Noroi și gunoi – o zi de muncă după un bâlci din viitor

de Scrijelit

Ilustrații de Ana Kun

Aceasta nu e o poveste, pentru că nu are eroi sau eroine, cei buni și cei evident răi, un conflict și o rezoluție favorabilă, de-dorit. E mai degrabă un sac cu un conținut semi-întâmplător, semi-curatoriat și în buna credință a Ursulei K. Le Guin – e o plasă care îmi permite să țes o poveste din bucăți, în retrospectivă. Pentru că nu aș fi știut să inventez astfel de povești – dar ce bine că nu trebuie – pot să transcriu ce povești am ascultat acolo unde ele se intersectează. Am ochi să văd, urechi să le ascult, iar mâinile mi-adună mai rapid ca oricând, și nu vreau decât să vă arăt întrebările din sacul meu.

Dae e printre cei angajați în anul de grație 20×9 să curețe peisajul natural și să mențină separația dintre „artificial” (a se citi produs de om și acum nedorit) și „natural” (a se citi domesticit) în cadrul unor bâlciuri de vară, nu foarte diferite de cele din zilele noastre. Aici ai picat și tu, și norocul tău că Dae e empatică și îi ghidează pe noii veniți din recunoștință pentru cei care au ghidat-o și pe ea când a ajuns prima dată pe insulă.

Poveștile pe care și le spun contemporanii Daei despre bâlciuri sunt și ele asemănătoare cu cele din zilele noastre, dar să pornim de la premisa că știm deja că scopul real al acestor adunări e o tranzacție invizibilă, o tranzacție în eter, Tranzacția-cea-de-toate-zilele. Nici nu mai există un nume pentru ce exact se tranzacționează, dar persistă sentimentul că e mai mult ca niciodată.

Pădurea „abandonată”, dacă o vezi de sus, arată mai degrabă ca niște fâșii amărâte între parcele tunse. În mare parte mesteceni și zone concentrate de pini, pe care poți să îi cuprinzi cu un braț. Și un covor de ferigi până la brâu, care îi oferă o anumită alură exotică. Nimic abandonat, totuși, cum vii dinspre șosea. Doar marketat așa, și completat de căbănuțe zugrăvite intenționat vintage, presărate prin pădure, folosite o dată pe an. Atunci avem și noi de lucru, noi ăștia nici-șa-nici-șa, ăștia Între, în această minunată perioadă de excepție, de obicei de câte trei zile și musai minim trei nopți. Dinăuntru și Dinafară e delimitat de ziduri modulare ținute contra vântului cu câte o bară de metal. Îți recomand să nu zăbovești sub ele când chiar e vânt. Cei Între avem brățări negre cu verde anul acesta, și cu ele treci de orice zid și securitate în zilele respective. Doar mergi hotărât, de parcă ai un scop bine țintit și flutură încheietura dacă mormăie cineva la tine. Uite, dacă ridici privirea de pe semnul cu Bine ați venit la acreditare, vezi caravana aceea? – o recunosc. Ce bine că o să fim campați aproape. O să-ți mai explic cum e pe-aci, nu-ți fă griji.

Cum adică, cum mă trezesc dimineața? Înainte să sune toate alarmele din corturile de pe lângă. Știu după oftat cine s-a ridicat, după sunetul fermoarului cine a ieșit și, după alte sunete și informații puse cap la cap, cine ar avea acces să facă niște cafea. E gata bâlciul, am revenit la program normal de azi, toată lumea de la 8, opt ore ca omu’, nu ture aiurea și stresul de a lucra contra cronometru cu capacitatea celor dinăuntru de a lăsa să le cadă pe jos orice au în mână. Nu toți, nu toate, desigur. „Faceți cât puteți”, nu zice nimeni că ai avea cum. Fiecare face ce poate. Cu adunatul acuma, e mai simplu. Facem o linie și mergem drept, cot în cot. De sus probabil părem ca niște omuleți dintr-un joc în care devorăm resturi parcelă după parcelă, unele mai dense, altele mai ușurele. Și-n urma noastră, doar saci. Hai, termină țigara că pornim – uite că se adună toți.

Și uite care-i treaba cu adunările astea… ți se spune o poveste ca să te convingă să vii. Cei care îți toarnă povestea au controlul asupra ei și se folosesc de asta la maxim: știu cum să o țeasă ca să îi apese pe potențialii petrecăreți în locurile unde îi doare, pentru că bineînțeles că avuția nu i-a împlinit. Și ce le lipsește, ei bine, ce ironic, sunt lucruri care nu se mulează pe regulile unui joc cu sumă nulă. E o vreme dominată de povești al căror scop ascuns e să te învețe cu tainele și avantajele tranzacției-cea-de-toate-zilele, tranzacția-lege, și toată lumea știe că asta e ce se petrece, dar zici că nimeni nu vrea să recunoască! Deschide și tu și ține sacul ăla ca lumea! Așa.

Dinăuntru e ca o mică insulă cu decorațiuni exagerate și servicii măgulitoare (au și palmieri de multe ori, cum aveau pe vremuri insulele!) Dinafară e lumea, norma. Dar sunt două rânduri de ziduri, și e un Între. Acolo suntem noi, acolo campăm, acolo mâncăm și acolo lucrăm zilele astea. Avem privilegiul libertății de mișcare cu brățările cu verde, hei-hei, putem merge și în spatele scenelor dacă vrei.

Dae merge către una din căbănuțele din pădure, plasată într-un luminiș unde au agățat flori în copaci. Ciorchini cu petale mari, roz, atârnând de pe ramuri de mesteacăn. În luminile intermitente ale serii, cu mult roșu și lasere, cred ca arătau într-adevăr ca dintr-un alt tărâm. Acum e probabil vreo 10 dimineața, și adunăm ciorchinii și florile deșirate din toate tufișurile de prin împrejurimi, din șanț, dintre ferigi. La lumina zilei, toate florile sunt false, dintr-un material textil, atât de asemănătoare cu florile artificiale pe care le ținea și bunica prin casă și-mi displăceau intens. „Toate florile din plastic și textil în saaaaci! Atenție la frunzele de plastic, că nu se văd în iarbă!”

Cei dinăuntru risipesc o grămadă și în modurile cele mai inutile, și prea multe lucruri încă folositoare. Le punem până una-alta într-un cort comun din mijlocul campingului nostru. De bun simț. Observ că la adunările unde se tranzacționează „mai mult” rămâne în urmă un volum mai mare de resturi, unele în stare perfectă sau chiar diverse nedesfăcute. Iar aici, în satul uitat-inventat, aici se simte în mod special abundența. Avem pentru prima dată un cort întreg, un tipi doar pentru echipa noastră, și o mașină de teren în plus. Comentează și manageru’ (un om chiar fain) de abundența asta, și zic că e un fel de „efect de prelingere”, nu? (i-a plăcut asta). Unde e mai mult capital se prelinge mai mult și spre straturile de jos, cică ziseseră unii odată. Oare e mai asemănător cu dățile în care ai o verișoară sau un frate mai mare de la care să moștenești hainele faine, sau cu firimiturile care pică de la masa bogaților? Depinde de relația ta cu cel de deasupra, zic. Și nici n-a trecut de ora 11 încă, mai avem până la pauza de prânz…

Să vezi, înainte de asta, am fost la ăla care se ține pe ceva parc național.
Ăla din august?
Da, plouă mult de obicei acolo. Ceva tre’ să umple lacurile din districtul cu lacuri, nu? Și vara asta, a doua zi cred, a plouat cu găleata, dragă companieră. Și găleata s-a revărsat peste corturile mari, cum sunt cele de circ, întinse tare și prinse în cuie cât un braț de-al meu, și revărsarea a alunecat în șuvoaie de pe prelata cortului și-a căzut concentric în jur, în jos pe relieful deluros, și șuvoaiele acelea curând se transformau în cremă noroioasă cu bulgărași de deșeuri, tot pe deal în jos alunecând. Cam jumătate de oră, atât i-a trebuit. Știi cum se face noroiul când zeci de mii de oameni sunt în același loc și îl tot bătătoresc și se chinuie să ajungă fiecare în colțul său pe aceleași cărări? Dacă ai fost vreodată la un festival, știi. Are consistența unei smântâni cremoase, care-ți ajunge aproape până la genunchi și-ți fură cizmele de gumă cu două numere mai mari din picioare. Probabil nu e foarte diferit de cum îmi povesteau ai mei că mergeau kilometri buni, desculți, pe drum de țară, numa’ să meargă la școală. Părea că numai așa ieși din noroiul sărăciei din ce-mi povesteau – prin el.

Da, ăla e cel mai nasol de lucrat, dacă n-ai ghete bune mai bine nu te bagi. Dar acolo e și cel mai frumos. După ce se termină toată tevatura și pleacă și gardurile, rămânem doar noi, adunătorii, cu încă o mână de oameni care deconstruiesc. Acolo sunt stejari bătrâni de nu-i pot cuprinde cinci oameni, și dealuri întinse mărginite numai de ziduri de piatră seacă. Când a fost ploaia aia, eram pe tura de noapte și îmi venea să-mi cer scuze copacilor, animalelor. Ți-am zis că ăsta-i locul unde țin căprioare restul anului? Ei zic că e parc, sună de parcă ar fi o rezervație, dar e tot ceva privat, am auzit că au legături cu ceva familie nobilă și de demult, și bineînțeles că țin căprioarele pentru vânătoare. Da, știu, doare. După ce terminăm de adunat le dă drumul înapoi. Și-atunci, unii din noi se străduiesc mai tare parcă, nu știu, și eu încerc, în campingul acela chiar să căutăm toate cuiele de cort rămase prin iarbă – crește lungă iarba acolo și chiar tre’ să dai cu talpa pe deasupra ei ca să le simți. Imaginează-ți, să fi căprioară și să prinzi un cui de cort în copită. Nu știu, poate nici nu are sens, dar eu tot le adun. Anul ăsta le-am și văzut, dragele de ele, când am prins un task pe exterior – erau toate într-un țarc înspre poarta estică. Dragele.

Și uite așa-mi vine mie să-mi cer scuze copacilor, animalelor. Îmi pare rău că trebuie să treceți prin așa ceva, în fiecare an, îmi pare rău, nu vede nimeni, nu mă aude nimeni, duh, plouă, îmi pare rău și toată lumea se grăbește. Și vesta asta reflectorizantă funcționează mai degrabă drept pelerină de invizibilitate – o pui pe tine și parcă nu mai exiști ca om pentru cei pe care îi servești. Am deraiat, dar ăsta ploios chiar e locul cel mai frumos din câte am lucrat. Au avut bani să-l curețe mai bine, an de an. Privilegiul de a-ți menține ograda curată și neprihănită, ce să zic. Hai, să mergem la cantină. Sigur o să fie ceva cartofi cu cartofi.

Cu gura plină de wedges, Dae: înainte de asta, am fost la unu din-alea mari mari, mai pe la începutu’ lunii. Al doilea de pe insulă, cred. Un oraș radical și-au zis anul acesta. I-au făcut o mitologie întreagă, nu doar o poveste de vândut. Cu primar, grupuri și minorități, revolte și intrigi, imitând procesele de pe la începutul mileniului. Au băgat și ceva inteligență artificială în poveste, dar foarte vintage, antropomorfizată sub forma unei tinere blonde, ceva între madonă, păpușă-barbie și stewardessă. Bună combinație pentru așa trip nostalgic, jos pălăria! N-am auzit niciunde poveste mai împopoțonată. Ha, da, acolo a fost faza aceea, pe tura de dimineață (care începe de multe ori la 6) când am auzit niște tranzacționiști scuipând: „ce adunare curată, iată, nu e nimic pe jos.” Asta în timp ce treceau pe lângă noi, noi târându-ne picioarele și evident rupți de oboseală, pentru că lucram deja de 5 ore ca să fie curat-lună atunci când se trezesc ei din amorțeală. Da, e foarte curat, pentru că unele fac mereu curat când tu nu îi vezi. Și știi, ni se mai zice de multe ori să punem sacii după un gard, după ceva acolo în spate, să nu se vadă. Foarte convenabil.

Bâlciul de care zic e imens, se întinde peste câteva dealuri și văi cu cărări largi, flancate de stâlpi și luminițe de la un capăt la altul al sitului. Sunt faine luminițele seara, nu pot să zic nu, au ceva feeric, ca din ilustrațiile cu orașe de dinainte de Al Treilea Război. După ce pleacă petrecăreții rămân dealuri întregi de gunoaie, de parcă nimeni nu și-ar fi strâns nimic. Lasă corturi de zece persoane, saci tehnici, toate scaunele, până și lingurița de cafea, lângă cafeaua nedesfăcută, și resturi de mâncare. Arată de parcă n-au plecat, doar le-a zvârcolit un vânt puternic toate bunurile pe-acolo. Atunci e cam trist peisajul, cu tot cu luminițe.

În momentele acelea intervine sentimentul de deznădejde. Ce întrebai azi-dimineață, dacă vom termina de strâns vreodată? Șefu’ a zis azi-dimineață că terminăm în două săptămâni, e mai puțin ca anul trecut. Și eu l-aș crede. E un tip care face asta de cine-știe-câți ani, care a învățat să nu se lase la cheremul niciunuia-mai-avut-ca-el și care chiar are grijă de echipa sa. Dacă zice două săptămâni, mă gândesc că și-a făcut calculele pentru fiecare sarcină, fiecare zi, fiecare perimetru, știe unde punem ce, știe când pleacă fiecare dintre noi. Și în proces se mai și asigură că se reciclează, atât cât e omenește posibil în condițiile date. A zis două săptămâni.

Reciclatul era o glumă și mai demult, dar cumva încă a persistat. Unele lucruri nu trebuiau produse niciodată, zic eu. Era mai simplu dacă nu ne mințeam că pot fi reintroduse în ceva sistem inventat și gata, cu asta s-a rezolvat. Și după, cu sticla imaginară de plastic reciclat, ce se întâmplă? Cine le-a zis că sticla de plastic poate deveni iar sticlă de plastic la fel de fantastic, de parcă plutește într-un eter steril și mereu pur, în eternă reciclare? Nu s-a rezolvat nimic niciodată, toate cuburile de câte o tonă de plastic, din toate cele șapte tipuri milenale de plastic, chiar și alea de pe la 2020 de când devenise situația gravă, toate toate s-au înmuiat în depozite. Întâi în insulele din Est unde le exportau, apoi care-pe-unde în depozite naționale, după ce au început să nu le mai accepte nimeni. Erau cuburi mari, presate, de materie căreia nu puteai să-i zici decât murdară. În atâția ani, foliile de plastic pur și simplu s-au subțiat și parcă s-au transformat într-un fel de praf fin, care învăluie gropile de gunoi. Tot acolo ajunge și ce adunăm noi acum, nimic nu s-a schimbat. E trist că se întâmplă tot așa, îți dai seama? Și totuși noi adunăm în doi saci, unul pentru gunoi general și unul pentru reciclate-amescate. Asta e faza acuma, așa a fost dintotdeauna.

Reciclatul e minciuna necesară, cu accent pe vina individuală, ca să poată continua toată șandramaua. Dar dacă pui problema așa, ți se zice „da’ ce, mă? cum să nu fie o idee bună reciclatul?”. E un fel de-a capitalismului de a ne gaslight-ui, sau ceva de genul, a zis-o ceva filosof sau poet obscur din secolul XXI, nici nu mai știu ce era.

Dar fi pe pace, terminăm în două săptămâni, dacă așa a zis.

La final, când alergi după ultimele plase prinse în tufișurile de păducel, ultimele plimbări de verificare, „măturând” în linii largi toate câmpurile încă o dată, îți dai seama că nu avem cum să adunăm tot. Uite, hai să-ți arăt. Să luăm un perimetru mic, să zicem 30×30 cm – standard dinafară. Cam cât e și locul bătătorit dintr-un cerc de scaune pliabile din camping, acolo unde vedem mizeriile mai concentrate – prima dată aduni frenetic, tot ce e mare și poți apuca cu mănușile, direct în sac, jap! Apoi încă o tură, dacă ești perfecționistă ca mine, până zgândări mucurile de țigară și nu mai există smoc de iarbă neîntors. Și, la ultima tură, la „adunatul fin”, îți garantez că șefu’ mai găsește ceva. N-ai cum.

Și ironia e că ce se descompune – deci tehnic este natural – nu putem lăsa. Materie organică, semințe și alune, cojile de fistic, o pită transpirată în pungă sau un măr pe care oricum o să-l mânce ceva vietate. Măcar dacă am lăsa ceva pâini dulci ca ofrandă poate nu ar mai sparge și scormoni și deșira toți sacii ciorile și pescărușii. Dar nu, trebuie să se vadă că e curat de la depărtare, că vine inspectorul de site și nu o să-ți semneze predarea. Doar asta e măsura curățeniei noastre, nu? Să fie ordonat și debarasat de tot ce ne deranjează vizual. Chiar dacă nu e tot, măcar să nu se vadă.

Sclipici, filtre, mărunțișuri, acareturi, chițibușuri, plasticăraie, pene, coji, fleacuri, nimicuri.

Cumva se întâmplă ce prezicea Dae și la ultima tură de adunat fin, tot mai răsare un muc, un pahar, ceva grozăvenie colorată, plasticată, murdară și trei sferturi îngropată de o săptămână de ploaie. Te gândești ce sens mai au toate ambalajele și zorzoanele în ziua de azi. Ai fi crezut că trend-ul acesta va dispărea mai repede, nu mai suntem în anii 2000. Dar pentru câteva zile de destrăbăleală, sau, și mai probabil, doar pentru o fotografie și câteva puncte la scorul social, totul merită reînviat, rebranduit, reambalat… de asta nu avem cum să adunăm Totul.

Ce mai înțeleg până se lasă seara e că ni se cere să menținem un fel de ordine arbitrară, o separație între lucruri nu neapărat pe baza impactului pe care l-ar avea dacă ar rămâne acolo unde au fost aruncate, ci mai degrabă pe baza unor judecăți umane cu privire la ce e natural, ce e murdar, ce nu ne place să vedem… și e o sarcină care se dovedește mai dificilă decât am crede, pentru că, dacă te uiți mai îndeaproape, s-ar putea să observi că membranele acestei lumi sunt mult mai permeabile decât ne dăm seama. E nevoie doar de o ploaie câteodată.

Povestise altă colegă de la locul cu multă ploaie, că peste câteva luni, când se va fi uscat noroiul, vin cu un fel de mașinărie-greblă care să-l mărunțească, și angajează o echipă mai mică să adune din nou. Dezgroapă doze gri și pahare de hârtie înfoliată în plastic care au absorbit tot noroiul ăla, îți dai seama? Sau că la altul adună și în noiembrie și în martie, o dată pentru resturile care nu se văd în frunziș, și o dată pentru ce se ivește după ce se topește zăpada. Am obosit și nu mai vreau decât ceva cald, chiar și cartofii de la cantină, și să pic în cort.

Înainte cu câteva seri, ne-am adunat pașii grei să ne mișcăm totuși spre un concert. Holograma lui Lauryn Hill s-a lăsat așteptată o oră, în timp ce mie-mi treceau prin gând toate fricile și îndoielile pe care le-am avut vreodată – care din ele sunt reale, care sunt povești învățate, care mi le-am inventat eu? Și a fost ciudat să fim fără vestele galbene, eram parte din mulțime. Când a intrat Lauryn a zis ceva de cum muzica ne aduce pe toți împreună, indiferent de statut, clasă sau rasă. Și cum acum probabil stăm unii lângă alții, și tranzacționiști, dar și gunoieri. Am rămas șocată, m-am întors către Dae, „am auzit bine? chiar a zis ceva de gunoieri?”. Era la fel de mirată, a zis că genul ăsta de glume ea n-ar putea să le gândească, pe astea numai realitatea dinăuntru ți le poate livra. Nu ne-am putut bucura de concert, așa că am plecat în camping unde se bea și seara lumea e animată de obicei. Avem beri din teancul de la confiscare și suntem destui noi și vechi, cât să ne mai putem descoperi încă. Toate poveștile lor se amestecă – cele pe care le-am auzit în timpul zilei de la Dae, dar și de la ceilalți.

Pe scenele dinăuntru s-a vorbit mult de un fel de unitate, de o luptă comună, cu cuvinte care îmi sună cunoscut, dar mă zgândăre în același timp, cuvinte care nu-mi lasă niciun loc de protest – frați și surori, suntem una și aceeași, același sânge, inimă sau familie, vrem natură, apă curată, pădurile verzi, ne-am adunat aici pentru aceleași lucruri, vrem schimbare până nu e prea târziu, să ne unim forțele, noi, cei conștienți, să nu lăsăm nicio urmă după noi, noi toți. 

Da, „nicio urmă”. Acolo e gaura din discurs. Pentru că dacă n-ar lăsa nimic în urmă, noi n-ar trebui să fim aici. Toate aceste declarații te pot afecta emoțional când le auzi de pe o scenă plasată într-un bol geografic frumos decorat cu paiete și steaguri rustice în vânt. Toate aceste declarații te înconjoară într-o mulțime, și mai ales într-o mulțime în care majoritatea par ca tine. O, ce sentiment de apartenență! Dar amețesc și mă roade pe sub piele că, totuși, și poveștile lor spurcate, doar lobby pentru tranzacție, folosesc aceleași cuvinte ca poveștile noastre. Și mi-e greu să-mi dau seama care povești vor ceva de la mine (ceva ce n-am prea mult eu, oricum), și care mi se spun fără intenții comerciale atașate.