N-am știut să fiu bărbat, așa că am devenit femeie*

de andy andreea
citit de Iris Horomnea

Ilustrație de interior de Hortensia Mi Kafchin
Artă digitală de cover de Marta Mattioli

Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat / @reconectat.podcast . Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast. 

***

(*Titlul este un joc de cuvinte bazat pe melodia Nu Știi Tu Să Fii Bărbat, interpretată de Irina Rimes)

 

Vă invit într-o explorare a genului prin prisma experienței mele personale. Fiecare secțiune are câte o întrebare tip chestionar-oracol, care sper că vă va ajuta să vă gândiți la genul dumneavoastră.

Fiecare experiență trans e diferită pentru fiecare persoană, și cam asta a fost experiența mea până acum. Sindromul de impostură nu a dispărut, dar s-a mai diminuat. Părți din ce am scris aici au fost spuse persoanelor apropiate din jurul meu, în acești ani, cărora le mulțumesc că mi-au fost alături.

 

Pe o scară de la 1 la 10, unde 1 este cea mai mică valoare, iar 10 cea mai mare, cât de trans te simți azi?

…………………………….

Când mi-a propus Caro să scriu un articol despre identitatea mea de gen, am întrebat-o de ce nu caută pe cineva mai trans? Mă gândeam că sigur există cineva MAI trans decât mine ca să scrie despre identitatea sa de gen. Dar, cât de trans sunt eu? 50% trans? 70% trans? Ce trebuie să fac ca să ajung la 100% trans, persoana trans adevărată? Acea persoană care este super trans și este considerată trans „pe bune”, poate până și de grupurile care ne urăsc. Cum mă înscriu în competiția persoanelor trans unde se dă premiul persoana trans a anului? Unde ne putem antrena pentru a fi și mai trans? Ne înscriem la sală cu antrenoare personală care să scoată ce e mai trans din noi? Mulțumesc tuturor pentru susținere, dar în competiția trans am luat doar bronzul. Anul viitor o să mă antrenez mai mult și sperăm la aur. Sau poate facem Gala Trans, unde se premiază cele mai trans persoane ale anului și, evident, premiul onorific pentru acele persoane care au fost cele mai trans cea mai lungă perioadă de timp. Hai să vedem ce premiu putem lua!

Când ai realizat că ești trans?

□ În copilărie
□ În adolescență
□ În viața adultă
□ Încă îmi dau seama

Realizarea mea că nu sunt cis a venit când am descoperit subreddit-ul r/egg_irl. Reddit e un fel de forum online, unde diverse teme sunt organizate pe așa numitele „subreddits”. Inițial am aflat de termenul de „egg” dintr-o memă de pe Facebook, în care mi s-a părut că mă regăsesc, și așa am ajuns aici. „Egg” este un termen pentru o persoană trans în negare. Un fel de a fi în dulap, iar atunci când ieși din dulap – îți spargi oul. Aici, în vara lui 2019, m-am uitat la zeci de meme care păreau familiare cumva și în care mă regăseam, și încercam să-mi dau seama de ce. Memele erau în stil auto-ironic, gen: îmi doresc să fiu de genul opus primit la naștere, dar sunt încă cis, orice bărbat își dorește să fie femeie, sau aș vrea să fiu trans ca să pot tranziționa, dar sunt cis și răspunsul la ultima e persoanele cis nu își doresc să fie trans.

După ce m-am amuzant, la rândul meu, că aș dori să devin femeie cis, dar nu sunt trans, am început să caut how do you know if you are trans?, am I trans? și am dat de alte subreddit-uri gen: r/asktransgender, r/MtF, r/traaaaaaannnnnnnnnns, r/transtimelines precum și de testele care îți ziceau dacă ești trans sau nu. Pe care le-am făcut și speram la un rezultat cât mai bun, din nou, voiam aurul trans, nu mă mulțumeam cu bronzul sau cu mențiunea de participare. Memele erau din nou elocvente: când ești dezamăgitx că nu ți-a ieșit că ești trans la testul trans, dar tot cis ești. Pe aceste subreddit-uri am aflat și cum să te epilezi ușor cu lama pe genunchi: ții piciorul drept.

În discursul public, identitatea trans apare de multe ori ca un lucru de care ești sigură/sigur/x încă din copilărie. Pentru multe persoane trans este adevărat, au simțit, încă din copilărie, că genul lor nu corespunde cu cel pe care l-au primit. Eu nu știu ce am simțit. M-am tot gândit în anii ăștia la diversele „semne”, cumva ca să înțeleg ce se întâmplă și, în același timp, ca să și îmi confirm sau neg identitatea. Când eram copil mă prefăceam că alăptam o jucărie de pluș și ai mei încălzeau apă într-o sticlă care servea ca „biberon”. Când eram copil mă jucam cu o păpușă la bunici și îi făcusem aripi de fluturaș din hârtie. Ce înseamnă asta? E de argintul trans sau tot suntem la bronz? Sperăm ca măcar să ne calificăm.

În 2014, am ascultat albumul Transgender Dysphoria Blues de la Against Me!, primul după ce Laura Jane Grace, lidera formației, și-a făcut coming out-ul ca femeie trans, album unde și vorbește despre experiența ei ca femeie. Îl ascultam și nu știam de ce simt că mă regăsesc în el. În fine, voi afla mai târziu. Cum era mema aia cu Mickey Mouse care șoptește it’s a surprise tool that will help us later.

Exemplu de memă de pe r/egg_irl

Când te-ai gândit pentru prima oară la genul tău?

…………………………….

Prima dată când mi-am luat o fustă, de fapt au fost două, a fost imediat după ce m-am mutat de la ai mei, în 2016, și eram cu A. la un second hand. Nu m-am gândit foarte mult de ce le voiam sau ce putea însemna asta, mi se părea frumos să pot purta o fustă. Aici aveam 26 de ani. De-a lungul timpului, am mai probat fustele prietenelor mele sau hainele femeilor cu care eram în relație, dar nu mă gândisem conștient la asta. Mi se părea doar interesant și ceva drăguț de făcut într-o relație, să vă schimbați hainele între voi. Prima dată când am și purtat o fustă în public a fost la un Queer Night în 2016, în Guesthouse. Eram cu T. și beam vin la mine acasă și m-am dus să mă îmbrac. Aveam o fustă pe care mi-o dăduse M. și am luat un dres de la C. Când m-am întors, T. mi-a zis „ieși în fustă, coaie?” și am zis „păi o să zic că e Halloween”. Halloween-ul, o ocazie să poți să te deghizezi în tine și să nu fii supusă la violență pe stradă. De atunci, au tot urmat comenzi la tot felul de rochii, la umblat prin magazine la secțiunea de haine pentru femei, la încercat să probez niște pantaloni basic la Zara, dar de femei totuși, și am fost atenționată că aici e cabina de probă doar a femeilor.

Sincer, nu prea am avut multe locuri în oraș unde să explorez expresia de gen în siguranță atât fizică, cât și psihologică. Un loc era Macaz Bar Teatru Coop., unde la petrecerile la care puneam muzică, mă îmbrăcam „feminin”. Nu îmi era frică acolo că cineva mă va agresa că mă îmbrac așa sau că va râde de mine. Aveam și un sertar pentru hainele „de femeie”, haine care acum nu mai stau doar în acel sertar secret, ci s-au răspândit în tot dulapul. Când a apărut funcția de close friends pe Instagram, am profitat de ea ca să pun poze cu mine în „haine de femeie”. Nu am adăugat doar lume apropiată, ci lume pe care o consideram eu că ar fi în regulă cu genul meu. Era un fel de coming out tacit.

Mă gândesc la idealurile feminității și ale masculinității și cât de grele sunt ele de atins, inclusiv pentru persoanele cis. Citeam în numărul National Geographic numit Revoluția Genului despre persoanele trans care se conformează genului lor și persoanele trans care nu se conformează genului lor, și mă gândeam că e amuzant și poate ironic că, după ce nu am reușit să mă conformez genului primit la naștere, acum încerc să mă conformez altui gen. Mă uit în mod frenetic la haine și le analizez atentă dacă sunt de femeie sau de bărbat. Dacă sunt de bărbat nu pot purta, mă simt nașpa să știu că sunt de bărbat, chiar dacă teoretic cunosc faptul că hainele sunt haine și n-ar trebui să conteze. Poate se întâmplă asta și pentru că, în afara altor caracteristici fizice de gen, hainele sunt printre puținele lucruri care mă ajută să mă simt femeie. Și mai mult, hainele sunt și puternic genizate, împărțite clar în magazine între haine de femei și haine de bărbați, fapt care poate contribui la disforia de gen, mai ales pentru persoanele la început de drum. Persoanele cis își setează niște standarde de feminitate și masculinitate, pe care nici măcar ele nu le pot atinge, și după aceea se frustrează pe cele ca noi, care ieșim din cis-normativitate.

 

Când ar trebui să îți dai seama de genul tău?

□ Oricând
□ Oricând
□ Oricând

Odată cu pandemia, am avansat cel mai mult în definirea genului meu. Și nici nu am fost singura persoană care a făcut asta, mai multe persoane explorându-și genul odată cu petrecutul a mai mult timp cu sine și departe de performativitatea socială a genului. Spre norocul meu, am avut și privilegiul de a putea lucra de acasă și de a nu-mi pierde locul de muncă. Din păcate, multe persoane nu au beneficiat de protecția necesară de a fi apărate de efectele pandemiei Covid-19.

Prin perioada aceea am început să merg la terapie din nou. Mai încercasem cu un an înainte, unde am vorbit un pic despre identitatea mea de gen, dar nu îmi mai permiteam nici financiar, nici din punct de vedere al programului, să continui cu ședințele. Prima întâlnire cu terapia a fost pe la 16 ani, când mergeam la o terapeută logopedă, pentru a face față unor tulburări de vorbire, dar poate voi scrie cu altă ocazie despre asta. Discuția cu terapeuta actuală despre identitatea mea de gen a început cu sentimentul de impostură. Îi ziceam „păi simt că nu sunt trans cu adevărat” și ea zicea „ce înseamnă să fii trans cu adevărat?”. Mi-am notat niște țeluri ale terapiei și primul era „să accept identitatea de gen”.

Între timp, am găsit un canal al unei terapeute care lucrează cu persoane trans, Dr. Z. Ea vorbește despre sindromul impostorului, care poate apărea la persoanele trans dintr-o lipsă de adaptabilitate la genul spre care tranziționează. Gen, ai trăit ani de zile, poate 20, 30, 50, 70 ca un anumit gen și ai navigat cutumele asociate cu genul respectiv, și acum pășești într-o lume nouă, pe care nu o cunoști și pe care nu ai explorat-o încă. Pe mine mă ajută să mă înconjor cu persoane trans și persoane care îmi afirmă genul. Când sunt în astfel de spații, mă simt bine, simt că aparțin, că nu mă prefac.

Faptul că, în timpul pandemiei, a fost nevoie să port mască mi-a permis să fiu un pic mai confortabilă cu genul meu. Pentru că, momentan, îmi este dificil să îmi schimb corpul, mă folosesc de tot felul de avatare digitale pentru a mă prezenta aşa cum doresc să fiu văzută. Gen, capitalismul de-abia ne dă niște firimituri de drepturi, atunci când nu ni le ia și pe cele puține pe care le avem, dar ne putem face avatare complicate în tot felul de aplicații.

Autoarea încercând ceva funcție de AR a telefonului

Ce simți când te gândești la genul tău?

…………………………….

Nu credeam că ceva atât de banal ca mersul la toaletă îmi va provoca atâta stres. Încă nu mă simt destul de confortabil să folosesc toaleta pentru femei, că nu cred că pot să trec ca femeie, dar nici în toaleta bărbaților nu mă simt confortabil. A trece/ to pass este un termen folosit de comunitatea trans, care înseamnă că o persoană trans este văzută ca cis în societate. Termenul poate fi și controversat în sensul că multe/mulți/multx dintre noi nu dorim să ne conformăm idealurilor cis ca identitățile noastre să fie valide. Dar în același timp, în societățile transfobe în care trăim, să trecem poate fi și o chestiune de supraviețuire.

Mi s-a întâmplat de câteva ori, la toaleta bărbaților, să mi se zică că asta nu e toaleta femeilor, ceea ce mă bucură, dar sunt pusă și într-o poziție în care pot fi mereu outed și trebuie să explic, spre nefericirea mea, că sunt bărbat, că aici trebuie să fiu, deși nu vreau să fiu aici. Mi s-a mai întâmplat să fiu întrebată dacă asta e toaleta bărbaților, de bărbați care păreau foarte confuzi și îngrijorați că nu au intrat unde trebuie. Din nou, am răspuns cu da. O situație confuzantă a avut loc când eram într-un restaurant din centrul Bucureștiului cu vărul meu dintr-o țară din vest și amicul său. Împreună cu amicul său ne-am dus la baie și am intrat la bărbați, cum fac de obicei. Atunci personalul restaurantului a început să strige la mine că nu intru în baia în care trebuie. Amicul vărului meu a încercat să le explice în engleză că sunt bărbat (nu știa statutul meu), iar personalul a continuat cu madmoiselle, toilette. Până la urmă m-am dus la toaleta femeilor râzând de întâmplare și când ne-am întors la masă, amicul a început să povestească ce s-a întâmplat, și eu am decis că trebuie un coming out și le-am zis că, vedeți voi, nu sunt chiar bărbat, ce să faci. Răspunsul său a fost unul de susținere, care m-a bucurat și mi-a dat speranță că am persoane aliate în familia mea. „Avantajele” de a te preface că ești trans: ping pong dintr-o baie în alta. O soluție evidentă ar fi toaletele pentru toate genurile, căci segregarea asta nu prea mai are sens.

Altă întâmplare unde genul meu a cauzat confuzii a fost când m-am dus să donez sânge. Când am intrat în cabinet, doctora care se uita peste fișa pe care o completasem m-a întrebat direct când am avut ultima menstruație și am fost luată așa pe nepregătite, că chiar mă gândeam când naiba a fost. După aceea a început să râdă și și-a cerut scuze. Pe stradă, în magazine, sunt pusă semi-frecvent în situații în care mi se spune doamnă sau mi se vorbește la feminin, și apoi persoana respectivă se corectează imediat, când își dă seama că nu sunt femeie așa cum o văd ei. Aceste situații sunt pentru mine dulce-amărui, în sensul că mă bucură că persoane de pe stradă mă văd ca femeie, dar apoi mi se amintește aproape instant că nu pot trece ca femeie și, mai mult de atât, e și rușinos să fiu confundată cu o femeie – sau câteodată amuzant.

Mi-e și frică de multe ori ca nu cumva această confuzie să se răsfrângă ca violență asupra mea din cauza aspectului „ne-masculin”. Totuși, până acum nu am întâlnit situații de genul, dar alte persoane trans nu sunt la fel de norocoase. Un raport cu date culese din anul 2019, arată că 1 din 5 persoane trans și intersex au fost atacate fizic sau sexual în ultimii 5 ani. Iar 43% din persoanele LGBTI au fost hărțuite în anul de dinaintea chestionarului.

 

De kine îți plake?

□ Secret
□ De tn 😉
□ Nu-mi place de cineva anume

Ce a mai contribuit la sentimentul meu de impostură de gen a fost și sexualitatea. De multe ori, narațiunea trans în media e cea a persoanelor trans heterosexuale. Câteodată apar și cele două coming out-uri: cel gay și, mai apoi, cel trans. Eu n-am avut un coming out gay/bi cât timp mă identificam ca bărbat (dar de-abia așteptam să mă mai pup cu câte vreun băiat când se ivea ocazia). Deși mi-au plăcut unii tipi, n-am fost niciodată într-o relație cu vreunul. De aici mi-am pus tot felul de întrebări și m-am pus constant la îndoială (încă mă pun). E adevărat că sunt trans dacă până acum am avut doar relații cu femei? Sunt oare doar un bărbat cis care se preface că e trans? Știu foarte bine diferența dintre sexualitate și gen și știu foarte bine că nu trebuie să se suprapună. Există persoane trans lesbiene, heterosexuale, homosexuale, bisexuale, asexuale, pansexuale etc. Genul tău nu îți determină și sexualitatea.

Dar mereu e acest spectru care plutește deasupra unora dintre noi și care ne șoptește că niciodată nu ești destul de queer, de trans, de gay, de etc.. Queerness-ul nu este o competiție. Eu aș spune că este un mod de a fi sinceră/x cu tine însăți și de a îți explora genul și sexualitatea într-o lume care îți spune că doar heterosexualitatea și identitatea de gen cis sunt văzute ca valide. Presiunea heteronormativității și a nevoii de a ne încadra în șabloane construite de lumea cis-het ne face să ne îndoim de noi. Suntem femei, bărbați, persoane non-binare care trec sau nu, care sunt rome, neurodivergente, lesbiene, queer, cu corpuri diverse, sărace, lucrătoare sexuale, precare, migrante ș.a.. Nu suntem mereu respectabile și nici n-ar trebui să fim. Ne trăim adevărul și nu trebuie să ne conformăm ca să primim acceptarea unei lumi care nu ne dorește, de fapt, așa cum suntem.

Exemplu de memă de pe r/egg_irl

La nivel cromozomial, cum te simți astăzi?

□ Binișor
□ Așa și așa
□ Măi, eu mă simt chiar bine
□ Se putea mai bine

ContraPoints zicea în video-ul Transtrenders că poate cele mai importante lucruri din viață nu pot fi explicate într-un mod logic, și poate și identitatea de gen este unul dintre ele, ceva ce nu poți neapărat explica rațional. Există tot felul de discuții și cercetări prin care se încearcă să se afle de ce ajung persoanele trans trans sau de ce ajung gay, se caută gena gay, gena trans, se analizează creierul persoanelor trans, se caută factorii psihologici care duc la asta, etc.. Pe deoparte, patologizarea identităților queer ne poate apăra de atacurile conservatoare care afirmă că identitatea de gen și sexualitatea sunt doar alegeri și promovează terapia de conversie ca o „soluție”. De asemenea, în multe locuri diagnosticul de disforie de gen permite persoanelor trans să aibă acces la hormoni și la alte intervenții, ca să se simtă confortabil în genul lor. Folosindu-ne de conceptul „born this way” ne apărăm, strategic, spunând că nu putem fi schimbate, că ne-am născut așa.

Eu aș vrea, însă, să creăm un context unde să fie irelevant dacă identitatea de gen și sexualitatea sunt alegeri sau nu, și unde identitatea noastră de gen să nu fie stabilită în niște contexte clinice de către „profesioniști”. Nu mi se pare corect ca noi să fim nevoite să trecem prin nu știu câte evaluări psihiatrice ca să ne justificăm identitatea de gen și să ne spună altcineva că da, așa este, acesta este genul corect pentru dumneavoastră. Persoanele cis nu trebuie să treacă prin consult psihiatric ca să-și facă modificări corporale și își pot „amplifica” genul după bunul plac. Bineînțeles că și ele ajung câteodată să fie sancționate social dacă se duc „prea departe” cu modificările de gen, mai ales femeile cis, care se confruntă cu sexismul asupra corpurilor lor.

În Argentina, de exemplu, legislația îți permite să-ți schimbi numele și identitatea de gen din acte fără să fie nevoie să apelezi la terapie hormonală, operații de confirmare a genului sau diagnostic psihiatric. Deasemenea, modelul lor de consimțământ informat scoate experiența trans din sfera patologică și oferă mai multă putere persoanei care dorește să-și înceapă tranziția. Nu mai e nevoie de inspectorii de gen să decidă pentru noi și putem decide singurx. Istoria trans e mai veche decât invenția hormonilor sau a intervențiilor chirurgicale și noi ar trebui să facem alegerea asta, nu să ne fie impusă ca să fim valide în ochii societății cis. Ca să nu mai spun că, de multe ori, nici măcar de aceste intervenții medicale nu dispunem, serviciile medicale fiind greu accesibile pentru noi.

 

Ce înseamnă genul pentru tine?

□ O modalitate de auto-exprimare
□ Un mod de a mă prezenta în societate
□ Nu știu/ nu răspund

Se vorbește despre euforia de gen. Dacă în cazul disforiei de gen, așa cum este definită de DSM-5, simțim o suferință din cauza neconcordanței genului nostru cu genul atribuit la naștere, în cazul euforiei de gen simțim bucurie când ne prezentăm conform genului nostru. Termenul a fost creat pentru a nu echivala întotdeauna experiența trans cu suferința. Putem, de exemplu, să nu simțim disforie de gen față de anumite aspecte ale corpului nostru, să nu ne deranjeze organele noastre genitale sau să ne simțim bine în corpul nostru atunci când îl prezentăm într-un anumit fel, sau când alte persoane folosesc cu noi pronumele pe care le dorim sau numele pe care le dorim. Merităm să simțim și bucurie, nu-i așa?

Ilustrație de Hortensia Mi Kafchin

La începutul drumului meu de autorealizare a genului am început să folosesc pronume neutre pe rețelele de socializare, că, se pare, doar acolo puteam – folosirea pronumelor neutre în limba română ne crează încă mari dificultăți. Limba română este foarte genizată și permite cu greu existența persoanelor non-binare. Persoanele non-binare din jurul meu folosesc în continuare, în limba vorbită, pronumele pe care le-au primit la naștere sau mai folosesc pronumele celuilalt gen. Aș vrea să găsim până la urmă limbajul acela neutru, ca toatx să ne putem valida genurile.

Între timp, am început să folosesc pronumele feminine pe Instagram, dar identitatea mea nu este una binară. Are sens când zic că sunt femeie trans non-binară?

 

Cui îi datorezi un coming out?

□ Cui vreau
□ Cui vreau
□ Cui vreau

Mi-e frică de multe lucruri: de violența pe care e posibil să o întâmpin pe stradă, de privirile batjocoritoare tot de pe stradă, de faptul că o să-mi fie greu să-mi găsesc un loc de muncă, de faptul că o să-mi fie greu cu actele și tot așa. Mi-e frică și de părinții mei, de care deși nu mai depind, tot nu pot să le spun cine sunt cu adevărat. N-au dat nici semne că ar fi prea toleranți, mama scriindu-mi niște mail-uri acum câțiva ani în care mă certa că am intrat în „cultul LGBT”, care este doar o modă. Nu sunt dispusă să fiu nevoită să îi explic de ce identitatea mea există, ca mai apoi să mi se spună că nu e adevărată.

De cealaltă parte, coming out-urile față de prietenele/ prietenx au fost super drăguțe și m-am simțit mereu în siguranță și susținută. M-a ajutat foarte mult să vorbesc cu ele și despre coming out-urile lor și m-am bucurat enorm când m-au ales, la rândul lor, să-și facă coming out-ul.

Nu-mi vine să spun că sunt trans deși teoretic sunt și nu-mi vine să spun că sunt bi deși teoretic sunt, vreau doar sa zic că sunt eu, dar identitățile noastre ne pot ajuta de multe ori să luptăm pentru noi. Aș vrea ca și identitățiile noastre de gen și sexuale să fie de la sine înțelese, cum sunt cele cis și hetero. Nu vreau să fiu nevoită să-mi fac zeci de coming out-uri, că nici persoanele cis nu fac asta. Nu le întreabă nimeni dacă sunt femei sau bărbați. Visez și îmi doresc o lume unde să ne putem explora în libertate genurile fără să fim puse în cutiuțe din care, dacă încercăm să ieșim, suntem pedepsite. O lume în care identitățile noastre nu sunt patologizate și în care avem acces nediscriminatoriu și gratuit la servicii de sănătate.

Citeam o bandă desenată numită Girl Haven scrisă de Lilah Sturges și ilustrată de Meaghan Carter – mai multe persoane sunt transportate într-o lume fantastică unde doar fetele și femeile au voie. Mirarea vine atunci când și una dintre persoanele care e văzută ca băiat are acces aici. Ea se bucură că este văzută ca femeie de lumea magică, dar în curând începe să fie dezamăgită că găsește și alți băieți acolo. Deci vraja nu a funcționat? Nu e cu adevărat femeie? Atunci începe să întrebe lumea din jur: Cum știu că sunt femeie? Cine poate să îmi spună asta? 

Răspunsul pe care îl primește este că doar ea poate să știe dacă este sau nu femeie. Nu e ceva ce ți se spune, nu e un test pe care trebuie să-l treci și nici n-ar trebui să fie un diagnostic pe care să îl primești. Doar tu îți poți răspunde la întrebarea asta și persoanele din jur ar trebui să-ți fie alături, oricare ar fi răspunsul.

***

Articolul – textul și lucrarea de artă care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre queerness, curatoriată de Carolina Vozian, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

andy andreea

Sunt născută în 1989 și încerc să scriu. Am studiat Antropologia, dar acum lucrez într-o corporație și sunt tristă. Am grijă de pisicul Rozmarin, care este portocaliu. Am creat meme, eseuri, povestiri, fan fiction și am scris și câteva poeme. Mai sunt și DJ amatoare cu diferite ocazii.  ¯\_(ツ)_/¯

Iris Horomnea

psihoterapeută în devenire, pun (poate prea multe) întrebări despre sine și alții, deși le vocalizez mai rar. Activez și în domeniul artistic de câțiva ani și îmi doresc să duc munca asta mai departe, alături de cea de psihoterapeută, tinzând către a menține un approach multidisciplinar.

Hortensia Mi Kafchin

locuiește și lucrează la Berlin. În 2010 a absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj, unde s-a specializat în ceramică, sticlă și metal. Prin numeroasele instalații din muzee și galerii din întreaga lume, Kafchin cufundă privitorul în lumea ei printr-o gamă largă de medii artistice. @mikafkin

Identitate • Corp
Taguri: acceptare, coming out, identitate, identitate de gen, identitate trans, queer, queerness, transfobie, transgender