Marginale la numele cerbului. Un poem postumanist

de Nóra Ugron

Versiunea originală a poemului a apărut în limba maghiară în revista a szem în mai 2020.
Traducere de Annamari Codău și Nóra Ugron

1.

Năprasnica imobilitate a căprioarei atunci când mă privește în ochi și mă observă, eu de spaimă mă cutremur doar de vigilența celuilalt, încordată și încremenită într-o statuie. Întâlnirea subită a privirilor, o istorie profundă, o deschidere a timpului, chemând ceva în frigul de jos, îmi întind și eu mâinile stângace, dar cum ea se încrețește și sare lăsând în urmă doar lama îndoită a ierbii, ecoul în pământ, e în zadar, nu pot să mă avânt după ea, deși pentru o fracțiune de secundă, o pereche de ochi negri sclipind din spatele ceții în creștere m-a făcut să cred că noi ne aparținem, că ea mă invită pe pajiște să ne atingem nasul de păpădii.

În planul de ansamblu al unui peisaj pictat cu pini, suntem persecutat și persecutor, deși simt că mă chemi să ne învârtim una în jurul celeilalte, pielea ne este moale, dar degeaba, nu te pot atinge, o armă invizibilă este desenată în mâna mea, așa este romantismul uman, tânjește numai după vânătoare.

Năprasnica imobilitate a căprioarelor cu coada albă, când stiloul pe care l-ai scăpat se izbește de podea și privindu-ne una pe cealaltă, ne zguduim amândouă. Acest moment țâșnește din loc ca un cerb în pădurea de anul trecut. Dar m-ai chemat? Oare să vin?

2.

Am vrut să-i urmăresc toată vara, ca în romanele de aventuri din copilărie, încercând să mă strecor în tăcere lângă ele, dar întotdeauna, înainte ca prima ramură să trosnească sub picioare mele, m-au privit în timp ce traversam granița invizibilă, au fugit.

Pe potecă, după cotitură, mi-a ieșit în față, s-a oprit brusc, s-a uitat la mine și înainte să fi putut începe manevrele obișnuitei mele călătorii de descoperire, a pornit spre mine, de spaimă am început să mă retrag, m-am oprit la câțiva pași, fără să-mi iau ochii de la ea, s-a oprit și ea, dar tocmai când mi-am făcut curaj să mă apropii, cu capul înclinat înainte de curiozitate, ea a început din nou să se îndrepte în direcția mea, acum la câțiva metri distanță, m-am îndepărtat repede, întorcându-mi spatele, dar convingându-mă totuși m-am uitat înapoi, m-am oprit și m-am forțat să mă apropii, dar m-a luat groaza, mi-am dat seama că dacă m-aș apropia, nici atunci n-ar încetini, alergam deja în timp ce ea alerga ferm, cu capul ridicat.

De ce mă urmărește un ren?

3.

Pe drumul forestier înzăpezit se odihnesc două. De îndată ce văd mașina mea apropiindu-se, aleargă spre copaci. Nu ne cunoaștem. De atunci înainte, în fiecare dimineață sper să văd picioarele lungi și tendinoase cum dispar printre frunze.

Dacă mă apuc să-ți scriu, îmi vin în minte diferite specii de cerbi pe care i-am întâlnit. Aceasta nu este o metaforă, nu ești ca ele. Dar există ceva similar în relația mea cu voi. Este de neconceput ca un elan sălbatic să aibă încredere într-o mașină care se apropie.

4.

Ne aflăm într-o pădure întunecată, abia se poate vedea printre ramurile pinilor. Nu pot decide dacă aici e un adăpost, un cămin sau o capcană care ne expune privirilor necunoscute. M-ai îmbrățișat. Ți-ai întins brațul drept și m-ai tras aproape de tine. Suntem o colibă pe o poiană înspăimântătoare, pe unde se intră și se iese, unde vânturile se fugăresc. Raza orizontală de roșu auriu a soarelui ce apune e întreruptă de pini, în spatele coroanelor se văd nori întunecați sclipind în amurg. Nu se poate decide dacă putem rămâne aici afundați în pământul apos al poienii până la putrezire sau dacă trebuie să fugim chiar în momentul următor. Inima îmi bate, simt cum mi se cutremură pieptul. Ce ar fi, dacă imposibilul s-ar întâmpla și pentru o clipă putem privi printre pinii uriași. Atunci cerul cade, copacii se usucă și murim. Îmi dai drumul. Nu mă mișc, se prăbușește coliba. Părăsim luminișul, grăbindu-ne pe lângă firele slăbuțe de coada șoricelului, lângă crețuște pline de flori bogate și parfumate, lângă pârâul hrănit de apa de ploaie care se scurge printre ele. Adulmecăm umezeala căminului, ieșim pe potecă și din momentul comun nesfârșit rămâne doar această imagine. Atunci ne-am aparținut, o singură dată, în vis.

***

Marginale la numele cerbului este un poem postumanist și feminist, în care cerbul/ căprioara/ renul/ elanul apar ca ființe care au agențiune (agency) asupra privitorului și nu sunt numai obiecte privite, cum se întâmplă de obicei în literatura occidentală umanistă. Cu toate astea, cerbul/ căprioara sunt de obicei văzute ca ființe foarte fine, gingașe care într-un discurs masculin sunt feminizate foarte des, și în același discurs masculin Omul/ Bărbatul Alb/ Subiectul este privitorul și vânătorul care se uită și vânează Natura/ Animalul/ Femeia/ Obiectul.

Punctul meu de plecare e unul experimental în care caut moduri de a mă conecta cu o altă ființă, de a reda agențiunea acesteia, dar și sentimentele privitoarei care se uită fără o privire masculină, dar este cu siguranță influențată de aceasta copilărind în umanismul patriarhal. În același timp, experimentarea de a se conecta se întâmplă și la nivelul oamenilor, al femeilor, care și ele încearcă să se conecteze una cu alta, dar nu reușesc. La fel cum nu reușește vorbitoarea să aibă o relație cum vrea ea cu cerbul, nu reușește să aibă o relație cum vrea nici cu cealaltă femeie, pentru că nu poate și nici nu vrea să le ia cu forța pe niciuna – contrar textelor patriarhale, în care, de exemplu, Zeus violează lebede și femei. Privitoarea are totuși o conexiune profundă cu ambele, în care este loc pentru curiozitatea îngrozitoare a renului care te urmărește, care îl urmărește pe om, fără să explice de ce, și pentru agențiunea femeii iubite, care apare într-un vis și o îmbrățișează pe vorbitoare ca într-un gest de aparținere.

Privirea este un motiv central pe ambele planuri, și întotdeauna este o privire în ambele direcții, cum se întâmplă și în filmul Portrait of a Lady on Fire, între pictoriță și cea care e modelul său pentru un portret. Într-un context în care suntem socializate să ne privim unele pe altele prin convențiile bine stabilite ale portretului și ale peisajului, ale imaginii naturii și ale femeii ca obiecte ale plăcerii patriarhale, privitorul este și privit, cea privită este și privitor – măcar atât se poate într-un text literar în care nu poți da voce altora, altor ființe, dar poți să arăți cum te afectează ele pe tine, în care le oferi și lor loc pentru a acționa și a nu mai fi doar obiecte și decorații pasive, cum este percepută în mod tradițional Natura/ Femeia/ Animalul.

Nóra Ugron

Este editoare și cofondatoare a revistei culturale de critică socială a szem („ochiul”) în limba maghiară din Cluj-Napoca. Este interesată de teatrul și arta politică, teoriile queer-feministe și postumaniste, de ficțiune speculativă, de mișcările anticapitaliste și de posibilități mai juste de coabitare a planetei.

Poezie • Proză
Taguri: , , , , , , , , , ,
Meniu