de Billie Rose
Mulțumim Ruxandra Scripcariu pentru fotografii
Queer, la origini, înseamnă ciudat, straniu, neobișnuit. Kink, la origini, înseamnă o îndoitură, o deformație sau o curbă ascuțită în ceva care este, altfel, drept și continuu. Ele sunt aparte față de ce e obișnuit și cunoscut.
Nu mi-am pus foarte clar problema necesității consimțământului în interacțiunile mele intime cu ceilalți decât în momentul în care mi-am dorit să acționez în afara drumului prescris, pe care știam că ar fi trebuit să merg. Încă din copilărie, dacă trebuia să cer voie… însemna că probabil nu am voie. Și, de cele mai multe ori, că nu mi se va da voie. Simțeam că permisiunea îmi este necesară doar pentru lucrurile neobișnuite. Și astfel, mai târziu, întregul cadru de permisiune și refuz a rămas pătat de gustul amar al lucrurilor nefirești, dezaprobate de societatea din jurul meu. Dacă trebuie să întreb, înseamnă, poate, că nu ar trebui să încerc, poate nici măcar să îmi doresc.
Adolescența este prima mea zonă gri. Mai totul în jur îmi spunea că nu este normal să-mi doresc interacțiune fizică cu partenerul meu, și totuși atracția era acolo, în mine. Trebuie să fii mândră! – obișnuia să-mi spună mama. Dar nu mândră cu mine, nu mândră cu cine sunt eu, sau ce vreau eu, ci mândră cu ce mi-a fost dat să mă mândresc. Dorințele mele, cele din afara respingerii și distanței cu care eram datoare, erau ceva murdar. Obligația era de a spune nu. Datoria era de a spune nu. Mândria era despre cât de trainic am păzit acel nu exterior mie. Să-mi împăc dorințele cu aceste constrângeri, mintea începea să-mi țeasă scenarii. Un sărut putea fi o „recompensă” pentru un gest draguț al partenerului. O îmbrățișare putea fi parte dintr-un joc, ceva ce nu aș îndrăzni să refuz, din fair-play. O sesiune clandestină de săruturi, pe furiș, în spatele blocului, era un mic secret intim, de nedescris celor din jur. Nu din rușine, neapărat. Ci din frică. Pe vremea aia, nu știam despre dreptul meu la propriile dorințe, sau propria mea plăcere, și cu atât mai puțin despre consimțământ.
Și totuși, cum să exist și să trăiesc în această zonă gri, în care albul meu și negrul din afară se contopesc și se unesc până sunt imposibil de separat? Cum să fac să complotez și să negociez imaginile și dorințele din interior, cu „inamicul”, probabil, cea mai apropiată și intimă persoană mie? Inițial, am făcut-o simplu. Fără noțiuni de consimțământ și fără prea mult discernământ, am mers înainte. Un sărut. O îmbrățișare. Am făcut dragoste. Am mers pe stradă de braț. Orice dorință a izvorât din mine, din reperele din jurul meu, am lăsat-o să fie. Dar am fost pedepsită pentru asta – întâi cu avertismente, apoi cu corecții. Apogeul umilinței a venit după un gest intim, față de cineva foarte drag mie. Am fost numită curvă, cuvântul „magic”, și am fost respinsă, în public, la îndemnul prietenilor comuni. Încălcasem ceea ce era considerat acceptabil și firesc. Trecusem o limită. Demonstrasem astfel că aveam dorințe ce ieșeau în afara coridorului foarte îngust de expresii intime și sexuale permise de societate.
Între timp mi-ar plăcea să cred că lucrurile au mai evoluat de atunci… Dar, ceva din acele experiențe rămâne cu mine și astăzi, când, mai ales în calitate de persoană publică într-o comunitate sexuală (kink, educație, poly, ș.a.m.d.) și de potențial reper pentru cei din preajma mea, simt că am datoria de a spune ferm și clar da sau nu, de a ști în permanență exact ceea ce vreau. Regulile consimțământului sunt stricte și riguroase. Trebuie să îmi primesc refuzurile fără dezamăgire și să-mi străjuiesc limitele cu sfințenie. Dacă am cele mai mici îndoieli despre un anumit detaliu, atunci aia se numește nu și mergem mai departe. Și totuși îmi apar în minte imagini intime pe care nu știu dacă doresc să le trăiesc, dacă vor să trăiască doar acolo, în imaginația mea, sau dacă nu mi-ar plăcea în nici un fel de circumstanțe. Câteodată vin din mine, din corpul meu, din mintea mea. Câteodată vin ca propuneri prea puțin explicite ale unui partener. Câteodată lucrurile sunt mai vagi de atât.
Consimțământul trebuie să fie: dat liber, specific, informat, explicit (verbal), colaborativ, entuziast, reversibil. De la rolul lui simplu – de a face separația clară între interacțiunile sexuale dintre parteneri, și viol/ hărțuire sexuală – consimțământul devine agentul care reglează, dar și inițiază, devine un gatekeeper al dorinței și plăcerii. Dintr-un detaliu avocățesc, ușor de ignorat în practică, devine piesa esențială, motorul ce conduce interacțiunile sexuale și intime. În special în spațiile queer și kink. Consimțământul este coloana vertebrală pentru multe din practicile și expresiile intimității și sexualității feministe. Dar, începe să se strângă o mică colecție de texte feministe care investighează limitele consimțământului afirmativ și metodele în care acesta ar putea fi actualizat și îmbunătățit, cum ar fi The Limits of Consent in Sexual Ethics de Ellie Anderson.
Și totuși, ce rămâne de făcut cu nu știu? Care sunt uneltele cu care să îmi descopăr și să-mi construiesc dorințele? Coridorul strâmt al expresiei sexuale permise de societate îmi oferă reperele cu care să îmi alin nesiguranțele din intimitate; reprezentările cis-hetero vanilla rămân referința relaționărilor mele. Simt că îmi oferă foarte multă siguranță în gesturi sentimentul de competență. Că, altfel, nu îmi este ușor să îmi construiesc fanteziile din ceva de care nu am auzit sau nu am văzut niciodată. Care alte repere? Însă persistă în corpul meu senzația că sexualitatea prescrisă de societate nu are voie la prea multe negocieri. Sexul nu este de prea multe feluri, iar respingerea unui gest neplăcut este egală cu respingerea persoanei de lângă mine. În setul de reguli prescrise este inclusă suficientă informație despre ce fel, cum, cât, unde, și cu cine. Bărbații întrebă, iar femeile răspund. Ce a mai rămas de negociat? Dar reprezentările cis-hetero vanilla nu se potrivesc oricărui corp. Atunci când nu încalcă limitele unora dintre partenerii mei, eșuează complet să îi satisfacă pe alții. Alături de locurile din care se nasc dorințele, trebuie să se nască și metodele de comunicare între parteneri. Iar lucrurile nu pot rămâne în acest cadru de „mă lași să te fut?”. Am nevoie de mai mult de atât.
Pentru mine legătura dintre expresiile intimității queer, sau kink, și necesitatea consimțământului sexual este atât de strânsă autobiografic încât devin inseparabile. Dar, ca și în adolescență, în continuare simt că e greu să-mi găsesc spațiul în care să mă pot exprima, atunci când vreau să mai construiesc sau să adaug practici noi expresiilor mele intime, cu toate că acum mă pot baza și pe cadrul construit din noțiunile de consimțământ. Câteodată pare că am nevoie doar de o undă verde, și totul va fi bine. Dar nu știu cum să cultiv mai departe o privire mai nuanțată a dorințelor mele sau ale celui de lângă mine. Dacă încetez să mai apelez la reperele cis-hetero vanilla, atunci apelez la empatie, dar și mai mult la proiecție. Nu caut să găsesc formula care să mă păzească de anxietatea că aș putea face ceva greșit față de cei de lângă mine, ci mai degrabă, caut să mă descopăr cu ajutorul lor, navigând limitele tuturor celor implicați.
Nu am încă răspunsuri, și nu știu dacă voi găsi unul satisfăcător vreodată, pentru acest spațiu între consimțământ și dorință, dar, până una, alta, iubesc cadrul construit de Rebecca Kukla în That’s What She Said: The Language of Sexual Negotiation, care propune noțiunile de invitații și oferiri de cadouri, în locul cererilor și negocierilor. Pe scurt, cel mai dulce argument al ei, în opinia mea, este acela că invitațiile creează un spațiu ospitalier pentru cel invitat. Exceptând cazurile în care o invitație poate fi nefericită sau inadecvată (în special în situații de diferențe de putere), noțiunea de invitație nu dă drum liber oricui să invite pe oricine. În plus, când invit pe cineva la o cafea, acesta nu este obligat să accepte invitația. De asemenea, când invit, nu deschid o posibilitate neutră, ci exprim în mod clar că o întâlnire ar fi binevenită. Este în spiritul invitațiilor faptul că, atunci când sunt acceptate, de regulă se bucură și cel care a făcut invitația, dar și cel invitat. Noțiunea permite și un spațiu de dezamăgire umană, în situația unui refuz, dar fără a deschide neapărat drumul către mâhnire sau furie, sau trecerea peste limitele celuilalt.
Nu am nici concluzii, ce vreau să am, în schimb, e blândețe în spațiul în care îmi explorez dorințele din intimitate, lăsând loc și de dezamăgirile ce pot să apară din încercări și nepotriviri. Sunt parte din procesul de cunoaștere și de construire de sine.
Rope addict. Solo poly. Ea/Ei. Kinkster. Activistă și visătoare. Practică legatul cu sfori din 2015 și organizează cursuri de doi ani. De obicei blândă și grijulie până când devine rea și a dracu’, este fascinată de structuri, forme și corpuri răsucite în sfori. Practica ei se inspiră din bondage-ul japonez și este influențată de studiile sale în arhitectură și design. @Billie_rose_ropes