„Noi oricum ne recunoaștem din priviri” – căutări și (re)găsiri prin arhivele queer din România

de Diana Dragomir
Ilustrații de Aron Madon

I. Memorie

Am trăit 20 de ani într-o religie minoritară în România, în care pedeapsa capitală nu erau focurile iadului, ci uitarea. Trăind cu frica uitării, am început să mă uit la fiecare moment sau obiect ca la un elixir împotriva uitării. La fel ca multe persoane queer, după ce mi-am făcut coming out-ul față de mine, mă simțeam singură – sentimentul ăla greu de „sunt singura persoană queer din lume”. Când am descoperit și m-am apropiat de comunitatea LGBTQIA+ din România, am devenit interesată să știu istoria ei. Învățând despre istoria queer, m-am simțit mai puțin singură și mândră că fac parte dintr-o comunitate a cărei reziliență și luptă nu încetează să mă uimească. Am învățat că puterea unei comunități stă în cunoașterea istoriei ei și în celebrarea trecutului. 

II. Căutări 

Marginalii au propria versiune a istoriei. Lumea văzută prin lupa marginalității este o lume trecută prin filtrul pervertirii istoriei oficiale. Nu există o istorie obiectivă. Istoria se scrie prin minciună. Recuperăm un trecut fragmentat, iar noi suntem cleiul care completează mozaicul propriei istorii.

— Manifestul Triumf Amiria – Muzeul Culturii Queer (Asociația Mozaiq, 2021)

Care a fost prima ta amintire despre existența persoanelor queer în România? A fost unul dintre articolele din ziarele anilor 1999-2000 cu titluri senzaționaliste despre criminali homosexuali? A fost un articol de pe prima pagină a ziarelor din 1993 despre asasinarea lui Ion Mihalea ilustrat cu o poză a trupului lui marcat de violență? Sau oare o emisiune de cancan unde prezentatorii și invitații își băteau joc de Naomy, una dintre primele persoane trans publice? 

Am copilărit într-un oraș mic de provincie, unde primele intersectări cu persoanele queer au fost mai degrabă cele de la televizor sau din ziare. Trăind în perioada imediat următoare dezincriminării, din păcate, mi-am construit o imagine negativă, caricaturală și exotizată despre comunitatea queer din România. Cercetând arhivele media acum, mi-am dat seama cum discursul media a conturat o imagine de ființe cărora le-a fost anulată umanitatea. Vedem și astăzi cum asta afectează percepția societății noastre. Sunt lucruri mici, dar care puse cap la cap cu istoria noastră, arată probleme profunde – cum sunt, de exemplu, discriminarea legală, la locul de muncă sau cea medicală: persoanele queer au un acces limitat, aproape inexistent, la doctori care să îi trateze cu demnitate și care sunt pregătiți să le ofere un tratament specializat nevoilor lor. Nu e greu de crezut când vezi cum primele întâlniri cu noi au fost și încă sunt din perspectiva crimelor sângeroase sau a batjocoririlor în prime-time.

Pasiunea mea pentru arhive și arhivare a început pe la 23 de ani, când studiam felul în care arhivele pot aduce vizibilitate și putere comunităților marginalizate, a căror existență este ocolită de arhivele și discursul istoric al statului și a căror existență pare mai degrabă ceva „nou” sau o „invenție a vestului”, decât un dat istoric. Iubirea pentru arhive a fost una la prima vedere – atunci când am văzut cum fotografiile, afișele, articolele de ziar îngălbenite conțineau atât de multe informații și context.

Am învățat de la activiști pasionați de istoria noastră locală cum arată eforturile de conservare și aducere la lumină a realităților queer din epocile trecute, cum a luptat comunitatea noastră împotriva invizibilității, cu multă frică și cu mult curaj – prin cluburi de corespondență ascunse, prin locuri publice insalubre transformate în oaze queer, prin crearea unui metalimbaj al (re)găsirii. 

Am trecut prin sute de articole de presă, zeci de materiale video și poze, ore de povestiri activiste sau personale. În toate m-am regăsit și am înțeles cum e să trăiești ca „paria” al societății. Am înțeles câtă putere vine din revendicarea si celebrarea „ciudățeniei” (queerness) noastre. În istorie stă mândria noastră, ea încapsulează toată iubirea și lupta noastră. Ea, în sine, e strigătul și visul nostru. Pentru ea încă ne vedem la Pride, pentru ea construim spații safe, cu ea în gând mergem zi de zi pe stradă cu capul sus. 

Ca orice minoritate, [avem nevoie să ne adunăm] din acea nevoie de a sta de vorbă cu cei care sunt ca tine. Chiar dacă nu ne cunoaștem, lucrul acesta ne leagă fantastic, de parcă ne-am ști de-o viață. Dacă aceste locuri [de întâlnire comunitară] nu ar exista , noi oricum ne recunoaștem din priviri

 — Articolul „Pe litoral au și homosexualii paradisul lor turistic” de Raluca Vrabie (Flacăra, septembrie 1993)

Cred
că persoanele care aparțin grupurilor oprimate, oricât de mici ar fi aceste grupuri, oricât de nesemnificativă ar părea oprimarea, de oriunde ar veni această oprimare (…), resimt nevoia de a se aduna, în orice formă, împreună, pentru a opune o oarecare formă de rezistență, poate chiar tacită…

Cred
în dificultatea grupurilor oprimate de a-și reconstrui casele (locurile de siguranță ale fiecărei persoane), după furtună, și de a rămâne unitari în ciuda diferențelor dintre membrele/membrii respectivului grup, dificultate ce este cu atât mai mare cu cât presiunile oprimante sunt mai mari, ceea ce necesită un imens efort pentru a ieși de sub acest efect vicios care determină perpetuarea unei nedorite, nedrepte, injuste, nefericite stări de fapt…

 — Articolul „Cred…” de martsi13 (Revista Identități, REVERS – Mișcarea pentru discriminarea pozitivă a femeilor,  2003)

III. (Re)Găsiri

Cum e să ții în mână o pagină firavă a unui ziar dintr-un an în care nici măcar nu te născusei și să îți dai seama că de fapt ții în mână istoria queer? Cum e să îți dai seama că identitatea ta de persoană non-binară lesbiană e de fapt un mare gol al istoriei comunității tale? Cum e să citești articole din anii ‘90 și să deschizi televizorul chiar în secunda asta și să vezi aceleași cuvinte și idei folosite ca arme de luptă împotriva ta? 

Căutarea din arhive nu e doar despre bucurie și apartenență, e și despre indignare și furie. Despre sentimentul de a bate pasul pe loc, despre așa-zisa libertate care a cuprins întreaga Românie post 1989, dar care te-a uitat pe tine, ne-a uitat pe noi. Când te uiți la cum a fost creată istoria României, uneori te simți ca un gol. Identitatea queer e un vid, un loc evitat de istorie, o invizibilitate împotriva căreia încă luptăm. E invizibilitate și când suntem zeci de mii de oameni pe stradă la Pride, pentru că simți cum alte zeci de mii nu pot să fie acolo, cum alte zeci de mii care s-au luptat în secolele trecute pentru ca tu să fii acolo, nici nu puteau să viseze să se plimbe cu persoana iubită de mână, cu identitatea lor neconformă idealurilor societății, fie și doar pentru o zi în inima orașului pe care îl numesc „acasă”.

Căutând să umplu golurile unei istorii marginale, am observat că de multe ori acestea nu includ vocile „celorlaltx” – adică a oricărei persoane queer care nu se identifică drept bărbat homosexual și, foarte important, alb. De asta încerc să vorbesc oricând pot de aceste arhive. Pentru că este importantă atât recuperearea „golurilor”, cât și munca continuă ca arhivele din viitor să ne spună povestea noastră, a fiecărxia, ca istoria noastră să fie una intersecțională.

Ce se întâmplă cu lesbienele din România? Dacă le căutăm în ziare, reviste, la televizor, în politică, nu le găsim… Practic, lesbienele nu interesează pe nimeni. Și aici este o legătură între cine reprezintă pe cine, și cine defavorizează pe cine. Bărbații își reprezintă interesele la nivel politic. Homosexualitatea masculină a fost dezbătută îndelung ca fiind nefavorabilă, chestiune în care lesbianismul era doar o anexă. Politicienii erau interesați să dezaprobe doar practicile homosexualilor bărbați. Expresii de genul „o să intrăm cu fundul în Europa” se adresau exclusiv bărbaților. 

ONG-urile care apără și strigă drepturile minorităților sexuale (LGBT) desfășoară cele mai multe proiecte ce se adresează bărbaților gay. La o dezbatere în cadrul Festivalului Diversității, cele mai multe accente pe problematica feminină le-a pus Mirela Miroiu. În rest, discuțiile despre homosexualitate au fost purtate în jurul modelului homosexual bărbat. Există o susținere a drepturilor tuturor minorităților de către lesbiene și am observat că această susținere se face fără a diferenția între lesbienă și homosexual. În contraparte, există o susținere a drepturilor minorităților de către homosexuali care face diferența între lesbiană și homosexual, punctând pe homosexual. O altă imagine care descrie foarte bine faptul că bărbații nu-și reprezintă decât interesele proprii.
— articolul „Femeile și coloana vertebrală” de Alias Satura (revista ENOLA, 2006)

La 17 ani de când aceste cuvinte au fost scrise, Alex Zorilă, activistă LGBTQIA+, care a observat aceste carențe, a scris cartea „Spații aparte” (Editura FrACTalia, 2023), unde a încercat să documenteze trecutul și prezentul comunității persoanelor feminine queer și a persoanelor non-binare care se identifică drept lesbiene. În încheierea cărții, Alex Zorilă notează aceeași nevoie, care încă pare a fi uitată și neglijată în cadrul comunității și a istoriei noastre:

Unde sunt lesbienele supărate pe societatea românească? În prezent, se simte lipsa unei mișcări lesbiene feministe. Mi-aș fi dorit ca această carte (Spații aparte) să fi existat deja, să mă ghideze, să-mi influențeze dorința de a face activism, dar moștenirea comunitară lesbiană a fost invizibilitatea… Comunitatea LGBTQIA+ din prezent nu înseamnă doar identitate de gen și orientare sexuală, și romantică, ci intersecționalitate, și apărarea intereselor intersecționale, pentru că ne dăm seama de dimensiunea culturală și cea a nevoilor globale ale comunității.

 — Cartea „Spații aparte” de Alex Zorilă, editura FrACTalia, 2023.

IV. Viitor

O istorie care își revendică dreptul de a fi reprezentată în moduri diferite. O istorie care devine eliberatoare atunci când este rostită. O istorie care recuperează și imaginează un viitor comun fluid. Căci a imaginației va fi atingerea vindecătoare!

 — Spectacolul „Cu Fiecare Atingere Vom Renaște” (Asociația ACCEPT, 2021)

Când te uiți la trecut, vezi cu alți ochi prezentul și poți să trasezi liniile viitorului mai bine. Când vezi repetarea trecutului te sperii, când vezi șanse de mai bine, te gândești la toatx cele care au construit pentru acest viitor comun mai bun. Un viitor queer – la asta visam când îmi treceau prin mână zeci de scrisori de la persoanele queer de dinainte de abrogarea articolului 200. La asta speram când le vedeam strigătele de singurătate și teamă, dar și speranța pe care o purtau ascunsă în suflet, speranță pe care o port și eu cu mine. Cu vocile și cu lipsa lor în minte mărșăluiam pe Calea Victoriei în fiecare vară. Poveștile lor de dragoste și de bucurie risipite printre pagini firave și galbene ale căror scris se duce încet, încet în fiecare zi. 

Tot pentru ei, dar și pentru noi, îndrăznesc să visez la un viitor în care arhivele queer din România să fie deschise tuturor. Visez la arhive care sunt păstrate în condiții bune. Un activist mi-a spus despre arhiva lui personală că toată istoria noastră zace uitată în boxa blocului lui. Câte pagini de istorie încă nedescoperite zac în bibliorafturi, cutii de carton depozitate precar, în beciuri unde umezeala mușcă puțin câte puțin din istoria noastră? Când o să învățăm că glasurile comunității noastre din trecut se afundă și mai mult în invizibilitate atunci când sunt depozitate într-un raft care adună în fiecare zi mai mult praf? Dorința mea e să onorez trecutul nostru comun prin oferirea de atenție, grijă și demnitate arhivelor și poveștilor queer. 

Poate cel mai fericit și onorant moment din viața mea de activist a fost participarea ca cercetător al arhivelor pentru „Libertate?” – un performance care a avut loc în Timișoara în 2023, în cadrul căruia s-a proiectat pe clădirea Operei un montaj video despre istoria queer, însoțit de o orchestră live. Am văzut cum istoria noastră, spusă de noi, cu noi, e proiectată pe clădirea din care s-a strigat în 1989 „libertate”. Acea „libertate” care de multe ori simt că a uitat să ne includă și pe noi. O libertate selectivă, care a sărit peste noi. Poate o libertate diferită de eliberarea dorită de persoanele queer, pentru care încă ieșim în stradă și pe care o invocăm țipând, dansând, protestând. Să văd cum un spațiu atât de public și atât de încărcat istoric se înconjoară cu relatări queer personale sau comunitare mi-a dat puterea să rămân în corul de voci care își caută libertatea și demnitatea. Spectacolul se termină cu proiectarea steagului LGBTQIA+ și trans pe toată suprafața Operei și cu un mesaj care am simțit că a fost gândit și simțit, dar nerostit, de multe ori de mine ca activist LGBTQIA+: 

Dacă am putea, am lua toată munca și am transforma-o într-un colier de mărgele, și l-am pune la gâtul unei lumi mai bune – aia la care visăm, aia în care suntem libere, liberi, liberx să iubim și să fim noi

 — Spectacolul „Libertate?”(Identity.Education, 2023)