Mâncatul de oameni ca strategie de supraviețuire culturală: texte de Rubia Salgado

Texte din volumul Aus der Praxis im Dissens [Din practica în disensiune], transversal texts, 2015, Viena, Linz, Berlin, Londra, Zürich

Antropofagie și aculturație: o întâlnire în timp ce ți-o tragi 

Da, antropofagie.
O să mă înghiți acum.

„Doar antropofagia ne leagă.
Sociologic.
Economic.
Filozofic” (1)

Stăm lungite-n pat, goale. Hainele noastre sunt pe jos, împrăștiate. Eu, împrăștiată peste corpul tău, albă. Culorile noastre stau față în față. Mâinele mele îți mângâie corpul cu duioșie înfometate ciupesc zgârie rănesc și-ți caută gura. Mâinile mele își fac loc cu forța printre buzele și dinții tăi, îți zgârie gâtul întins. Te înfiorezi încremenești îți vine să urli. Trebuie să mă înghiți. Brațele mele, puternice și leneșe, lenevirea oamenilor mei, brațele mele musculoase leneșe. Spui că suntem leneșe, da, și-acum îmi înghiți lenevirea tropicală odată cu brațele mele, cu coatele mele ascuțite. Macunaima. Nu cunoști? Știu, despre mine cunoști doar samba. Și nu umerii mei mândri, nu demnitatea lenevirii tropicale. Da. Și eu, ca un râu, mă vărs în gura ta. Curent, sângele meu caraíba. Mă trag din Pindorama, ținutul palmierilor. Și acum capul meu. Rituri indiene, candomblé, macumba, samba de roda, samba de quadra, samba cadenciado, samba sincopado, samba canção, partido alto, pagode, afoxé, maracatu, baião. Ai vrut doar folclor, doar ritm exotic, un ingredient excitant la futai. Îți fac cadou folclor: reziduuri, exprimări pentru supraviețuire care s-au născut sub semnul subjugării al exploatării al umilirii al morții și al bucuriei. Circulația sângelui, inima mea, sângele meu, sângele nostru. Te inund. Ești sângele meu, femeia din mine, pământul inimii mele, teritoriul din mine, teritoriul țării mele: burta mea. Pietre peste tot. Nedigerabile, inexprimabile, le port în burtă. Unele îmi stau în gât, pe unele le scuip și le strâng în palmă, ți-am mai vorbit despre asta, dar tu nu ai înțeles. Nu mai poți? Îți vine să urli? Îți vine să vomiți? Dar de ce ai deschis gura? De ce mă săruți și mă bagi în pat? Da. Ai crezut că o să te înghit. Nu. Deja de mult timp vă devorăm. Acum tu urmezi. Strămoșii noștri s-au înfruptat din voi deja, nu din mulți, totuși din câțiva: din cei mai curajoși, mai luptători, mai demni de admirație dintre ai voștri. Antropofagie. Da, mâncatul de oameni. De dragul calităților demne de admirat. Ca să ni-l însușim pe cel admirat. Acum lipsesc picioarele, dar înainte de asta ia înghite soarele care arde în vaginul meu. Înghite sperma celor asemenea ție. Durerile și plăcerea. Și pe urmă picioarele mele neobosite, labele picioarelor. Și pământul de sub tălpile mele, toate pământurile pe care le-au atins de-a lungul timpului, toate drumurile și căderile, curbele și munții. Haide, bea din râurile pe care le-au trecut de-a lungul timpului și din apa sărată, care ustură și vindecă. Și ridică-te. Am terminat deja. Ce-ar trebui să faci acum? Ia-ți ce vrei ce-ți place de ce ai nevoie ce admiri. Sau sună la departamentul de imigrație.

apărut în 1999 

Antropofagia din perspectiva migrant_elor pe teritoriul european

Cine vorbește, vă rog frumos? Un răspuns

Din ce loc vorbesc? Unde se află toposul observațiilor mele? Vorbesc ca activist_ă, membră a organizației maiz, organizație autonomă a migrant_elor în Linz, Austria de Sus, de aici pluralul. Originea noastră și experiența colonizării ne determină, pe lângă situația de viață în această societate, practica noastră ca migrant_e în lumea veche. Vorbim ca femei provenind din țări care au trăit sub dominația culturilor dominante europene. Vorbim ca femei care au descoperit râsul antropofag. Femei care și-au găsit un loc între tradiția iudeo-creștină și etosul carnavalesc. Între rațiune și un stil dionisiac, de luptă, a cărui caracteristică decisivă este critica deținăto_arelor puterii prin râsul cu gura larg deschisă. Un râs antropofag care alungă de pe tron deținăto_arele puterii.

Există însă migrant_e  ca identitate omogenă?

Ne e clar că n-o să găsim nicio definiție care să cuprindă toate experiențele și pozițiile noastre. Cu toate acestea, ni se pare necesar să îmbrățișăm o identitate politică ca punct de plecare pentru articularea politică, ca să evidențiem anumite contradicții din societate. Utilizăm noțiunea de „migrant_e” sprijinindu-ne pe definiția dată de FeMigra(2) în sensul unui contraconcept sau ca denumire a unui loc opozițional, ca determinare a identității politice proprii. Este vorba despre o identitate construită strategic. Cerința pentru autoreprezentare formulată de migrant_e autoorganizate nu se leagă direct de o poziție care ar exclude în mod automat reprezentarea doleanțelor migrante prin membrii societății majoritare. Mult mai mult, această cerință se naște din experiența de a nu fi perceput_ă ca subiect. Altfel spus, vedem construcția unei identități de migrant_ă ca pe o strategie în lupta pentru cucerirea unei participări egale pe teritoriul european și pentru transformarea/ demontarea structurilor de excludere. Colaborarea și încheierea de alianțe cu membrii societății majoritare ar trebui văzute, reflectate, analizate, evaluate, adaptate ca strategii ulterioare în cadrul acestei lucrări politice. Și cooperarea cu artist_e poate fi văzută ca parte a acestei strategii. Încet ne apropiem de tema antropofagiei.

Subalternitate și reprezentare

În contextul criticii postcoloniale se vorbește despre migrant_e ca despre un grup subaltern. Cum subliniază Encarnación Rodriguez: să vorbești despre subalternitate înseamnă inevitabil să vorbești și despre putere și reprezentare(3).

Ce forme de reprezentare păstrează relații dominante de putere? Ce forme de articulare sunt excluse din spațiul public? Encarnación Rodriguez ne amintește că reducerea la tăcere a vocilor subalterne nu se produce numai prin selecție și eliminare, ci și prin asimilare.

Se poate observa și o participare aparentă a subalternilor, în sensul în care practici și voci ale migrant_elor se dezvoltă la unison cu etnicizarea pe linia discursului de multi- și interculturalitate. În mod deosebit, în domeniul cultural se observă practici ale migrant_elor care, sub aparența participării, produc și întăresc imaginile de exotizare.

Dacă gândim împreună cu Antonio Gramsci, migrant_ele nu ar trebui să-și propună și să obțină doar modificarea raporturilor economice, ca să-și consolideze poziția hegemonică, ci și să guverneze în câmpul simbolic. Nu ai cum să scapi aici de confruntarea cu întrebările provocatoare: „Cum pot membrii grupurilor subalterne să se implice în public, când posibilitatea vorbirii și ascultării este distribuită inegal, respectiv când o asemenea posibilitate nu le este alocată? Cum să vorbești, pur și simplu, când semantica, lexicul în care ne mișcăm, sunt structurate prin intermediul măsurilor disciplinare și regulilor care presupun însușirea logicii și instrumentelor lor?”

Răspunsul nostru este antropofagia

„E necesar să învățăm limba metropolei ca s-o combatem mai bine”(4)

O constatare care a fost formulată în contextul producției culturale din America Latină. Astăzi am devenit subiecte: The empire writes back!

Vedem antropofagia ca pe un posibil procedeu strategic împotriva culturilor dominante – mai ales în legătură cu procesele producției culturale în contextul prezenței noastre publice. Căci ea ne oferă posibilitatea să producem, sub comanda unei culturi dominante, ceva ce nu este o reproducere a regulilor de dominație „permise” (de către deținătorii puterii); dar mai întâi, și în mod repetat, celălalt trebuie să fie asimilat ca pradă.

Utilizăm intenționat verbul a asimila, ca să dăm un exemplu în conformitate cu strategia prezentată. Asimilarea este o cerință foarte cunoscută pe care majoritatea o adresează migrant_elor. Preluăm acest cuvânt și-l folosim în sensul nostru și vă reamintim în același timp de perspectiva voastră de aparținători la cultura dominantă. Totuși, de data aceasta am preluat rolul de protagoniste: noi vă asimilăm, noi vă amenințăm, noi vă devorăm. Raporturile de putere sunt scoase la suprafață, iar vechea ordine și distribuire de roluri sunt disturbate. Raporturile s-au inversat.

Vă halim limba. Devorăm discursuri care nu ne sunt permise, ca austro-patriotismul: „Austria we love you. N-o să te părăsim niciodată”(5)

Vă halim: ceea ce e necesar și ceea ce e demn de dorit. (…)

Ca migrante ne-am organizat mai întâi la nivel social, pentru că este vorba despre luptă, despre drepturile noastre primare. Urmare a organizării și conviețuirii a fost și este confruntarea cu rolul nostru în diferite domenii sociale, mai ales în domeniul culturii. Suntem conștiente că și acesta este un teritoriu alocat în prealabil. Spațiul nostru de mișcare este marcat în acord cu reguli și determinări care iau ființă în interiorul culturii dominante: Granițe. Locuri. Forme.

Doar că: regulile și prescripțiile sunt făcute ca să le ocolești. Nesupunându-te. Ca migrante știm că, și în domeniul culturii, granițele pot fi deplasate.

În ultimii ani am făcut numeroase proiecte care se mișcă și se desfășoară între câmpul social și domeniul culturii. Proiecte care fac posibilă acțiunea dincolo de cerința colonială de a juca rolul de ambasadoare ale unei culturi exotice. Și ne luăm tot mai mult spațiu. Ne mișcăm și încercăm să punem în mișcare schimbări. Între rațiune și o poziție de râs antropofagic deschidem spații de mișcare și rezistență. (…) Aici se reunesc protagonistele proiectelor: noi, migrant_e, lucrătoare sexuale, femei negre, femei de serviciu, babysitter_e, soții, solicitante de azil, mame, lesbiene, universitare, fiice. Noi: diverse. Noi: și membre ale societății majoritare, în dialog cu noi. Rezultatele, care nu trebuie văzute ca produse finale, ci ca parte din proces, pot fi prezentate apoi publicului larg. Aici putem să evoluăm, nu ca persoane singulare, ci ca figuri, ca personae ale unei prezentări ficționale. Aici putem tematiza cerințele noastre, putem concepe și descoperi alternative și perspective pentru existența noastră în această țară, pe acest continent – nu ca fantezii, ci ca dezvoltări de realitate, deci ca ficțiuni.

Riscuri, întrebări

Suntem conștiente că o interpretare inofensivă a antropofagiei ca metaforă poate să ne amăgească în a înțelege Europa ca sursă antică de cunoaștere, care, cuprinsă de regret, e gata să înapoieze tot ceea ce a fost jefuit și exploatat prin colonizare și să se transforme într-un continent multicultural care „s-ar caracteriza printr-o diversitate rasială, fondată pe un mozaic de culturi diferite, care e pregătit să recunoască adevărul etniei și să-și schimbe atitudinea respingătoare, care nu-i permite să accepte și să respecte asemănările și deosebirile pe care celelalte „culturi” le-ar avea în relație cu modelul eurocentric”(6).

Nu vrem să girăm etica colonizatorilor bazată pe vină sau complexul de vină al europenilor descris de Rodrigo Browne Sartori. Ceea ce vrem este să ocupăm spații.

O cerință importantă în acest sens o reprezintă diferențierea și distanțarea poziției noastre antropofage de o poziție multiculturalistă. Cum garantăm această distanțare?

Prin autodefinirea ca „migrantă”, ca identitate construită strategic și prin desprinderea intenționată de clișeele care vin cu aceasta. Încercăm să realizăm o conduită antropofagă care se dezvoltă pornind de la o schimbare de paradigmă: migrante ca protagoniste care-și construiesc conștient o identitate ca să urmărească scopuri precise printr-o poziționare strategică.

În continuare, ne poziționăm împotriva scopurilor și practicilor de toleranță, înțelegere, acceptanță și evitarea conflictului, care sunt tipice pentru multiculturalism. Refuzăm să ne punem la dispoziție, ca străine și necunoscute, pentru observație și cercetare. Nu livrăm niciun fragment de cultură artist_elor, lucrăto_arelor culturale, oamenilor de media și oamenilor de știință. Criticăm și ne poziționăm împotriva unificării „lumilor”. Nu realizăm nicio colaborare când e vorba să ne confruntăm cu diverse „cercuri culturale”. Și încercăm să facem vizibil subtextul unor astfel de demersuri și poziționări (migrant_e ca victime sau făptașe). Chestionăm modul de gândire „noi și ceilalți” care în cele din urmă înseamnă continuarea discursului rasist predominant.

Pe de altă parte, în această însușire a poziționării antropofage e vorba despre o conturare grotescă și alegorică a discursului liberal multicultural. Grotesc în sensul scoaterii la iveală a scârbosului, în sensul exagerării, hiperbolizării comuniunii multlăudate. Intrarea în scenă a antropofag_ei face imposibilă perceperea migrantei ca bon sauvage, pentru că astfel intrăm în scenă ca mâncătoare de oameni care prin devorare vor să devină, în plan fizic și simbolic, mai puternice decât devoratorii. Prin antropofagie ni se forțează nouă (migrant_elor și europen_celor) mâna să uităm cultura armoniei și în cele din urmă cultura iubirii. Nu există așa ceva, iubirea între oameni care trăiesc în poziții sociale diferite și opuse. Nu există iubire între exploatatori și exploatați, între antagoni_ste și opozant_e. Există dorință și, prin urmare, antropofagie. Avem de-a face aici cu o construcție alegorică ce suplinește lucrul ca atare (fără să fie lucrul ca atare). O creație construită estetic și ideologic ca să obțină un anumit efect politic.

Și în încheiere
„Nimic nu-i e omului mai esențial decât să se hrănească cu alții. Totuși, este necesar să-i digere. Leul se face din oaia asimilată”(7)

apărut în 2005

Optimism mușcător

Știm cu toții să ne folosim dinții. Știm cu toții să ne folosim dinții. Să mușcăm carnea, să mușcăm și să înghițim, să dăm pe gât în jos, să ne căcăm: știm asta cu toții. Să mușcăm în carnea timpului. Să ne revendicăm o bucată de timp, să afundăm tare căcatul, lacrimi, unghii, salivă și sânge, să le afundăm tare în bucata de timp. Dinții afundați tare în bucata de timp: să te hrănești cu asta, să trăiești și să fii trăită, să fii în timp. Să modifici țesutul timpului. Știm cu toții să ne folosim dinții. Să ne apărăm și să ne afundăm tare dinții în carnea umilinței, să respirăm adânc și să mușcăm, să modificăm țesutul timpului. Născută încă nu moartă, ființă de natură umană polemică: polemică în maniera de a privi lumea, polemică în fața oglinzii. Știm cu toții să ne folosim dinții. În carnea instrucțiunilor de utilizare pentru o întrebuințare optimă a obiectului cumpărat, achiziționat, în carnea manualului pentru o închidere în sine încununată de succes, în carnea manualului pentru un mod de a trăi cu vecin_e mai buni, pentru un mod de a trăi cu vecin_e wanna be, pentru un mod de a trăi cu vecin_e străini. Știm cu toții să ne folosim dinții și cum să mușcăm în carnea regulilor. Știm cu toții să ne folosim dinții.

Neîntrerupt 

În stomac același acid dulce acrișor care încleiază. Capul ros de cuvinte. Degete care ar trebui tăiate, dacă n-ar fi sexul și scrisul, căci aceste unghii, crescând neîntrerupt.

Primăvara plouă, muzica stârnește simțurile. Simțul se joacă învârtindu-se-n cerc, ascuns prezent. E timpul să te-mbraci. Să te plimbi prin ploaie.

Discursul Maimuței 

Poeta nu e nevinovată
Nu-s nevinovate cuvintele ei
Să facă un pact cu vina
Nu-i intenția ei.
Poeta e auzită,
Admite istoria și vina;
Trage câștig din asta
și plăcere.

Devenită maimuță în colonie
Rămasă maimuță în metropolă
S-a suit pe scenă:
Maimuța din colonie,
Divertisment în metropolă.

În fața oglinzii știe,
androgină și nu femeie,
scena nu se întinde până în bordeluri.
Ea vorbește în fața activiste_lor
artiste_lor, intelectuale_lor.

Maimuța e întotdeauna singură,
căci imaginea e de-obicei înșelătoare.
Singură printre semene,
care nu-i sunt asemenea.

Maimuța care vorbește aici,
vorbește singură și sărăcită

Singură adună resturi
singură linge cuvinte
singură înghite pietre
singură își plânge frica.

În întuneric scuipă vina,
dinăuntru o flegmă.

Poetizare în timp și spațiu?
Poezie și politică.
Poezie de dat în vileag.
Poezie de indignare.
Moarte în Vestul Europei,
în afara granițelor ei,
pătrunsă în gardurile ei,
în camera ei.

Poeta a adormit.
Singură

Cel mai rău lucru

Cel mai rău ar fi să fii înghițită de-un șarpe, se gândește și răsuflă ușurată, fiindcă ce-i mai rău e la mare distanță. Un șarpe uriaș, care mai întâi se răsucește în jurul omului, ca să-i rupă oasele. Pe urmă înghite omul care probabil că stă lungit fără conștiință, deznădăjduit, cuprins de dureri, probabil la marginea resemnării. Un șarpe uriaș care înghite omul, fiindcă substanțele din care-i făcut omul îl ajută să se hrănească. Acest șarpe uriaș care înghite omul, pentru că omul e un animal. Ce-i mai rău e la mare distanță, se gândește și răsuflă ușurată.

***

Despre Rubia Salgado/ maiz 

Activistă, poetă, teoreticiană. Sau: poetă, teoreticiană, activistă. Lucrătoare culturală. Ca autoare, vocea Rubiei Salgado se îmbină cu organizația maiz din care face parte de douăzeci și cinci de ani. Rubia Salgado este membră în colectivul literar kollektiv sprachwechsel: literatură în limba a doua, din Viena, unde ne-am și cunoscut. De atunci, de patru ani și ceva, organizăm împreună (alături de alte coleg_e) lecturi literare și dezbateri despre rolul pe care literatura scrisă de migrant_e îl poate juca în folosirea non-ierarhică a limbii germane în spațiul public.

Mi se pare că imaginile la care recurge Rubia pot să fie dezarmante, dure. Cum e cazul antropofagiei, tema pe care am ales-o pentru această selecție de texte. Dar vreau să fac o diferențiere între duritate și agresiune; textele ei răspund la agresiune, dar nu sunt agresive în sine. Paradoxal, în mâncatul simbolic de oameni ca strategie de supraviețuire culturală eu înțeleg că este vorba despre iubire mai mult decât despre orice altceva. Textele tematizează posibilitatea iubirii în condiții de diferență radicală. Este vorba despre cum putem să ne legăm unele de altele în mod echitabil, deși venim cu bagaje diferite, cu privilegii și deposedări istorice, care ne individuează. Când o non-europeană iubește o europeană, în condiții de colonialitate, acestea se devorează reciproc. Modul în care Rubia prezintă lucrurile pare să sugereze că n-avem încotro. După cum înțeleg eu, nu avem încotro pentru că iubirea nu izvorăște spontan din sentimentele noastre „interioare”, ci este un angajament, o legare estetică, etică și, eventual, erotică, de un celălalt. Cum sentimentele pe care le nutrim sunt contaminate de relații de putere și vin la pachet cu „reziduuri” politice, trebuie să confruntăm efectele de dominare pe care acestea le produc. Problema e că trebuie să facem asta chiar în timpul în care trăim aceste sentimente și dorințe. Metafora antropofagiei ține locul acestor procese fine, fizice, psihice, de semnificare etc., prin care ne eliberăm de subjugarea exercitată de parteneri_e în legătura de iubire și de toate acele impulsuri care vor să ne anuleze și să ne asimileze. E un legământ reciproc, multiplu, instabil, care implică prietenii, rudenii, relații de muncă, pe lângă relațiile erotice propriu-zise.

Una din concluziile antropofagiei este că nu te poți elibera singură. O alta e că, mâncând oameni, ajungi să-ți trăiești dorințele din plin.

Ovid Pop, ian. 2020

—

1. Andrade, Oswald de (2011): Manifesto Antropófago. În: Castro Rocha, João Cezar/Ruffinelli, Jorge (ed.) (2011): Antropofagia hoje? Oswald de Andrade em cena. Realizações Editora, São Paulo, p. 27-31

2. FeMigra (1994). Wir, die Seiltänzerinnen. Politische Strategien von Migrantinnen gengen Ethnisierung und Assimilation. In: Eichhorn, Cornelia/Grimm, Sabine (ed.), (1994): Gender Killer. Texte zu Feminismus und Politik. ID Archiv, Berlin

3. Gutiérrez Rodriguez, Encarnación (Ed.) (2003): Repräsentation, Subalternität und postkoloniale Kritik. In: Steyerl, Hito/ Gutiérrez Rodriguez, Encarnación (Ed.) (2003): Spricht die Subalterne deutsch?, Editura Unrast, Münster

4. Santiago, Silviano (2000): Uma Literatura nos Trópicos. Rocco, Rio de Janeiro, p. 20

5. prilej pentru această formulare și „publicarea” ei a fost decernarea, în 1999, a Premiului pentru Intercultură organizației maiz de către Partidul Social Democrat din Austria de Sus. Cu ocazia decernării ne-am urcat ca grup (peste 20 de persoane) pe scenă în ciuda refuzului vehement al organizat_oarelor. În semn de mulțumire au fost împărțite inimoare cu propoziția de mai sus: mai întâi politicien_elor și funcționar_elor publice, mai apoi întregului public prezent. De atunci împărțim inimioarele noastre cu diferite ocazii publice.

6. Sartori, Rodrigo Browne: De Antropófagos devoradores de imágenes a iconofágicas imágenes que nos devoran

7. Valéry, Paul, citat după Santiago, Silviano (2000): Uma Literatura nos Trópicos. Rocco, Rio de Janeiro, p. 19