Migrând către sud: Experiența fugii din calea invaziei rusești

de Irina Stasiuk
traducere de Elena Marcu
Ilustrații de Nicoleta Mureș

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre migrație, curatoriată de Vera Ion, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

Momentul pe care mi-l amintesc cel mai adesea e dimineața zilei de 24 februarie. După aceea s-au întâmplat multe lucruri, dar sentimentul apocalipsei iminente, sentimentul că viața ta s-a sfârșit brusc probabil că este cel mai intens dintre toate. Nu cred că viața mi-era în pericol imediat la Kiev, mai mult, acum sunt în siguranță în București. Dar când m-am trezit în acea dimineață, am știut că viața pe care o cunoșteam se sfârșise.

Ucraina are o lungă istorie a imobilității. Ca parte din Uniunea Sovietică am avut noi o șansă firavă de a vedea lumea de dincolo de granițele țării. Deși marea majoritate a excursiilor erau organizate în țară. Iar marea majoritate a rarelor excursii internaționale erau organizate în țările din blocul estic, cu precădere în Bulgaria. Dacă voiai să-ți petreci vacanța în străinătate trebuia să faci o cerere, să prezinți o recomandare care să confirme că ești un cetățean sovietic loial care nu discreditează statul comunist și erai supus unui consult medical obligatoriu. Existau chiar recomandări de a nu lăsa să iasă din țară persoane cu dizabilități sau cu orice tip de imperfecțiune fizică. Intourist era singura agenție de turism deținută de stat și controlată de KGB, prin intermediul căreia puteai călători exclusiv în grup organizat și în numai câteva orașe din numai câteva țări prietene ale Uniunii Sovietice. Toți turiștii aprobați de stat trebuiau să se supună unui anumit set de reguli impuse celor ce călătoreau internațional. A te separa de grupul tău, chiar și pentru o jumătate de oră, era considerat un comportament scandalos care putea avea drept consecință interzicerea călătoriilor viitoare. Printre puținii turiști internaționali s-a numărat și mătușa mea. În vacanțele petrecute în Bulgaria, în anii ’80, a cunoscut un șofer de autobuz al agenției de turism Intourist, s-a căsătorit cu el și s-a stabilit la Sofia.

În ciuda valului de migrație masiv determinat de factori economici și declanșat de prăbușirea URSS, oamenii din Ucraina au rămas în mare parte sub semnul imobilității, din cauza sărăciei și a limitărilor impuse de necesitatea obținerea vizelor. Înainte ca, în 2017, UE să elimine vizele pentru Ucraina, statisticile arătau că aproape 70% dintre cetățenii ucraineni nu ieșiseră niciodată din țară, iar cei mai mulți dintre aceștia nu părăsiseră niciodată comunitățile locale. Cu toate acestea, migrația în interiorul țării era un fenomen efervescent. M-am întâlnit cu asta când am intrat la facultate. Mulți dintre colegii mei se mutaseră la Kiev, din diverse zone ale Ucrainei. Eu eram născută la Kiev, trăisem acolo mereu și nu știam prea multe despre cum era viața în afara acelei regiuni. I-am văzut cum stăteau la cămin, cum primeau pachete de acasă, cum găteau în bucătării comune, cum își numărau fiecare bănuț, cum își cumpărau haine de la SH, cum își construiau propriile lor comunități, cum se stabileau în locuințe ce nu le aparțineau, toate astea erau stranii și străine pentru mine, o persoană privilegiată din Kiev.

Colegii din căminele din Kiev au îmbrățișat viața nomadă și erau îndeajuns de aventuroși cât să cutreiere Europa cu autostopul și, cumva, cu foarte puțini bani, reușeau să ajungă chiar și mai departe, în Asia de Sud-Est sau în America de Sud. În timp ce ei veneau cu povești din călătoriile lor din India sau din Mexic, cea mai dramatică deplasare a mea de până atunci era că mă separasem de părinți și mă mutasem în casa bunicii mele. Acolo am locuit până în 2022.

Prima mea călătorie a fost în Maroc, călătorie pe care nu am făcut-o atât pentru peisaje și pentru distracție, cât pentru a mă afla pe un alt continent, pentru a mă simți mobilă. A fost incredibil să stau pe plajă, în Tanger, să privesc spre nord-est, să-mi dau seama că eram la 4000 de kilometri de casă și să simt această libertate de mișcare care-mi tăia respirația.

Pe 24 februarie, dimineața devreme, m-a trezit o explozie îndepărtată, dar puternică. Toți trăiam cu o premoniție a războiului, dar eu încă nu o puteam crede, așa că m-am culcat la loc. Peste câteva ore, mi-a sunat alarma și am luat telefonul în mână. Facebook-ul era plin de postări despre atacuri aeriene în toată țara și deschiderea fronturilor din nordul, estul și sudul Ucrainei.

În epoca sovietică, exista acest vals celebru, scris chiar în primele zile de după deschiderea Frontului de Est din Al Doilea Război Mondial. Versurile sunau cam așa: „Pe 22 iunie, chiar la ora 4, Kievul a fost bombardat, ni s-a spus că a început războiul”. De la începutul invaziei, numeroși supraviețuitori ai Holocaustului au murit în orașele ucrainene sub bombele rusești. În anii ’40, Vanda Obiedkova, s-a ascuns într-un subsol din Mariupol și le-a supraviețuit naziștilor germani. În 2022, la 91 de ani, a murit de frig și deshidratare, în același oraș, ascunzându-se de ruși într-un subsol.

Tremuram și plângeam. Am vorbit la telefon cu echipa de jurnaliști de la publicația media locală la care lucram și am hotărât să continuăm munca. Auzeam bombele explodând și avioanele trecând pe deasupra casei mele cu un vuiet înnebunitor. Stăteam sub tocul ușii – deja știam că e cel mai sigur loc în caz de atac aerian – cu un laptop în brațe, încercând să scriu știri. De la fereastră, vedeam oameni alergând la mașini cu valizele. Plecau. Alții dădeau buzna în magazine să cumpere mâncare. Eu deja aveam provizii – în luna precedentă îmi cumpărasem, una-alta, râzând de una singură: „N-o să se întâmple nimic, dar pentru orice eventualitate”. M-am oprit din tremurat abia spre finalul zilei.

Am trăit în felul acesta două săptămâni. Sufrageria mea s-a contractat în spațiul minuscul dintre canapea și peretele de rezistență. De fiecare dată când începeau să sune sirenele – cel mai adesea noaptea – mă ghemuiam acolo ca cioburile de la geamurile sparte să nu mă rănească și ca peretele de rezistență să mă protejeze de grinzile prăbușite. În a doua zi de război, mi-au bătut la ușă două femei. Voiau să închirieze subsolul meu pentru copii lor. Le-am deschis cu mopul în mână, făceam curat prin casă. Le-am spus că eu mă liniștisem, că nu credeam că aveau să bombardeze zonele rezidențiale. Femeile mi-au zâmbit și au spus înțelepte: am înțeles, e o altă etapă a stresului.

Niște colegi de la publicația media la care lucram au zburat la Lviv. O zi mai târziu, o rachetă a lovit un bloc turn la două străzi de casa lor.

În cele din urmă, bombardamentele s-au intensificat, iar o rachetă a lovit un bloc de locuințe din apropierea casei mele. Vuietul a fost de nesuportat. Am fugit în pivniță, pe care sperasem să nu o folosesc niciodată, pentru că era rece și umedă. După aceea am hotărât că era timpul să plec.

A trebuit să mă gândesc cum să-mi înghesui întreaga casă într-un rucsac. La bagajul meu se adăuga și o pisică Maine Coon uriașă plus câteva kilograme de mâncare de pisici. Eram convinsă că iubita mea casă fie avea să fie distrusă, fie prădată și că n-aveam s-o mai văd niciodată. O casă pe două niveluri în suburbiile Kievului, o grădină în care am plantat copaci și flori, un hamac, ferestre mari, mobilier vopsit în alb și negru, o bucătărie spațioasă pe care am renovat-o cu un an în urmă, o colecție de parfumuri, un dulap plin cu rochii de mătase. Toate astea reduse la un rucsac.

O prietenă mi-a dat cheile de la apartamentul ei cu patru camere nelocuit, aflat într-o zonă hipsterească din centrul Kievului. Încă auzeam constant explozii și sirene în depărtare, dar era mai ușor de îndurat decât în suburbii. Mi-a plăcut să locuiesc acolo, iar pisicii mele, și mai mult. La câteva străzi de apartament era un club underground unde mersesem la un festival muzical chiar cu patru zile înainte de începerea războiului. Pe atunci, într-un oraș încă pașnic, dansasem pe ritmul unor performance-uri shoegaze și psihedelice, bând gin și pălăvrăgind cu un prieten despre experiențele lui de online dating. „Toți cântăm și sărbătorim ca să le arătăm rușilor că nu tremurăm în fața amenințării războiului”, spusese în acea seară un artist goth de pe scenă. După invazie, s-a înarmat și s-a înrolat în forțele armate civile.

M-am plimbat pe străzile pustii ale Kievului, am coborât în stațiile de metrou unde trebuia să aștepți cel puțin o oră până la următorul tren, am intrat în supermarketuri unde nu se mai găseau nici lapte, nici ouă, dar se găseau avocado și caviar, am văzut pagubele provocatele de dronele inamice doborâte. Alertele ce anunțau raidurile aeriene nu s-au oprit niciodată. Noaptea mă trezeau din somn, iar ziua mă făceau să mă chircesc pe un hol cu o pătură pe cap. Toată lumea urma regula celor doi pereți: cel puțin doi pereți trebuiau să-ți apere corpul de explozie. La știri și pe social media, citeam despre posibile atacuri cu arme chimice și nucleare.

N-am vrut să merg în vestul Ucrainei care era deja sufocat de refugiați. La fel și Polonia și Germania, așa că am hotărât să mă îndrept către sud. Câțiva prieteni apropiați mi-au sugerat să plec cu un grup de evrei care porneau la drum de la doar câteva străzi de apartamentul în care locuiam. Câteva zeci de persoane așteptau autocarul în fața sinagogii. Când, în cele din urmă, a ajuns, toată lumea s-a urcat în afară de două persoane, eu și un tânăr. Cel de-al doilea autocar ajungea prea târziu, așa că a trebuit să rămânem la sinagogă peste noapte.  Am scos pisica din cușca ei de transport, iar ea, stresată și speriată, s-a ascuns imediat într-un colț. Întreaga comunitate de la sinagogă m-a ajutat s-o caut. Eram pe punctul de a adormi pe niște rânduri de scaune, când un gardian ne-a anunțat că o dronă inamică detectase un punct de control în fața clădirii. Am fost nevoiți să evacuăm sinagoga și să ne adăpostim într-un subsol unde era mult mai frig. Nu aveam pături, am încercat să mă încălzesc învelindu-mă cu haina mea din blană artificială. Autocarul a ajuns după prânz. Pisica mea s-a stresat și mai tare și a început să urle și să se zbată. M-am chinuit s-o bag la loc în cușca de transport și m-a zgâriat pe mâni până la sânge. Privindu-mi bandajele însângerate m-am gândit: ce ironic, am scăpat de explozii și atacuri armate, dar tot am reușit să arăt de parcă am evadat dintr-o zonă de război.

Târziu în acea seară, grupul nostru – format din opt, zece evrei și cu mine – a ajuns la granița cu Moldova pe care am trecut-o pe jos. De cealaltă parte a graniței, am așteptat un autocar, dar nu a venit niciunul. Voluntarii ne-au dat să mâncăm plăcinte și ne-au cazat pentru noaptea respectivă. A doua zi, am luat un microbuz către Chișinău. Niciunul dintre noi nu avea euro sau dolari și ni s-a spus că banii ucraineni nu valorează nimic, ceea ce, mai târziu, s-a dovedit că nu era adevărat. Dar în acel moment, eram cu toții în ceață. Eram convinși că un bilet de autocar avea să ne coste o avere dacă scoteam bani de pe card.

Călătoria mea a durat patru zile și am clacat o singură dată, în gara din Chișinău, când am aflat că, în acea zi, nu circula niciun tren pe care l-aș fi putut lua. Eram înfometată și epuizată. Un șofer de taxi m-a văzut plângând și mi-a luat toți banii cash pentru o cursă de trei minute până la o autogară. Mai presus de orice, îmi făceam griji pentru pisica mea care, de când plecaserăm din Kiev, nu putuse nici măcar să-și facă nevoile. Chiar în acel moment de vulnerabilitate, am primit un telefon de la un prieten din București. Mi-a simțit frustrarea din glas și mi-a spus: „Odată ajunsă aici, totul va fi diferit”. Asta chiar m-a înveselit. Am luat un autocar până la București. Și totul chiar a fost diferit.

Trupele rusești au ajuns la 10 kilometri de casa mea, dar nu au reușit să înainteze și s-au retras, pierzând bătălia de la Kiev. Am scăpat ieftin. Apartamentul prietenei mele aflat într-un complex nou și elegant din Irpin a fost distrus de bombardamente. „În mod oficial am rămas fără adăpost”, mi-a scris. O altă prietenă s-a întors acasă, la periferia Kievului, și a găsit bocanci militărești murdari, gloanțe în pereți, pahare duhnind a vodcă, și multe alte lucruri lăsate în urmă de soldații ruși. Au rupt Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil, de Hannah Arendt.

Zeci dintre prietenii mei au fugit din orașe, zeci au fugit din țară. Unii dintre ei încă se străduiesc să găsească o cameră cu chirie, alții dorm pe saltele gonflabile, unii împart o cameră cu străini, alții și-au pierdut joburile. Unii au fost îndeajuns de norocoși să găsească un loc confortabil în care să locuiască, dar în continuare își doresc cu disperare să se întoarcă acasă. Încă dinainte de război, mulți dintre ei călătoreau prin lume, lucrau sau studiau în alte țări, de ani de zile, și se bucurau de libertatea de mișcare. Însă, dezrădăcinarea forțată e cu totul diferită.

Iar asta nu e tot. Mai devreme sau mai târziu, războiul se va sfârși, cel puțin această etapă violentă. Eu și mulți dintre prietenii mei ne vom întoarce în Ucraina. Această întoarcere nu va semăna în niciun fel cu întoarcerea pașnică dintr-o călătorie. Nu doar că orașele vor purta cicatricile bombardamentelor, pădurile vor ascunde mine ce stau să explodeze, iar zonele cele mai afectate vor rămâne locuri ale jelaniei. De acum înainte, chiar și locuințele care n-au fost distruse vor fi marcate de acest sentiment apăsător de a fi captiv între pereți, de amintirea de a sta întins pe podele reci sau de a te ghemui sub tocul ușii și de senzația de fragilitate a casei tale în ghearele răului nejustificat. Oare ne vom recupera vreodată spațiile de locuire?

Irina Stasiuk

Artistă/designer grafic din Kiev, cu sediul temporar în București. Am un background academic în teoria culturii, ce-mi definește toate activitățile. În prezent, îmi împart timpul între jurnalism urbanistic, ilustrații comerciale și desene gloomy în cărbune.

Elena Marcu

E fondatoare și editoare Black Button Books, inițiatoare și veșnică elevă la Școala Feministă de Vară, dependentă de cafea, cărți și căști.

Nicoleta Mureș

trăiește și lucrează în Cluj-Napoca. Folosește fotografie și corpuri umane 3D și creează colaje digitale, animații și filtre de Instagram inspirate de internet, tehnologie și efectele lor asupra umanității. Lucrările sale prezic un viitor distopic, în care oamenii se confruntă cu emoții ireale și izolare, inadaptați la mediul în continuă schimbare. @nicomures

Societate • Comunitate
Taguri: acasă, anti-război, casă, frică, fugă, migrație, pericol, razboi, rusia, supraviețuire, ucraina