Luna de miere

de Orsolya András
Ilustrații de Diana Necșulescu

Ne-am căsătorit în ’87, în noiembrie, și nimeni din familia noastră nu știa de asta. Eram din același sat, amândoi studenți la Cluj, eu în ultimul an la istorie și el la politehnică. După ceremonia civilă, ne-am dus la mine la cămin, cu o zi înainte făcusem supă de pui să avem ceva festiv, de fapt să găsesc un pui era absolut festiv. Dar am uitat să iau tăiței, am mâncat așa. Când ne-am dus acasă pentru vacanța de Crăciun, am decis să-i anunțăm totuși pe ai noștri. Am ciocnit paharele la cina din ultima zi a anului și așa, fără introducere, am spus că ne-am căsătorit. Mama lui a început să plângă, iar mama mea i-a spus nu mai plânge, uite că suntem la o nuntă. Tata a fost foarte supărat pe el că n-a fost în stare nici măcar să-i aducă un litru de vin să-mi ceară mâna, dar nu era genul de om care să caute conflictele. Iar el nu era genul de om care să urmeze tradițiile. Voia să facă verighetele din lemn în loc de aur și visa la o nuntă intimă. Mâna mi-a cerut-o în Retezat, și nu știu cum, dar a cărat în rucsac două pahare și o sticlă de șampanie fără să le spargă. Totuși, ai mei au încercat să ne convingă să facem o cununie religioasă la vară, când urma să se însoare frate-miu, și ne-au spus că am putea face nunta împreună. La noi, în curte. Am zis că vom vedea.

La începutul verii am dat examenele, el a luat note foarte mari și era printre primii care puteau să aleagă dintre locurile disponibile la repartizare. Ne-am uitat împreună la listă. Erau câteva locuri la o fabrică de utilajedin Carei, și știam că este un oraș bun. Pentru că am făcut practica în anul III acolo, adică în satele din apropiere, și am văzut că sunt oameni muncitori, modești. Pentru că era un loc liniștit. Și înainte de toate, pentru că era atât de aproape de graniță. În seara dinaintea repartizării locurilor, am stat împreună și am visat cum va fi să ne mutăm acolo. Cum vom putea asculta radioul din Ungaria. Și cum vom primi mai ușor un pașaport. Nici nu se punea problema să nu mergem împreună, doar eram căsătoriți și eu am luat cu mine actele pentru a doua zi.

Am primit un loc la Gioseni, județul Bacău. Țin minte clar șocul, și că am auzit difuzoarele care repetau pentru fiecare coleg același mesaj, citit de o voce ștearsă, Partidul Comunist Român vă urează succes, Ceaușescu, pace. Îmi tremurau mâinile când am scos harta să mă uit unde este acel sat de care n-am auzit în viața mea, și apoi mersul trenurilor, să constat că trebuia schimbat de opt ori trenul ca să ajung de la Bacău la Carei. Dar măcar era tren, și ne-am promis să ne vizităm des până să-și ia careva dintre noi negația. Careva urma să fiu eu.

Ne-am dus acasă cu o săptămână înainte de nunta lui frate-miu și am făcut cununia religioasă fără mare ceremonie, într-o slujbă de dimineață. Eram noi, colega mea de cameră de la cămin, un prieten de-al lui, părinții noștri, și trei babe care veneau la slujbă. Nu mi-am luat rochie albă, ne-am pus amândoi portul satului, că asta nu făcea mai nimeni din generația noastră.

Peste o săptămână s-a însurat frate-miu, țin minte că un prieten de-al lui s-a dus până la Galați să facă rost de margarină pentru prăjituri, și fiind vară, s-a întors cu un geamantan plin de supă de margarină. A fost și vin de casă, tata l-a pus pe soțul meu să împartă băuturile, că el nu se îmbată niciodată, unul dintre lucrurile care mi-au plăcut de la început. Am stat până la două noaptea la noi în curte.

A doua zi dimineața am strâns mesele din lemn, am ajutat-o pe mama să pună la loc toate vasele, am dat înapoi scaunele împrumutate. Spre după-masă, ne-am luat rămas bun de la toți, și am luat autobuzul la Miercurea Ciuc, la gară, să mă pornesc eu spre Bacău și el spre Satu Mare. În luna de miere, au fost peste 450 de kilometri între noi. Mă întreb dacă aș fi avut altă căsnicie dacă luam notă mai mare la materialism istoric. Dacă prindeam un loc măcar un pic mai aproape. Dacă am fi făcut efortul să ne vedem mai des în primele luni. Oare contează asta mai mult decât verighetele, pe care le făcusem până la urmă tot din aur, și nu din lemn?

Revoluția ne-a prins la Carei. Noroc că era atât de aproape de Crăciun și că m-am dus la el, ca să avem și noi măcar un moment important la care să participăm împreună. Țin minte că în acea seară am fost la Lidia, inginer chimist, cu care el se împrietenise foarte bine, jucau împreună în trupa de teatru. A venit și mama ei de sărbători, că era din Mureș, nu așa departe ca părinții noștri. Era o doamnă pe jumătate oarbă, cu inima de aur, tanti Anuța. Și cu mâini de aur, prin ceva miracol a reușit să facă rost de carne. Făceam sarmalele când soțul meu a intrat pe ușă ca o furtună, pentru că așa se mișca el, lucru care o dezgusta mereu pe mama mea, poate e totuși mai bine că n-a venit până aici de data asta. El nici nu și-a dat jos geaca aia descusută, cusută și recusută, a zis numai lăsați dracului sarmalele, că e revoluție. Tanti Anuța punea masa, s-a uitat la el cu ochiul cu care încă vedea cât de cât, și i-a răspuns revoluția nu arată așa, haideți să mâncați.

Bineînțeles că nu am mâncat, mi-am pus paltonul ăla gri pe care-l luasem la Bacău din primul salar și-l păstrasem pentru sărbători. Am pornit ținându-ne de mână, dar nici asta n-a durat mult, pentru că din fabrica unde era inginer ieșea o mulțime de muncitori care îi urlau numele cu bucurie. Numele lui și încă al unui inginer șvab care, la fel ca el, era mereu corect cu muncitorii, îi ajuta și le ținea locul chiar și la macara, când ăștia fugeau peste graniță să aducă din Ungaria ciocolată, ciorapi și pate din ăla bun, în badoage roșii. Mulțimea l-a smuls de lângă mine și l-a luat în brațe, pe umeri, cred că la alegeri veneau apoi doar de formă, să pună și ștampila lângă numele lui, cu aceeași mână. Iar eu îmi băgam mâinile în buzunarele paltonului nou din Bacău, că era tare frig. Buzunarul drept avea o gaură.

Măcar acolo în Moldova, la mama dracului, cât am stat, am învățat să vorbesc acceptabil românește. De aceea am râs doar cu jumătate de gură de un alt om politic proaspăt ales, care zicea: la vremuri noi să fim omuri noi. Cealaltă jumătate din mine nu a râs, pentru că știam că în orice lucru de râs trebuie să fie jumătate de adevăr. Și nu-mi ieșea nicicum cu jumătățile, pentru că în afară de vremuri și omuri, mai eram și noi, și asta nu zicea nimeni cum va fi.

Nu l-am vizitat des la București, pentru că oricum n-avea timp de mine acolo. Stăteau cu toții la hotelul Flora, unde am dormit de câteva ori. Era frumos, dar de fapt nu era foarte diferită camera de a noastră, din apartamentul din Carei, unde m-am mutat prin februarie. Mai ales pentru că în ambele paturi dormeam noaptea singură, așteptându-l să se întoarcă de la ședințe, recepții și discuții importante. După o vizită în aprilie, întorcându-mă la Carei, m-am urcat pe bicicleta lui și m-am dus până la graniță, unde erau niște cozi imense. Ca înainte pentru unt, doar că aici chiar primeai lucruri. Am intrat într-un magazin de haine în primul sat și am cumpărat o hăinuță verde, pentru că încă nu știam dacă este băiețel sau fetiță. Și mai ales ca să am ceva pe lângă mine când dorm. Ceva pufos.

Când a venit acasă de 1 mai, mi-a spus că nu stă mult, că vor ieși la iarbă verde cu Lidia și cu alți câțiva colegi. Și dacă vreau să vin. Nu, am zis. Pentru că eu nu ies la iarbă verde în toiul iernii, când nu ai niciun chef să deschizi gura, pentru că atunci cuvintele ies de la căldură și devin țepoase ca țurțurii și cad pe pământul înghețat cu un huruit, asemenea cheilor. Când e vreme de stat în sufrageria nou mobilată și trebuie să te uiți la cineva, și între voi sunt peste 450 de km distanță.

Orsolya András

Sunt traducătoare. În 2019 am participat la atelierul de scriere creativă cu Alexandra Felseghi care a dat impulsul pentru aceste texte. Mă preocupă tema relațiilor personale și de cuplu, citesc și scriu despre asta, să le înțeleg mai profund.

Diana Necșulescu

Ilustratoare, uneori profă de desen sau vis-dev artist pentru animație. Iubeşte să imagineze lumi blânde, colorate, şi să traducă o utopie personală în portrete de pisici. @muşeței

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Poezie • Proză
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu