Literatura și programa obligatorie. Să le reformăm?

de Ioana Redinciuc
Ilustrații de Cristina Grigore

Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizat împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Textul a fost scris în cadrul grupului Societate-Comunitate, coordonat de Laura Sandu. 

 

În 2021, examenul despre care se spune că îți decide viitorul are la bază o programă cu texte despre abuzuri asupra femeilor și exclude cu desăvârșire scriitoarele.

Contextul pandemiei covid-19 a îngreunat bunul mers al activităților noastre zilnice și al evenimentelor cu care ne-am obișnuit. Majoritatea ne-am mutat în online, de nevoie. Implicit, educația a suferit și ea o relocare, din băncile școlilor, în Google Meet, Zoom sau, la drept vorbind, în spatele unor pătrățele negre cu un nume peste. Mediul online a pus bețe-n roate unui sistem învechit, care nu dă semne de progres, într-o perioadă în care ne înconjurăm de tehnologie și suntem asaltați de informație.

Pe lângă lipsa de materiale – educația a fost o ramură subfinanțată și în 2021: s-a alocat doar 2,5% din PIB, când, conform legii educației naționale, minimul pe care ar trebui să-l primească este de 6% –, și o programă nemulțumitoare – atât pentru profesorii indignați din cauza volumului uriaș de materie, cât și pentru elevii nevoiți să tocească informații despre textele acelorași autori canonici –, în școlile și liceele noastre se promovează încă atitudini de care încercăm să ne desprindem. Ce înseamnă asta?

Dacă de-a lungul anilor de liceu mai dăm peste 2-3 texte semnate de femei scriitoare, cum sunt Hortensia Papadat-Bengescu sau Ana Blandiana, în cazul programei de bacalaureat nu putem spune același lucru. Programa obligatorie din 2021, a inclus 12 autori canonici, față de 17 în 2018: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu, Sadoveanu, Rebreanu, Petrescu și Călinescu. Cei 5 autori excluși din programă sunt Preda, Eliade, Maiorescu, Sorescu și Stănescu. Nici înainte de modificările din acest an nu era inclusă nicio scriitoare.

Violență împotriva femeilor și absența discuțiilor critice

Numeroase opere din programă conțin acte de violență asupra femeilor. Chiar dacă sunt portretizate situații reale și comportamente tipice unei anumite perioade, cu precădere din secolul XX, nu există explicații sau dezbateri pentru a provoca elevele, elevii, elevx la o discuție critică despre atitudinile contextului respectiv. Contextul istoric prezentat în exemplele de mai jos, dar și în multe alte opere obligatorii, prezintă relații sociale specifice, însă din comentariile predate la liceu lipsește privirea relaționării din perspectiva violenței de gen. Mi-e teamă că absența conversațiilor pe această temă perpetuează același tip de comportamente și atitudini printre persoanele tinere, iar tema violenței de gen nu va putea deveni un aspect important și relevant pentru acestea. Cred că pornirea unor dezbateri în acest sens îi va ajuta pe elevi să nu romanțeze un abuz și să gândească critic.

Într-unul dintre romanele obligatorii, Ion de Liviu Rebreanu, Ana este victima violențelor tatălui ei și, mai apoi, ajunge să fie abuzată de Ion, eroul romanului: Dă-mi drumul, Ionică… zău, dă-mi drumul!… Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă de mână și de țâțe și i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere... Am consultat părerile unor oameni care au absolvit liceul, deci au trecut prin lecturile obligatorii pentru bacalaureat, pe Goodreads. Unx sunt de părere că dacă nu ar fi fost o lectură pentru școală, ar fi apreciat mai mult romanul, iar altx îl consideră o pierdere de timp: Textul ăsta nici nu merită un review (Daliana). Majoritatea, însă, parea a-l considea un dezastru: Am citit-o pentru şcoală. Este pentru familia Herdelea, singurul aspect tolerabil al cărții, şi pentru finalul relativ bun al unei poveşti îngrozitoare (Ileana).

În Moara cu noroc de Ioan Slavici, Ana, soția lui Ghiță, este, la rândul ei, victima violenței domestice. Devine neputincioasă și slabă în fața bărbatului care când se mai hârjonea câteodată cu dânsa, își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe. Apoi, la insistențele și presiunile lui Lică (antagonistul), Ghiță o lasă singură cu el, femeia fiind victima abuzului sexual — Noi ne-am înțeles: tu pleci pe ici încolo și mă lași pe mine aici cu dânsa. N-ai nevoie să-i spui nimic: te duci ca să se pomenească deodată singură cu mine și atât… Câteva păreri ale cititoarelor? Este păcat că programa de bacalaureat nu este la zi și nu putem pune aceasta carte în spate, făcând loc celor ce și-ar merita dreptul (Ana); Sexist rău Ghiță (Larisa); Asta nu-i o carte, e o pastilă care-ți provoacă depresie (Alex).

Un statut aparte în literatură și artă?

Femeia: sursă de inspirație a bărbaților pentru a scrie. Femeia: muză a artiștilor despre a căror operă se vorbește în critica literară. Femeia: portretizată adesea ca o persoană care aparține bărbatului sau care este batjocorită în societate. Așa cum scrie Medeea Iancu în prefața volumului „Arta revendicării. Antologie de poezie feministă”: Muza este obiect, nu subiect. Statutul de muză ascunde alte mecanisme de opresiune din partea patriarhatului. Patriarhul este singurul creator, deci are capacitatea de a fi stăpânul muzei, având putere asupra corpului și evoluției acesteia, iar femeia e învățată să nu se împotrivească acestei forme de opresiune, pentru că e singura validare pe care o primește. În acest scenariu, femeia este obiectificată, dezumanizată, posesia „creatorului ei”, a bărbatului.

Mulți dintre autorii canonici, glorificați pentru scrierile lor strălucite, au împărtășit aceleași opinii cu privire la inferioritatea femeii în fața bărbatului, aproape diminuându-le până și statutul de ființe umane. George Călinescu, scriitor și misogin consacrat al literaturii române, susținea că femeia merită să fie supusă abuzurilor: noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea construi fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mîniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut. Titu Maiorescu, unul dintre cei mai apreciați critici ai literaturii române, afirma despre capacitatea intelectuală a femeilor: constatăm că nu se cunoaște până azi un singur caz care să fi avut volumul cranian 1900 centimetri cubi, în termeni de mijloc, capacitatea ei craniană este cu 10 la sută mai mică decât a bărbatului. 

Sofia Nădejde — un nume rar întâlnit pe băncile liceelor sau chiar și în mediul universitar — a fost cea care a răspuns afirmațiilor lui Maiorescu: „Dacă inteligenţa e funcţia materiei cenuşii, atunci nu se poate trage nicio concluzie pe baza greutăţii creierelor, căci ar trebui avută în vedere greutatea materiei cenuşii. Dar greutatea nu e cea mai potrivită măsură: calitatea materiei cenuşii, numărul celulelor şi al polilor acestora şi ramificaţiile lor ar trebui să fie măsura inteligenţei”. Pentru celx care nu o cunosc, bineînțeles că activitatea sa nu s-a redus la replici acide la adresa comentariilor sexiste ale vremii. Sofia Nădejde a fost prima femeie din România care a avut voie să dea bacalaureatul într-un liceu de băieți, prima femeie care a condus o revistă literară, prima femeie care a vorbit în cadrul Clubului Muncitorilor și prima care a scris un roman feminist, „Patimi” (1903). Din păcate, este, la rândul ei, un exemplu al felului în care au fost marginalizate scriitoarele în decursul istoriei.

În context contemporan, în care încă se simt inegalitățile de gen, dar în care prezențele feminine din literatură nu se mai ascund în spatele anonimatului sau în spatele unor pseudonime de bărbați, elevx învață încă despre opere literare mult depășite de realitatea și mentalitatea pe care ni le dorim în societatea actuală. Miruna Vlada, scriitoare și cercetătoare în domeniul științelor politice, face un comentariu care redă situația cu care ne confruntăm: Dacă istoria literară nu consemnează nicio contribuție feminină, cum îi poți transmite unei tinere fete că vocea ei poate fi ascultată și că ea poate avea un parcurs intelectual și un impact social similar cu al unui băiat?

Un exemplu clar al modului în care viziunile patriarhatului intervin în acest context este folosirea limbajului licențios. Când un bărbat (de obicei cis și hetero) folosește un limbaj „mai libertin”, e considerat a fi masculin, o manifestare tipică a sa. Însă, același tip de discurs, când vine din partea unei femei, este considerat degradant, imoral, indecent. În cadrul galei Premiului Național „Mihai Eminescu”, și în anii trecuți, dar și cel mai recent, la începutul lui 2022, poeziile unor scriitoare ca Medeea Iancu sau Ileana Negrea au adus mult hate speech la adresa acestora, dar și o solidarizare a scriitoarelor feministe de stânga. În momentul în care e vorba despre un bărbat care scrie astfel, nu se mai scandalizează, ci se contextualizează (situația în care se afla și ce voia să spună autorul). Când discursul vine din partea unei femei, nu se observă sau se ignoră ideea de manifest, iar textul e considerat doar obscen, grotesc, impudic.

Așa se formează impresia că autorul, pentru a fi considerat bun, trebuie să fie bărbat (mort), pentru că, nu-i așa, romanul, poezia, proza sunt ca vinul – bune cu timpul. Elena Vlădăreanu, scriitoare și jurnalistă, a realizat o serie de cinci materiale despre situația scriitoarelor, atât în ceea ce privește prezența pe scena literară românească, cât și în frecvența textelor scrise de femei în manualele școlare. Într-unul dintre articolele sale, Alex Goldiș, critic literar & lector la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, recunoaște: Scriitorul-robot al programelor trebuie să fie nu doar puțin bărbat, ci și puțin mort.

Dacă nu aș fi avut norocul ca, încă din clasa a IX-a, profesoara de limba română din liceu să facă trimiteri către texte semnate de scriitoare contemporane, cum sunt Simona Popescu, Ioana Pârvulescu sau Nina Cassian, aș fi crezut că literatura bună chiar se rezumă la cea  scrisă de bărbați, de regulă cei pe care îi vedem în picturi sau poze alb-negru pe culoarele școlilor.

Profesoara mea făcea multe paranteze și ne spunea despre autori și autoare care nu se aflau în programă, aka Biblia limbii și literaturii române pentru clasele IX-XII. Caietele mele aveau pe margini, în subsol sau antet, recomandări de cărți și de filme. Mă fascinau trimiterile ei către lucruri despre care nu mai auzisem, lucruri care nu erau în manuale pentru că numai ea putea să-mi spună la o lecție despre ludic despre modul în care se joacă Simona Popescu cu textul ei „Exuvii” (1997). Lucrurile astea nu erau scrise. Nu aveam acces la ele, decât prin ea. Și voiam note mari pentru că doar așa știam că n-o dezamăgesc. Oricum, materia era aceeași. Aceleași eseuri nesfârșite, pe care le-a făcut și mama înaintea mea. I-am găsit caietele undeva, prin pod. Erau aceiași autori. Aceleași eseuri, cu diferențe minore. O distanță de o generație. Mai bine de 30 de ani. Perpetuarea acelorași nemulțumiri, preconcepții și gândiri anapoda.

Spre o scriitură feministă

Faptul că vorbim despre o literatură scrisă de femei nu implică automat ca aceasta să fie literatură feministă. O parte din scriitoare nu se consideră feministe sau nu-și doresc să fie asociate cu acest termen din varii motive. Medeea Iancu face o observație în același volum menționat anterior, referitor la mentalitatea românească cu privire la feminism: Feminismul, în lumea literară romînească este, cum spunea Chimamanda Ngozi Adichie, asociat cu terorismul; cu o mișcare și revendicare necuvenite; este asociat și cu regimul ceaușist, cu libertatea și egalitatea abstractă din epocă. De multe ori, chiar, termenul de feminism este atribuit unor tipuri de conținut care, în fapt, sunt departe de a fi feministe…

Literatura scrisă de femei se distinge de cea feministă prin lipsa unei asumări a apartenenței politice. O literatură care se consideră apolitică, chiar dacă e scrisă de femei, nu face decât să perpetueze un sistem al excluziunii. Nu oferă prilejul de a vorbi despre inegalitățile de toate felurile, precum cele de natură economică. În aceeași ordine de idei, literatura scrisă de femei, când nu e asumat feministă, nu va face decât să promoveze o atitudine care acceptă ierarhizarea și inegalitatea în societate. Doar pentru că literatura este scrisă de femei, nu înseamnă automat că și grupurile marginalizate vor avea spațiu de exprimare.

Literatura feministă își propune să susțină principii egalitare de toate felurile și militează pentru incluziunea tuturor grupurilor marginalizate, pentru găsirea și eliberarea forțelor interioare ale acestora. Luptă împotriva sistemelor opresive și nu se eschivează în a fi politică prin natura problemelor pe care le ridică. Sunt, așadar, multe motive care întăresc ideea că nu e îndeajuns ca literatura să fie scrisă de femei, ci trebuie să fie o literatură feministă, care să susțină principiile și idealurile aduse de această mișcare.

Cu toate că e nevoie de reprezentarea femeilor pe scena literară și deci și de includerea textelor semnate de acestea în programa de bacalaureat, în aceeași măsură cred că e nevoie de o literatură de natură feministă. Într-un climat socio-cultural, în care, după câte am văzut, sunt multe de schimbat în mai bine, avem nevoie de persoane care să deschidă subiecte care deranjează status quo-ul. Avem nevoie de conversații inconfortabile. Avem nevoie de conversații critice la adresa mentalităților promovate în operele autorilor canonici. Doar așa putem, cel puțin, spera la un viitor literar în care să predomine accesibilitatea și egalitatea.

Ioana Redinciuc

Sunt Ioana Redinciuc, dar mi se mai spune Redi. Am 21 de ani și sunt pasionată de activism. Scriu articole despre lucrurile despre care vorbim cu greutate, care ne afectează atât la nivel de grup, cât și la nivel individual.

Cristina Grigore

Fac colaje/desene și prin ele încerc să-mi amintesc cine sunt, să-mi pun experiențele în pioneze și să-mi văd dilemele personale cu mai multă empatie și răbdare. Încerc să cuprind sentimentul de `oneness` al bătăliilor interioare, dar și al momentelor de ‘evrika! asta e ce contează pentru mine, asta e ceea ce sunt.’@cristingerea

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , ,
Meniu