Mic jurnal de autoizolare

12 spre 13 martie, 01:00

Am visat că luasem un zbor spre lună. Eram cu două dintre prietenele mele, cu una tocmai mă certasem. Nu era nimic frumos în asta. Urma să avem o escală într-un aeroport construit în ceruri, un fel de aeroport-navă spațială, undeva între planeta noastră și restul universului. Scaunele erau roșii, scaunele din avion erau roșii. Stăteam toate față în față, ca într-un vagon de tren. Nu aveam nicio centură de siguranță. Se făcuse noapte, zborul dura cinci ore. Zburaserăm trei până atunci. Mă uitam pe geam și vedeam departe luminițele orașelor. Micuțe, departe, dar încă acolo. Vedeam electricitatea ca pe o amprentă reconfortantă a umanului, nu neapărat bună sau rea. Apoi, avionul a aterizat la aeroportul-navă spațială din ceruri, de unde urma să decoleze iarăși spre lună. Am făcut o pauză de masă într-o cantină argintie. La o masă era fratele meu, m-am întrebat cum a ajuns acolo, m-am întrebat dacă vrea să rămână în aeroportul dintre lumi. Nu am vorbit. Într-un final, am urcat în avion iarăși. Mai aveam două ore până pe lună și despre asta ne-a comunicat echipajul. Aproape ne-au prevenit, aproape ne-au zis: mergem în necunoscut și acolo nu există nici aeroport, nici întoarcere.

Când a decolat, am simțit golul în stomac, aruncarea în gol, deși golul era doar în sus. Simțeam avionul plutind spre înălțimi ce nu le mai cunoscusem vreodată, vedeam pe geam luminițele orașelor pământene din ce în ce mai îndepărtate, până ce n-au mai existat, până ce electricitatea a fost înlocuită de stele. Am simțit clar ruptura, ruptura de tot ce era familiar, cunoscut, cât de cât cunoscut, ruptura de tot ce știusem vreodată și întrebarea cine mai sunt eu fără tot ce știusem vreodată. Îmi era frică de zbor și deasupra orașelor noastre, dar acolo mereu exista posibilitatea aterizării, întoarcerii, posibilitatea unui pat cald, unei perne, unor pisici, posibilitatea unor teancuri de cărți pe un birou anume, posibilitatea unei căni de ceai verde. Zborul spre lună, în gol, nu avea nimic la capătul său decât nimicul și lipsa. Lipsa de orice te înconjoară ca să-ți poți numi viața viață, dispersarea sinelui în miliarde de particule mici. Pe pământ avea să se mai întoarcă doar praful, pe pământ se pogorâse uitarea.

Visul e din nopțile de autoizolare. Nu știu dacă e despre coronavirus sau despre fricile mele sau despre ambele în același timp. Ce știu e că am păstrat senzația de ascensiune în gol în burtă și când mi-o amintesc, mi se taie aerul. Nimicul fără sfârșit e mai înfricoșător decât tragicul. Tragediile au conținut, ceva de care te legi, ceva după ce suferi. Nimicul nu e legat, ești dezlegată cu totul de tot și acesta e opusul libertății.

13 martie, 9:35 

Neliniște. Mă doare gâtul. Ipohondria mamei ca un os în gâtul meu. N-am sunat-o pe mama, mi-e frică de reacția ei la coronavirus. N-am sunat-o, dar am integrat-o în reacțiile mele. Panică. Să nu mă ating de ușa la bloc, să nu mă ating de ușa la lift, să nu mă ating de ușa la farmacie, să-mi șterg telefonul cu spirt când ajung în casă, să-mi șterg cardul cu spirt. Nu mai e spirt la farmacie. Nici Vitamina C nu mai e.

Îmi este clar că nu voi ieși din casă în zilele ce urmează. Intru la Shop and Go – de obicei nu vreau să cumpăr de acolo, e extrem de scump și am alte magazine, afaceri de familie, care nu sunt din lanțul Mega Image în cartier, dar acum e prea coadă peste tot – intru la Shop and Go și mă apucă sentimentul urgenței: trebuie să cumpăr. Umblu bezmetică printre rafturi, adun lucruri: tampoane, semințe, fructe, suc, ciocolată. Umblu printre rafturi și nu mai știu să mă concentrez la ce am nevoie cu adevărat, cumpăr aiurea ce prind, plătesc cu cardul din banii de chirie. Mă cuprinde neliniștea banilor puțini, neliniștea ce-și scoate capul mereu când cheltui bani inexistenți pe ceva ce rațiunea percepe drept inutil, cum ar fi ciocolata. Chiar aveai nevoie de ciocolată? De semințe? De banane? Și chiar, dar chiar aveai nevoie de suc de ananas? Din banii de chirie? Îmi spun că până la chirie e pandemie.

În capitalism panica și sentimentul urgenței se traduce în „trebuie să cumpăr”. Mă simt safe dacă pot să cumpăr, dacă știu că pot să cumpăr. Siguranța și libertatea se traduc în posibilitatea nerestricționată de a consuma. Libertatea în special, într-o criză din capitalismul târziu, pare să însemne: să pot să merg la supermarket fără restricții, să fie rafturi pline, să umplu coșul, să umplu dulapurile, să văd o sută și o mie de ambalaje în dulapuri și să pot respira ușurată.

Și eu găsesc siguranță în ideea de a avea mâncare în casă. Doar că nevoia amestecată cu frică și cu sentimentul urgenței nu te mai lasă să știi ce cumperi pentru siguranță și ce cumperi pentru panică. Ce e un răspuns responsabil și echilibrat la criză? Și ce e un răspuns venit din frica de moarte – și de viață, că astea merg de obicei împreună – a familiei tale?

***

Stau întinsă pe canapea. Citesc Casa Budenbrook, de Thomas Mann. E liniștitor să citesc ceva din altă țară, alt secol, despre cu totul alte clase sociale decât cele în care mi-a fost dat să mă nasc. Despre nobilime, pentru care și burghezia e plebe. Thomas Mann se întinde cu scrisul pentru sute și sute de pagini, n-are absolut nicio frică de a nu plictisi, cum au cam toate prietenele mele scriitoare. Urmăresc familia aceea bogată în toate năzuințele sale, ce mănâncă, cu ce se îmbracă, cum se poartă, ce draperii le atârnă în sufragerie, ce pânze de atlaz, ce catifele. Urmăresc femeile, care tot un fel de proprietăți sunt, chiar dacă tratate frumos, chiar dacă au vieți de lux, sunt vândute toate din tată-n soț și dacă rămân nemăritate sunt nenorocite, pierdute. De mici fetițe ard toate în flacăra patriarhatului, de mici fetițe.

Stau întinsă pe canapea pentru că mi-am luat zi liberă. Zilele trecute n-am reușit să fac mare lucru, am răspuns la câteva mesaje urgente legate de muncă și în rest m-am simțit vinovată că nu fac destul. N-am niciun chef să lucrez sau să mă înham la orice proces solicitant, complex. Nu știu dacă alunec într-o mini depresie sau doar acesta e contextul. Parcă s-a oprit timpul. Peste tot în jurul meu e energie de criză și de frică și pare complet inutil să scrii proiecte pentru nu se știe când. Nu se știe dacă.

***

***

Am vorbit mai lung doar cu foarte puține prietene pe whatsapp. Ieri am vorbit despre prietenie cu S.. Felul în care chatul ne face să ne numărăm persoanele cu care vorbim, prietenele. Faptul dăunător de a cuantifica. Relațiile nu se măsoară în numere, apropierea nu se măsoară în numere, iubirea nu. Să nu ne numărăm relațiile. Să le hrănim, să le creștem.

Sunt clipe în care mă simt, totuși, singură. Mi-e din ce în ce mai clar că interacțiunea minimă umană salvează vieți. O privire blândă, o îmbrățișare strânsă, cineva cu mâna pe umărul tău. Cineva care-ți transmite că te vede. Nevoia de mângâiere e vitală și cel mai mult am înțeles asta într-un an cu multe perioade de izolare completă. Cum e să te trezești în mijlocul nopții cu un gol în piept de la însingurare? Să iei în brațe perna, jucăria de pluș. Să-ți amintești de pisică și să respiri puțin mai ușurată. E totuși, aici, o ființă care te iubește necondiționat. Care vine la tine indiferent dacă plângi, dacă urli, dacă ai părul murdar. Vine, se așază pe tine și îți spală nasul sau obrazul cu limbuța ei abrazivă, își înfige lăbuțele prin haina ta, te trezește din toate.

Mă gândesc mult la cupluri în aceste zile, la cât de mare e diferența de iubire, prezență și susținere pe care o primește o persoană când e în cuplu, față de când nu. Mi se pare aproape un privilegiu să fii blocată cu partenera în autoizolare acum, deși dacă relația trece printr-un moment greu, poate e chiar opusul. Cuplul izolat săptămâni în șir, în perioade de stres general, are și potențial de a deveni iadul. Totuși, prieteniile care conțin afecțiune fizică (asexuală, aromantică) și un fel de parteneriat, un fel de viață comună, sunt rare. Sunt niște prietenii care ies din scenariile tradiționale și parcă ne e frică de ele, că nu le cunoaștem, că trebuie să construim ceva complet nou. Așadar, de multe ori afecțiunea fizică e blocată în cuplu. Și sunt ultima persoană care să judece. Și eu mă blochez în cuplu când sunt acolo, ca ființă anxioasă, și îmi place. Corpul mi se calmează când vede persoana ce mă iubește, ajung să ofer mai puțin prietenelor, până la urmă fac ierarhie între relații, chiar dacă vreau, în teorie, să nu; și cel puțin jumătate din serile și nopțile mele devin legate de o singură persoană. Și poate legătura în cupluri e mai puternică, mai totală, în multe dintre ele fiind implicat și eroticul, și proiecția romantică de viață-mpreună, dar asta nu înseamnă că trebuie să urmăm cu exactitate ierarhia prescrisă de societate. Cuplul romantic pe locul unu și restul relațiilor pe locul cinșpe. E greu să ne egalizăm cu totul relațiile, poate imposibil. Dar oare putem încerca să facem niște pași mici?

Îmi amintesc de o discuție cu prietena mea I. – de care sunt departe fizic și foarte aproape în rest – când îmi spunea într-o zi din mijlocul verii că da, nu avem absolut niciun model pentru relațiile pe care ni le dorim. Pentru prietenii mai intense, cupluri mai puțin intense, pentru tot ce e în mijloc. Nu ne rămâne decât să le facem. I. știe tot timpul să-ți întoarcă privirea spre ce poți găsi dincolo de frică, și asta fără să spună că frica nu e ok.

***

Liste de cărți, teancuri de cărți, caiete, jurnale, coji de portocale, un panda roșu de pluș pe birou. How to do nothing de Jenny Odell. Audre Lorde, poezii. O poezie audio de Mary Oliver. Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei. Muzică, căștile cu muzică. De ce ai fost atât de deconectată de muzică până acum?! Ceai de plante. Clopoței în urechi. Câteva apeluri video. Mama, de un calm surprinzător. Pisici, căței. Curat în casă. Gătit. Planificarea atentă a gătitului, odată ce nu mergi la cumpărături de trei ori pe zi pentru alt ingredient. Duș. Respiră, pe nas, cu burta, cu toată diafragma, respiră. Respiră. Respiră. Respiră. Respiră. Ai o diafragmă puternică, ai un corp care nu e împotriva ta cum ai învățat să crezi odată, demult. Corpul tău e cu tine.

14 martie, 13:52

Cum treci prin panică și te întorci înapoi, în matca ta? Panica și stresul, normale în mijlocul unei crize globale. Nu vor fi salvate nici cele mai echilibrate, pline de resurse psihice și fizice persoane. Stresul e răspunsul corpului la pericol, răspunsul care vrea să te țină în viață, adaptarea. Cum treci prin el și te întorci la siguranță? Cum îți spui ție că de fapt nu ești nonstop în pericol, din fericire și privilegiu, cât stai pe canapeaua din sufragerie? Ce se întâmplă cu sănătatea psihică a noastră, a tuturor, în timpul izolării, unde suntem bombardate cu lucruri ce ne pot doar alarma? Ce se întâmplă cu sănătatea psihică în perioada în care oamenii încep să se vadă unii pe alții ca pe niște viruși ambulanți, ca pe niște posibilități nu de întâlnire, ci de frică, de boală?

În fiecare zi corpul meu călătorește prin cicluri de stres ca într-un parc de aventuri. Știrile – deși le-am limitat, le citesc o singură dată sau maxim de două ori pe zi – sunt o sursă rapidă de panică; frica paralizantă de carantină, la rândul ei. Mă pomenesc întrebându-mă: și dacă nu vom putea ieși din casă în următoarele trei luni? Și dacă nu o să pot să mă văd cu nimeni? Nu o s-o iau razna cu totul? Deși nici acum nu ies, e paralizantă ideea că ar putea fi interzis cu totul ieșitul, că apartamentele noastre ar deveni niște închisori temporare. E înfricoșătoare ideea că singurii oameni cu putere în societate ar putea fi militarii, da, militarii, polițiștii și jandarmii care te-ar putea întreba în orice secundă unde ieși. Și dacă nu ieși unde trebuie, amendă penală. Și când mă gândesc la toți oamenii deja persecutați, mereu, peste tot, de poliție, cum ar fi pentru ei? Cât de alienant? Apocalipsa de care mi-e cel mai teamă e conectată direct cu statul militar, cu armata și poliția la putere, cu sute de bărbați la putere asupra unor milioane de oameni închiși în cutiuțe. Distopie?

Corpul meu călătorește prin stres ca într-un parc de aventuri. Vine tornada de gânduri grele, vine panica, groaza, corpul meu nu mai știe de sine, e luat pe sus, mai sus și mai sus și mai sus și mai sus aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, ok, stop. Îmi pun un playlist de Lizzo și dansez, dansez. Țopăi, sar, fac slalom printre obiecte, printre pisici, mai beau niște apă, dansez. Dansez, dansez. Stresul acesta trebuie să fie canalizat undeva și nu se va întâmpla prin mijloacele minții. E greu să ieși din minte prin minte, dar întotdeauna ai niște portițe prin corp.

Dansez, apoi mă întind, îmi completez ciclul de stres, mă autoreglez, respir adânc.

În afara restricțiilor, fricii, pandemiei și atunci când ies din centrifuga stresului, îmi amintesc că singurătatea e bună cu mine. Ca să scriu trebuie să știu că sunt complet singură. Complet singură înseamnă să nu existe nici măcar cea mai mică posibilitate ca cineva să intre în cameră. Posibilitatea aceea îmi taie șirul gândurilor, mă neliniștește, e ca un viermișor ce-mi face drumuri din burtă în piept, din piept în burtă. Nu mă mai pot adânci.

Singurătatea și interiorizarea, le-am făcut să devină binecuvântări. În ultimii ani am construit din ce în ce mai mult la nevoia de a avea o cameră, o canapea pe care să pot citi, un birou, nevoia de a închide o ușă și a rămâne acolo. Sentimentul de mulțumire caldă când o fac. Acum cinci sau șase ani aș fi fugit de mine în timpuri disperate, aș fi căutat nonstop prezența altora, pansamente. Acum nu mai. Am în continuare foarte mare nevoie de oameni, dar caut prezența lor cu mai multă intenție, nu oricând și oriunde doar ca să fie, nu doar că să mă distrag de la zumzetul minții mele.

Ca să scriu, ca să pot să gândesc, ca să gândesc și apoi să scriu trebuie să fiu mult timp singură. Dar cu cât trece mai mult timp în singurătate, ies la suprafață cele mai adânci temeri, cele mai ascunse traume, vine alienarea. E o contradicție aici, un echilibru foarte fragil între conexiune și interiorizare. Viața mea utopică ar fi să stau într-un bloc comunitar, cu toate prietenele mele. Și la parter să avem o sufragerie mare. Dimineața să cobor, să gătesc pentru toată lumea micul dejun, să stăm la cafele și apoi fiecare să se întoarcă în peștera ei sau unde îi poftește inima. Intimitate și colectivitate, la un loc.

***

Despre colectivitate. Mă obosește să scriu atât despre mine, deși interiorul meu e locul în care sunt cea mai expertă. E egoism, mă întreb, să scriu despre mine în plină pandemie? E egoist să tot caut prin țesătura psihicului meu atunci când afară totul pare apocaliptic? Nu mai citesc știri, nu mai caut nimic despre criza generală în care trăim, stau în camera mea, în mintea mea, în cărțile și muzica mea. Dansez singură și asta chiar pare egoist, dar nu e. După ce dansezi, fulgii de tensiune și panică se așează în corp, pe podea, ca zăpada. Uneori aud ambulanțele smurd și tresar când văd câte una pe geam. Roșii. Tot pe geam mai văd cozi: la supermarket, la farmacie. În fiecare zi sunt mai multe, mai lungi. Gândul meu se duce la bătrânii anxioși, la televizoarele lor din care ies toată ziua amenințări ce-i vizează direct. Gândul meu se duce la vânzătoare, care în zilele acestea lucrează de zeci de ori mai mult și interacționează cu sute și sute de oameni. Gândul meu se duce la angajatele Glovo care duc zilnic sute de pachete oamenilor panicați, baricadați în apartamentele lor. Gândul meu se duce la piețele goale și pline de leurdă, lobodă, ceapă verde, ridichi, ce stau să se ofilească în timp ce în Mega Image rafturile sunt din ce în ce mai goale. Cine pierde? Cine profită?

Gândul meu se duce la toată lumea precară, ce rămâne acum fără surse de bani. Gândul meu se duce la toate muncitoarele migrante din Italia care au rămas acum fără loc de muncă și fără posibilitatea să se întoarcă în țară. Dacă ține câteva luni această criză, ce ne facem? Capitalismul este cel mai prost sistem economic în care ne putea prinde o pandemie.
Gândul meu se duce la toți oamenii fără casă. În ce casă te izolezi, când nu ai casă? Îmi amintesc că, indiferent de greutățile mele emoționale, acest acoperiș, chiar și închiriat, este un privilegiu.
Gândul meu se duce la toți miliardarii și nevoia urgentă ca toată averea lor să fie redistribuită egal, acum. Gândul meu se duce la toate spitalele private care trebuie să nu mai existe în forma aceasta, de acum. Și la tot utilajul lor, care trebuie să devină accesibil public.

Vorbesc cu I. pe skype și mă învăluie în avântul ei revoluționar. Ăsta e momentul, îmi zice, în care putem urmări și arăta oamenilor cum doar practicile solidare ne ajută să depășim crize. Așadar, de ce nu le-am păstra?

De ce nu am construi o lume în afara capitalismului după pandemie?