătoare ce suferă puternic de metastazatul sindrom al impostorului: că nu îmi găsesc cuvintele sau că orice cuvinte aș găsi, n-ar putea să sune niciodată la fel de extraordinar ca extraordinara minte a lui Maggie Nelson, sau că, poate, cuvintele mele sunt prea mărunte pentru cartea ei, pentru viața ei. Am mai simțit și ceva cu totul străin care m-a copleșit. Am simțit o lipsă paralizantă de cuvinte, în cel mai logistic dintre sensuri. O lipsă de instrumente. O lipsă de muniție. O fisură în vocabularul limbii române, care m-a stânjenit. Am simțit că literatura queer, cum e cea scrisă de Maggie Nelson, poate primi o traducere decentă doar prin nenumărate note de subsol. Utile, desigur, edificatoare, dar nu substitutive textului, ritmului de lectură, empatiei, fluidității. Și în niciun caz substitutive unei vieți într-o parțială incapacitate de a fi formulată exact așa cum se întâmplă ea. O viață căreia limba română i-a rămas mică. O viață care, dincolo de teoretizări și dezbateri și referințe culturale, încă își face loc printre diacritice.

Dacă Argonauții ar fi redat o poveste din spațiul în care scriu acum acest textul, oricât de diferită, nevoia de note de subsol ar fi rămas aceeași. Nivelul meu de frustrare ar fi rămas același. Problema argonauților lingvistici incapabili să își repare corabia ar fi rămas aceeași.

Cisgender, transgender, butch, femme. Patru cuvinte pe care mi-ar plăcea să le pot scrie în limba română, chiar și într-o formă parțial definită, chiar și într-o formă parțial acceptată. Heteronormativitate, homonormativitate, nonbinaritate, trei calchieri barbare, dar utile pentru o limbă cu atât de multe de recuperat.

După Argonauții am simțit că limba română funcționează pentru persoanele queer cu un vocabular incomplet. Un vocabular neîncăpător pentru complexitatea noțiunii de identitate. Iar pentru identitate, vocabularul rămâne un instrument esențial. Nu vorbesc aici despre identitatea intimă. Despre fluiditatea măsurii propriei persoane, pe care ne-o aplicăm și ne-o recalibrăm cu toții dincolo de cuvinte, dincolo de corp, dincolo de interacțiune. Vorbesc despre identitatea colectivă și despre identitatea colectiv percepută, despre cuvinte ca instrument fundamental prin care ne recunoaștem, ne numim, prin care ni-i aducem aproape pe toți ai noștri. Firește, niciunul dintre aceste lucruri nu cere o nevoie unanimă de identitate încadrabilă în vocabular, dar cu siguranță cere existența acestei opțiuni deschise. Cere propriile cuvintele, propriile noțiuni, cere să renunțăm la folosirea exclusivă a unui limbaj împrumutat. Cere o existență perfect descriptibilă în acest spațiu, în această limbă.

După Argonauții am resimțit visceral greutatea unui perpetuu și frustrant proces de a ameliora porozitatea unui vocabular cu sinonime parțiale și traduceri trunchiate, și pronume greșite sau inexistente. Am resimțit greutatea de a folosi o limbă care nu m-a echipat să pot vorbi mai ușor cu mama despre o lume la care nu a avut acces, dar pe care și-ar dori să o cunoască și să o înțeleagă. O limbă care nu-și recunoaște încă absenții, dar își recunoaște fără probleme damnații și, până nu demult, damnabilii. O limbă perfect înarmată pentru ură, dar nu și pentru incluziune. O limbă suprapopulată de insulte pentru persoanele queer. O limbă care atât de multă vreme a desemnat tăcerea ca cel mai respectuos posibil mod de exprimare. O limbă care nu rostește tot ce trăiește în ea. Am simțit că eu, femeie albă, cisgender, heterosexuală, pot fi rostită pe deplin în limba mea, în vreme ce alții rămân nerostiți. Un privilegiu de care n-am fost conștientă mai bine de treizeci de ani. Un privilegiu cu care nu știu nici acum prea bine ce să fac, în afară de a scrie aici cu obstinație despre asta în limba care refuză să vadă tot ce văd eu, refuză să înregistreze tot ce aud eu, refuză să consemneze întru totul antropologia ființelor din care s-a format.

Sunt perfect conștientă de evoluția lingvistică și de lentoarea ei. Sunt perfect conștientă că limba este un organism viu care trebuie hrănit continuu până se face mare, tot mai mare, mai mare decât am putea cuprinde vreodată cu mintea, până acoperă tot, mult dincolo de ce-am putea vreodată vedea cu ochiul liber, mult dincolo de ce-am putea vreodată auzi. Sunt conștientă că orice limbă evoluează social, înainte de orice, și sunt conștientă că societatea evoluează inegal. Sunt conștientă că limba e politică, poate cel mai politic mecanism pe care-l cunoaștem și cu care operăm la orice nivel. Dar sunt la fel de conștientă că limba înseamnă reprezentare. Iar în limba mea, vreau să vă găsesc pe toți.