de Alice Monica Marinescu
Ilustrații de Marta Mattioli
Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre maternitate, curatoriată de Alice Monica Marinescu, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.
***
Adultism, adultocentrism – noi „isme” care ne-ar trezi conștiința
Prima dată am auzit termenii de adultism și adultocentrism într-un podcast nemțesc, intitulat sugestiv Make capitalism history. Tema emisiunii era „A trăi împreună cu copii în spiritul stângii” și promova site-ul cu aceeași denumire, al cărui motto apare cu majuscule pe pagina principală: Teoria nu șterge practica la fund. Prin această formulare provocatoare, un grup de părinți de stânga semnalează nevoia de a funcționa în alte configurații față de familia tradițională, de a construi și pune în practică modele alternative de creștere a copiilor și organizarea traiului domestic. Invitatele emisiunii sunt două mame de copii mici, care locuiesc la comun cu alți adulți și explorează moduri de co-parenting, sau de creștere a copiilor în constelații diferite față de cuplul clasic-heterosexual. Se prospectează scenarii posibile pentru cum ar putea arăta viețile noastre alături de „copii noștri”/ ai noștri/ ai tuturor într-o lume postcapitalistă. Se subînțelege: copiii sunt ai tuturor. Copiii aparțin lumii noastre. Ei nu sunt proprietatea părinților lor. Copiii sunt o parte din lumea noastră – partea care duce povestea mai departe. De soarta copiilor depinde soarta lumii noastre viitoare.
A fost ca o trezire la realitate. O realitate care îmi lipsea, care avea coerență și sens. Am realizat cât de integrați sunt copiii în discuțiile și scenele politice din alte părți și la ce nivel se discută despre statutul lor și al mamelor. O realitate mai plină de umanitate și iubire. O realitate în care, ca mamă, nu simți că trăiești într-o junglă, sau în cazurile privilegiate economic, o închisoare frumos amenajată. O realitate în care vulnerabilitatea nu te înghite, pentru că aparții… și tu și copilul aparțineți lumii. Nu e „al tău”, „treaba ta”, „problema ta”, „binecuvântarea ta”, „grija ta”, „lupta ta”, „responsabilitatea ta”, „dragostea și durerea ta”, numai a ta.
În cadrul discuției, în care erau descrise modele alternative și se imaginau viitoruri mai juste și mai echitabile – exista un „împreună”. Prăpastia dintre părinți și nepărinți înceta să mai existe. Am fost copleșită de emoții foarte amestecate, de la entuziasm și uimire, la tristețe profundă. M-a năpădit tristețea, nu doar pentru că în România o lume postcapitalistă e departe de imaginarul sau dezideratul colectiv, ci și pentru că astfel de concepte precum adultism sau adultocentrism nu există, iar copiii sunt departe de a fi integrați în orice scenă sau discuție. Fie că ne uităm la societatea mainstream, conservatoare și reacționară, care o ține sus și tare cu „binecuvântarea maternității”, sau la bulele alternative, care duc în cârcă munci și lupte de emancipare, când vine vorba de felul în care ne raportăm la copii, concluzia e aceeași: copiii rămân în cârca mamelor lor, care, într-un fel sau altul, sunt și se simt mereu singure.
Ce rețele de sprijin (n-)avem?
Măsura în care femeile au o rețea de sprijin ține de condiția fiecăreia, de noroc, statut financiar, relația cu familia biologică, comunitatea din care fac parte, etc.. Dar din păcate, de cele mai multe ori, în contextele în care există și funcționează o rețea de sprijin – relaționarea dintre membri ei este tot una disfuncțională, ierarhică și opresivă pentru persoanele cele mai vulnerabile. Felul în care adulții înțeleg relaționarea cu copiii poate fi atât de discriminatoriu și dăunător, încât multe mame sfârșesc tot singure, în încercarea de a-și proteja copiii de rude abuzive și intruzive – de atitudini discriminatorii sau dăunătoare față de copii, atât de normalizate în societate, încât devin foarte greu de combătut.
În sistemele tradiționale de creștere a copilului, rețeaua de sprijin e familia extinsă sau mai specific: femeile din familia extinsă. Acestea funcționează împreună, în majoritatea cazurilor, pe un model de structură rigidă și ierarhică, bazată adesea pe competiție, nevoia de recunoaștere și validare a celor „cu mai multă experiență” , în timp ce nevoile copilului și ale mamei sunt adesea date la o parte, în numele teoriei „consacrate” și a rețetelor de creștere a copilului practicate de generațiile anterioare. În familiile mai puțin tradiționale, sunt implicați și tații, dar pentru că asta e încă ceva rar și așteptările societății de la bărbați sunt atât de joase, e foarte comun ca tații implicați să creeze provocări și probleme suplimentare mamelor. Emanciparea bărbaților a atins nivelul în care a fi un tată implicat în creșterea copilului e considerat cool, dar s-a oprit aici.
Cum ar trebui să se desfășoare această implicare ca nevoile copilului și ale mamei să fie întâmpinate, e o întrebare pe care bărbații nu și-o pun încă foarte serios. Tații prezenți în viețile copiilor lor se consideră prea des eroi, așteaptă recunoștința și mulțumirile partenerei lor, au nevoie de aplauze și felicitări pentru emanciparea lor sau dezvoltă ideea că știu ei mai bine decât partenerele lor „netradiționale”, cărora le dau lecții de maternitate. În alte cazuri, se consideră victime exploatate în creșterea (propriilor) copii, frustrare care duce la pusee de furie, invidie pe parteneră, autoritarism și chiar violență, în cazuri extreme. Așa-zisa „inversare de roluri” e un mit. Până ca bărbații să preia cu adevărat toată munca domestică și de îngrijire a copilului, pe care o fac femeile, e mai probabil să vină sfârșitul lumii. Patriarhatul are tentacule atât de fine și bine înfipte în subconștientul nostru, încât mai mare decât numărul bărbaților care îmbrățișează roluri netradiționale în spațiul domestic, e numărul complexelor și al dificultăților emoționale pe care aceștia le întâmpină, cu atât mai mult cu cât decizia de implicare este adesea motivată de faptul că femeia deține puterea financiară sau are un avânt carieristic, lucru care lovește adânc în felul în care masculinitatea tradițională este imaginată. Prin urmare, și în constelațiile mai puțin tradiționale, în care femeia crește copilul alături de un bărbat prezent și implicat, egoul masculin poate ocupa foarte mult spațiu, iar nevoile copilului și ale mamei sunt din nou date la o parte.
Capitalism-Sexism-Adultism – „isme” interconectate
Femeile sunt, de fapt, singurele responsabilizate constant de către societate să se dedice copiilor lor și să le îndeplinească toate nevoile, și dur blamate atunci când nu reușesc. În același timp, dacă o mamă se dedică copiilor în moduri care încalcă normele tradiționale și încearcă un tip de relaționare emancipatoare cu copilul ei, criticile nu vor întârzia să apară. Dacă pune preț pe ideea de consimțământ și nu îl apucă de obrăjori când are chef, dacă recunoaște că nu are întotdeauna toate răspunsurile, dacă îl implică în luarea deciziilor, dacă îl ascultă, dacă îl ia în serios, dacă îi respectă sentimentele și dacă pretinde acest respect și din partea adulților din jur, e o mamă „exagerată”, „nebună”, „obsedată” și lista poate continua la nesfârșit. La fel cum feministele sunt ridiculizate pentru poziționările lor și criticile pe care le aduc sistemului patriarhal, alegându-se cu stigma de „isterice”, „hipersensibile”, „exagerate”, presiunea pe femeile-mame este dublată, iar spectrul de etichetări umilitoare și ridiculizante variază de la mamă denaturată-egoistă-jalnică, la mamă ciudată-excentrică-nebună și, de multe ori, feministă cu subînțeles negativ.
Felul în care ne raportăm la copii e profund interconectat cu felul în care lumea, în patriarhat, se raportează la femei, iar tipurile de discriminare și violență sunt foarte similare. Multă vreme femeile și copii au reprezentat aceeași categorie lipsită de orice putere, care trecea drept proprietatea bărbatului. Deși, după lupte îndelungi, atât femeile, cât și copiii au căpătat niște drepturi formale, realitatea este că adultismul, la fel ca sexismul, are rădăcini adânci și puternice, care hrănesc sistemul patriarhal și capitalist bazat pe ierarhie, exploatare și oprimarea celor slabi. În capitalismul zilelor noastre, mai puțini copii sunt exploatați prin muncă, dar societatea îi valorizează, în primul rând, ca viitori plătitori de taxe, funcționali, obedienți și individualiști. Acest lucru se reflectă în sistemul de învățământ, unde accentul e pus pe performanță și competiție, iar copiii aflați în risc de excludere socială, copiii cu dizabilități și alte categorii de copii vulnerabili se confruntă cu o lipsă majoră de acces la resurse de învățare și dezvoltare, adecvate nevoilor lor.
Când vorbim de adultism, ne referim la toate modurile prin care copii sunt discriminați de adulți, la o viziune asupra lumii în care adultul este superior copilului, din toate punctele de vedere, în toate contextele, iar copilul, fiind o ființă dependentă de adult, devine un fel de anexă a acestuia, subordonată lui. Așa se confiscă copiilor orice fel de agency. Ei nu înțeleg ce li se întâmplă, nu trebuie să fie luați în serios, nu sunt ascultați atunci când vorbesc, mai ales dacă asta cere un efort din partea adulților. Ei nu știu pe ce lume trăiesc, inventează, uită oricum totul, nu au niciodată dreptate și nu dețin niciodată niciun adevăr în fața unui adult, iar principalul lor atu este acela de a fi un obiect de entertainment pentru adulții din jur. Când copiii sunt haioși, fac lucruri caraghioase sau neobișnuite în universul adult și au potențial de clovni în fața adulților, atunci sunt „iubibili”, demni de atenție și interacțiune.
Pe un spectru de vârstă, care variază de la o generație la alta, copiii sunt considerați prea mici ca să ia decizii, prea mici ca să aibă drepturi, prea mici ca să aibă o voce, dar niciodată prea mici pentru a li se cere să-și autoregleze emoțiile, să dea dovadă de autocontrol, pentru a avea obligații față de adulți, pentru a fi nevoiți să învețe să acomodeze sisteme de reguli și coduri sociale și nu prea mici pentru a fi răspunzători în situații în care sunt abuzați, cum s-a întâmplat în repetate rânduri când unor fetițe de 10 sau 12 ani violate, li s-a imputat că au consimțit. Copiii sunt nevoiți să accepte din partea adulților atingeri neconsensuale, pedepse corporale, șantaj emoțional, umilire, jigniri, amenințări, țipete și multiple forme normalizate de abuz. În numele educării sau a disciplinării copiilor, adulții își permit comportamente și atitudini, care nu ar fi tolerabile sau social acceptate față de alți adulți. Ele rămân în sfera privată, alături de violența împotriva femeilor, în acel spațiu de siguranță numit „familie”, unde nu se bagă nici statul, nici vecinii, nici trecătorii de pe stradă.
Înțelegem atât de puține despre universul și psihologia copiilor, nu doar pentru că suntem dezinformați, ci și pentru că nu ne raportăm la ei ca la noi. Nu vedem copiii ca pe niște ființe egale nouă. Faptul că sunt niște oameni în miniatură și că avem putere deplină asupra lor ne face să le minimizăm trăirile, nevoile, dorințele, suferințele sau durerea fizică. Realitatea e că felul în care simte o ființă umană nu se schimbă cu vârsta. Ceea ce se schimbă e felul în care ne putem procesa emoțiile, felul în care putem gestiona durerea fizică sau emoțională. O ființă în miniatură simte mult mai intens decât noi. Percepțiile sale pot fi copleșitoare, deoarece nu are capacitatea cognitivă să își regleze trăirile, în timp ce noi tindem să presupunem fix opusul.

Adultismul la nivel micro
Faptul că am crescut într-o societate centrată pe nevoile adulților și bazată pe un set de credințe și comportamente, care desconsiderau nevoile copiilor, mi-a marcat profund copilăria și m-a lăsat cu un adânc sentiment de nedreptate, care mă bântuie și astăzi la fiecare pas. În lumea copilăriei mele bătaia era „ruptă din rai”, ciupitul de obraz sau pupăturile băloase de la rude, pe care nu le văzusem niciodată, erau o formă de drăgălășenie ce nu putea fi refuzată, pentru că refuzul trăgea după sine muștruluieli și eticheta de copil urâcios; emoțiile copiilor erau catalogate drept teatru sau circ și deveneau subiecte de făcut mișto ale adulților. Gândurile și părerile copiilor despre viață și lume nu își găseau spațiu pentru a fi exprimate, pentru că astea sunt discuții de oameni mari, copii nu aveau ce comenta în universul oamenilor mari – în discuțiile de oameni mari. Orice lucru ieșit din comun trăit de copil era o invenție sau o exagerare și, în general, copil fiind trebuia să nu deranjezi oamenii mari sau, și mai grav, să îi faci de râs/rușine în fața altora.
Mi-am promis să nu-mi tratez fratele mai mic în felul ăsta și copil fiind, cu prima palmă pe care i-am tras-o, am eșuat. Mi-am promis să nu-mi tratez propriul copil niciodată în felul ăsta și am eșuat în repetate rânduri. Pentru că adultismul ne intră în sânge. Pentru că atunci când nu putem exista ca ființe complete în etapa copilăriei noastre, la maturitate vine în sfârșit vremea când lumea se poate învârti în jurul nostru și a nevoilor noastre.
Apariția unui copil în viața unui adult incomplet riscă să activeze toate mecanismele disfuncționale de relaționare și normele stupide învățate în copilărie . Într-o zi ne trezim părinți și brusc simțim pericolul de a fi făcuți de râs de copil, brusc ne pasă de ce-or să zică vecini, brusc vrem să alegem ce culori poartă sau cum își poartă părul ființa asta mică din fața noastră, iar ea se dovedește a fi o ființă autonomă cu o voință proprie, cu nevoi stringente și obligații mai puține. Și din nou suntem tot noi, acelea și aceia care ne-am dat la o parte nevoile in copilărie, ca să facem loc pentru problemele și nevoile adulților, tot noi, care trebuie din nou să ne dăm la o parte ca să facem loc nevoilor și problemelor altcuiva: ale copilului.
E nedrept. Se simte nedrept, iar lipsa de conștientizare față de propriul bagaj emoțional duce la perpetuarea relațiilor disfuncționale părinte-copil, iar în multe cazuri chiar la inversarea totală a rolurilor dintre adult și copil, ceea ce în psihologie se numește parentificare.
Dar tot ce are învăț are și dezvăț. Așa că am învățat și învăț să cresc odată cu copilul meu: să-i respect individualitatea, să-i ofer credit, să fac distincția între momentele în care încearcă să manipuleze prin intermediul emoțiilor și nevoia din spatele manipulării, să îl cred, să îl ascult, să îi pun limite fără să-l umilesc sau să fiu agresivă. Învăț să fiu prezentă cum aș fi în preajma unui adult, să îl respect cum aș respecta un alt adult, să îi iau în considerare nevoile, cum aș face-o cu o prietenă și să negociez și nevoile mele în același timp. Învăț să dezvăț violența din mine, indisponibilitatea din mine, duritatea din mine. Învăț să dezvăț învățul toxic al copilăriei dominate de adulți-copii, care ne-au forțat să îi creștem, să ne reprimăm, să ne temem, să ne fie rușine, să încasăm și să dăm mai departe.
Nu știu, în schimb, cum și când să îi învăț pe alții. Nu știu cum să le spun oamenilor să privească și mai jos de orizontul ochilor lor, pentru că un copil se află mai jos și uneori e nevoie să îți cobori privirea ca să îl vezi. E nevoie să te cobori pe genunchi că să îl auzi și ca să nu fie nevoit să-și lase capul pe spate, să se uite la tine de jos în sus și să strige de mai multe ori ca să îl observi. Nu știu când și cum să le explic că a sta cuminte și liniștit într-un context al adulților e un chin pentru un copil mic și plin de energie. Nu știu când și cum să conving persoane apropiate să mai renunțe la formule de adresare care accentuează componenta de gen plină de stereotipii: Ce băiețel ești tu! Băiețel năzdrăvan! Băiețel puternic! Bărbățel! Ce bărbat o să te faci tu! sau să explic de ce nu vreau să-i fie apreciate constant trăsăturile fizice (cât ești de frumooos!), pentru care nu are niciun merit, care sunt trecătoare și superficiale. Cum să explic că e jignitor să vorbești despre un copil la persoana a treia ca și cum nu ar fi prezent la discuția cu alt adult sau să răspunzi în locul lui când un alt adult i se adresează. M-am surprins și pe mine făcând multe din aceste lucruri și e o muncă și asta – munca de dezvăț. Dar dacă cu mine am ceva succese, fără conștientizare și deschidere din partea celor din jur, simt că aș putea să par doar o mamă care vrea constant să dea lecții. Și e o poziție tare ingrată, care mă face de multe ori să renunț, să tac și să mă distanțez, să mă însingurez.
E obositor când familia ta se simte atacată de orice observație, când vezi cât de greu le e celor care te-au crescut să-l perceapă pe copil ca pe o ființă deplină. E obositor când tovarășii tăi se prostesc când îi vorbesc copilului și folosesc tot felul de voci ridicole, crezând că așa e mai simpatic. E frustrant când vezi că nu îl iau în serios pentru că e un om mic. E păcat de toate momentele când el încearcă să le vorbească și ei nu îl ascultă, nu îl văd și nu îl aud, pentru că privirea și auzul lor nu coboară până la el. E trist când adulții îi cer îmbrățișări și pupici, fără să fi construit o relație cu el. E înduioșătoare și amară nevoia lor de afecțiune. E trist să vezi capacitatea redusă a oamenilor mari de a-și deschide inima și de a intra în universul oamenilor mici. E trist să vezi că nu știu să se joace pentru că poate nimeni nu s-a jucat cu ei.
Nimeni nu s-a jucat nici cu tine. Îi înțelegi. Dar tot doare când prietenii și tovarășii de luptă nu par să aibă niciun interes să-ți cunoască copilul, să-l cunoască pe bune, să petreacă o după-amiază pe lună cu el, nu mai mult, câteva ore în fiecare lună. Ar avea interes să-ți cunoască iubitul, prietenele sau câinele. Te doare lipsa de timp și resurse emoționale ale celor din jur. E întotdeauna timp pentru crize romantice, pentru urgențe politice. Se găsesc soluții de sprijin când vine vorba de animăluțe de companie sau plăntuțe, dar implicarea în viața unui copil e un job greu, care nu mai încape pe lista lungă a lucrurilor pe care trebuie să le schimbăm/îmbunătățim în lume. Ăsta rămâne jobul părinților. Al mamelor. Mamele și copiii separat. Cu lista lor lungă de probleme și nevoi. Cu discuțiile lor boring și anoste despre lichide, consistențe și rahați de bebe. E dureros când simți că pentru orice timp pe care un alt adult îl petrece cu copilul tău, trebuie să mulțumești și să te simți datoare, că e o favoare care ți se face și nu o relație de reciprocitate, ca oricare alta, în care dai și primești. E dureros că mulți oameni mari văd în timpul petrecut cu copiii prietenilor lor un sacrificiu și nu un cadou.
Te doare când te uiți la copilul tău și îi vezi dezamăgirea și deznădejdea. În șase ani și jumătate de existență în lumea asta, copilul meu a învățat că lumea nu e un loc sigur pentru el, că pentru mulți oameni mari el nu există, chiar dacă e prezent; că între cuvântul lui și cuvântul altui adult, adultul va fi întotdeauna cel crezut sau cel care știe mai bine. Odată, când vorbeam despre oamenii mari, mi-a spus: „Ce mă bucur că sunt și oameni mari, care se luptă pentru noi și nu vor să fim omorâți”. M-a șocat. Am avut nevoie de timp să procesez propoziția asta. Mi-a căzut greu în stomac, dar l-am înțeles, pentru că, din corpul meu de femeie, știu cum e să te gândești ce bine că există și bărbați care nu vor să te omoare, știu ce înseamnă să trăiești într-un corp vulnerabil, într-un corp care poate oricând fi ținta urii, până în punctul în care să fie nimicit.
În câte feluri doare adultismul
Adultismul și adultocentrismul sunt cuvinte care ar trebui să intre în vocabularul și conștiința noastră. E nevoie să le recunoaștem și să le numim atât în noi, cât și în jurul nostru. E greu, pentru că asta înseamna să simțim și mai multă durere, să trezim la viață în noi încă un vulcan de sensibilitate, să fim disponibile pentru și mai multe probleme, mai multe trăiri, mai multă apăsare. Dar din durerea solidarității se naște schimbarea. Și oricât e de greu să îți dai voie să fii sensibilă, să fii empatic cu încă o categorie de ființe, nu vei simți aceeași apăsare pe care o simt cei și cele care sunt zi de zi țintele directe ale acestor comportamente – copiii din jurul nostru. Sunt atâtea straturi și dimensiuni prin care lumea din jur a devenit dureroasă pentru mine, de când am copil, încât uneori mă minunez cum de îmi mai rămâne spațiu pentru atâtea bucurii mărunte. Mă doare că integrarea copiilor în lumea noastră e posibilă doar în contexte child friendly și că lumea în care trăim nu e per se child friendly. Mă doare că nu avem loc în spațiul public cu copii noștri, pentru că spațiul public nu mai e demult al oamenilor, ci al mașinilor și al businessului.
Mă doare că ieșirea cu un cărucior de copil în oraș e un calvar și că pe scările de la metrou sau în autobuz e nevoie să rugăm pe cineva să ne ajute. Mă doare că e atât de greu pentru o mamă singură să meargă la o cafenea cu un bebeluș. Mă doare că au existat în ultimii ani mai multe mame care au ales să-și pună capăt zilelor împreună cu copiii lor și că tot ele au fost expuse, patologizate și lăsate în bătaia revărsării de ură. Mă doare că în România încă sunt frecvente cazurile de copii omorâți în bătaie în familie. Lupta împotriva adultismului nu e lupta cu o persoană, cu un prieten, cu familia sau cu un mediu nepotrivit. Luptăm cu un sistem, cu un fenomen, cu o societate complet lipsită de măsuri sociale și economice pentru protecția intereselor copiilor, și cu o mentalitate în care oamenii mici sunt priviți ca niște mici dușmani și abuzați în feluri variate, indiferent de statut sau clasă socială.
Dușmănia acestei societăți față de copii se manifestă de la macro la micro, pe toate canalele. Neglijența statului, care privează comunități întregi din mediul rural (dar și urban, în multe cazuri) de servicii de sănătate adecvate, de ajutoare sociale, de servicii de asistență socială consistente, combinată cu lipsa de educație, de conștientizare și neglijența individuală ne aduc în situația de a avea cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă din Europa. Conform unui raport realizat de Organizația Salvați Copiii România „peste 150.000 de copii merg seara la culcare flămânzi, iar deprivarea materială severă în rândul copiilor sub 6 ani (21,5%) este cea mai ridicată din UE (media este de 5,9%)”. Analiza situației copilului și a drepturilor sale în România scoate în evidență faptul că progresele înregistrate în ultimul deceniu sunt fie modeste (rata mortalității infantile, protecția împotriva violenței, combaterea sărăciei, sistemul de protecție), fie nule (educație, protecție medicală, protecția copiilor cu dizabilități). Mai mult, condițiile de viață și de accesibilitate la servicii s-au agravat în cazul copiilor de etnie romă și a copiilor cu dizabilități. Totodată, raportul indică faptul că „rata mortalității pentru copiii mici (0-4 ani) în România este dublă, și mult mai mare decât alte țări cu resurse financiare mai scăzute, cum sunt Muntenegru, Serbia sau Bulgaria. Se pune deci întrebarea inabilității României de a asigura supraviețuirea copiilor în condițiile resurselor financiare pe care le are la dispoziție.”
Într-un peisaj atât de sumbru, e greu să mai aduci în discuție responsabilitatea individuală, forme de discriminare mai subtile, precum minimizarea sau obiectificarea copilului, dar dacă vrem să clădim o societate mai bună, mai incluzivă și mai echitabilă, trebuie să fim conștienți de toate palierele discriminării și de contribuția individuală pe care o aduce fiecare într-un sistem nedrept și opresiv.
Copilul a rămas multă vreme o anexă a mea, care nu își găsește un loc autonom în cercurile mele de muncă sau de prietenie. Sunt recunoscătoare pentru prietenii și prietenele care totuși îi fac loc în viețile lor, care aleg să împartă vacanțele cu noi, deși asta poate însemna uneori mai mult zgomot sau mai multă agitație. Sunt recunoscătoare pentru tovarășele care au avut curajul și deschiderea să locuiască cu noi, care îl tratează ca pe un coleg de casă, îi acordă timp din timpul lor, îl ascultă, se joacă cu el și alături de care găsește un spațiu sigur. Sunt recunoscătoare pentru prietenii mei din diferite colțuri ale lumii, care ne vizitează și nu mă vizitează, care îi trimit vederi, care îl cunosc de când era bebe și în ciuda distanței, se străduiesc să clădească o relație cu el, picătură cu picătură. Există și oameni mari, care îmi dau speranță pentru o lume mai bună, din care fac parte și copiii, fără „instrucțiuni de folosire”, fără explicații și scuze din partea mamelor pentru că copilul lor „deranjează”, fără așa zisul „instinct maten”, fără rușine și vinovăție că avem nevoie de implicarea celorlalți, că nu suntem mame suficient de bune, fără izolare și fără stigmatizare.
Istoria ne va judeca în funcție de diferența pe care o vom face în viața de zi cu zi a copiilor (Nelson Mandela)
Citatul ăsta mă bântuie. Văd adulți în jurul meu care nu au niciun fel de contact cu copii. Mulți se tem de copii. Se tem de interacțiunea cu copiii, ca și cum ei nu au trecut niciodată prin etapa asta, ca și cum copiii ar fi niște mici extratereștri. Probabil multe dintre noi avem copilării atât de urâte în spate, încât vrem să ne îndepărtăm de orice ne-ar putea aduce aminte de acea perioadă. Încerc să-mi explic, încerc să înțeleg, să găsesc sens într-o realitate care mă descumpănește. Am observat de mai multe ori cum femei care nu își doresc copii proiectează furia lor față de societatea care le presează să devine mame și le forțează să-și justifice statutul, asupra mamelor și a copiilor, ceea ce se simte profund nedrept, complet nesolidar și nefeminist. Din poziția mea de mamă, mă solidarizez cu persoanele care nu vor să facă copii. Pentru binele tuturor nu ar trebui să aducem copii nedoriți pe lume. Sunt nenumărate motive pentru care să nu îți dorești să fii mamă și nicio femeie nu ar trebui să se justifice pentru dorința de a nu avea copii, la fel cum nu ar trebui să-și justifice nici dorința de a avea copii. Nu datorăm nimănui să procreăm. Dar când aud în medii emancipate replici de „urăsc copiii, nu-i suport, îmi displac natural” – nu pot să nu mă gândesc care ar fi reacția, dacă afirmația asta ar fi direcționață către orice alt grup de oameni. Pentru toate formele de discriminare și ură avem nume, avem „isme” și fobii: sexism, rasism, clasism, ableism, ageism, homofobie, transfobie, xenofobie.
Am învățat să le recunoaștem, să le numim, să le condamnăm.
Ar trebui adăugat și adultismul/ adultocentrismul.
Schimbarea începe prin a recunoaște nedreptatea și a o numi.
Schimbarea e în fiecare cuvânt și fiecare gest de generozitate față de un copil.
Schimbarea e implicare și prezență în viața copiilor din lumile noastre.
Schimbarea e expunerea realităților neplăcute ale maternității.
Schimbarea e revendicarea puterii.
Schimbarea e o luptă. Schimbarea e iubire și răbdare.
Schimbarea e un drum spre o lume incluzivă și egalitară, o lume în care copiii sunt bineveniți și bineprimiți. Schimbarea e împreună. Schimbarea suntem noi.

este artistă și, de peste zece ani, joacă, scrie, regizează și lucrează în proiecte de teatru politic și artă comunitară. Este co-inițiatoare a proiectului Vârsta4, care se desfășoară la căminul pentru persoane vârstnice Moses Rosen. A ținut ateliere de scriere dramatică și teatru și a co-organizat mai multe stagiuni de teatru politic. Susține arta angajată politic și are încredere în puterea teatrului de a produce schimbări sociale. E mamă, feministă și consideră că „personalul e politic”.

născută în 1998 în Sansepolcro, Italia, este un artist vizual cu origini duble, înrădăcinate în cultura română și italiană. Practica ei se bazează pe diversitatea mediilor disponibile și pe coexistența realității digitale și fizice. Artista, reprezentată de Galeria Strata este și o tânără membră Kinema Ikon, care locuiește și lucrează în prezent în București, România. @martamattioli