de Iris Pătrașcu
Ilustrații de Maria Iacob
Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizat împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Poemul a fost scris în cadrul grupului Poezie-Proză, coordonat de Medeea Iancu.
***
(de la un fost, actual și viitor copil, la un fost, actual și viitor adult)
Capitolul I: Ce e un copil?
Un copil e un homunculus.
Un copil e un moștenitor.
Un copil e fructul pasiunii consumate.
Un copil e viitorul.
Un copil e trecutul.
Un copil e nevoia biologică de a sfida moartea.
Un copil pune adultul față-n față cu moartea.
Un copil e datoria adultului.
Un copil e dator adultului.
Un copil e o comoară. Financiară. Neapărat rambursabilă la bătrânețe. Dobândă în laude externe.
Un copil e ofranda individuală adusă colectivului.
Un copil e feminitate.
Un copil e paternitate.
Un copil e un copil e un copil.
Ceci n’est pas un enfant.
Capitolul II: Ce nu au voie?
Simone de Beauvoir își jură la nici cinci ani că nu va uita niciodată că un copil e o persoană cu o individualitate proprie. Nu un papagal, ci un cameleon cu sinapse și gânduri proprii, dependent de validarea adulților din jur pentru propria existență. Nu un homunculus, ci o ființă adaptabilă care poate da reprezentații, să scoată zâmbete aprobatoare de la giganții din cer, felicitări, nu ești o pierdere de timp și de spațiu. Singurul spațiu propriu sunt cei câțiva centimetri cubi din scăfârlie, zice Orwell, dar nu spune
Ce faci când e invadat
De pestilențe adulte
Când spațiul îți devine aglomerat
Până dispare și dispari
Și tu cu el. Nu mai ești
Tu acolo. Alții îți ocupă creierul și te înghesuie
Dublugânditul ăsta
Nu se poate susține.
Te-ai pierdut în eter, un spațiu imaginar
Pe care nu știi să-l traduci într-un limbaj acceptat, limbaj al altora, limbaj străin
Pe care nu știi să-l transpui în vreo realitate
Căci nu există. Spațiul meu nu există. Spațiul meu e wujian e
„fărăspațiu” e
traiul întru alții e
validarea care nu mai are loc e
corpul nu mai are loc e
carnea se cristalizează și
înțepenește între pereții tot mai strâmți și e tot mai greu să-ți umpli plămânii cu aerul din care doar dioxidul de carbon mai ajunge la tine și te naști și renaști dureros într-un spațiu tot mai mic cu fiecare an ce trece și-ți spui
Ești corporealitatea iadului de la celălalt capăt al Pământului.
Ești floarea care moare fără să înmugurească.
Ești fluturele care moare în zbaterea metamorfozei.
Ești omul care s-a trezit gândac și primul gând a fost că întârzie la aservire.
Ești ochiul închis de frica întunericului cu pupile.
Ești ochiul închis de frica întunericului din pupile.
Ești ochiul păunului care ți-a murit în brațe privind în golul tău plin și și-a văzut trecutul.
Capitolul III: De ce nu au voie?
Orice iese din mine e tragic sau
periculos sau
plictisitor sau
prefăcut sau
am uitat să cer permisiunea.
Bun.
Deci.
Fără deci la început de propoziție.
Deci.
La 3 ani vreau să merg într-o direcție și adultul vrea în alta deci sunt trasă de păr în direcția potrivită.
La 5 ani îmi pică un dinte și îl pierd și ochiul are vene roșii și plâng dar evident că mă prefac, doar n-am lacrimi. De unde lacrimi dacă n-am apă, că trebuie să cer și când e să intre și când e să iasă.
La 6 ani nu-mi place să pierd fiindcă dacă pierd nu mai exist și mă joc singură, deci desigur ochii educatoarelor se uită în ochii mamei peste ochii mei și îi zic pe limbajul mut al adulților că sunt o cauză pierdută, deci să pregătească funeraliile. Dar nu-i nimic căci
La 7 ani încep școala și ochii doamnei învățătoare se uită la ochii mei și eu cred că suntem prietene fiindcă iau numai FB-uri și renasc.
La 8 ani doamna învățătoare mă trădează. Nu-mi mai e prietenă. Mă pune să fac ceva fără model, și nu îmi iese. Cum să știu dacă nu mi-a zis din priviri ce să fiu? Nu îmi iese, deci o trădez.
La 11 ani văd roșu în fața ochilor și eu știu ce înseamnă și nu e mare lucru, deci de ce zice mama că gata, pot și eu face copii de pe-acuma, și de ce refuză să se uite la mine?
La 12 ani deja mă apropii de –teen-ul englezesc și încep să arăt ca una din aia bulănoasă, așa-mi zic ochii, deci ar cam fi vremea pentru o dietă pe potriva femeii de 12 ani.
La 14 ani ochi în ochi și mână pe pizdă mi se cere urdă în schimbul unei cafele și muțesc cu soarele și oamenii care continuă să treacă pe lângă mine în ochi.
La 17 ani ochi de masculi care ar vrea să vadă mai puține celule vii pe șolduri și mai multe celule moarte keratinizate din capul cu ochii care veșnic evită oglinzile și blitzurile. Organismul mort e etern frumos și tragic și misterios la genul feminin, nu ca cel viu.
La 18 la 19 sunt doar un suport de pizdă mobil că așa ne învață The Master of Horror, că și știe el ce înseamnă să porți cuțite elvețiene după tine în serile de iarnă, sau să te pierzi în pseudoprietenii ultracaritabile.
La 20 am un ochi în ceafă și unul în frunte și gura-ntr-o grimasă și chiar și cu ruj
conturarea morfemelor materne și străine
când sunt copil n-am voie.
să nu porți ruj până la 35 de ani.
doar atunci vei avea voie.
doar atunci vei avea nevoie
de cuvinte care să mascheze frumusețea în deplinătatea
Veștejirii.
Capitolul IV: Când sunt copil, n-am voie.
La 21 de ani, 4 luni și 1 zi, nu mai sunt copil.
La 21 de ani, 4 luni și 1 zi, n-am scăpat.
La 21 de ani, 4 luni și 1 zi, ochiul e tot aici.
Uneori clipește.
În sfertul de moment până își ridică pleoapa, scriu.
În sfertul de moment în care pupila e ascunsă, sunt.
e studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Îi place soarele de octombrie și încearcă să se împace cu a fi privită.
vrea să-și petreacă diminețile bând cafea la ibric, pe un balcon la bulevard, și să observe totul. Momentan transmite prin artă tot ce nu are curajul să exprime prin cuvinte, despre ea și despre lume. @artspacezz