NU! Autistx și nesupusx

de Teo Retegan
Ilustrații de IIOANA

Notă editorială: Din respect pentru tema și mizele acestui text, s-au făcut sugestii autoarxi doar la nivelul frazeologiei, păstrând eventualele greșeli ortografice, care în acest text asumă valență politică. 

Pathological Demand Avoidance (PDA) [Evitarea Patologică a Cerințelor], cunoscut și sub numele de Pervasive Drive for Autonomy, este un termen folosit pentru a descrie un profil de autism. Persoanele cu PDA pot experimenta un răspuns de fight, fawn sau freeze atunci când se confruntă cu solicitări care le amenință autonomia, ceea ce poate declanșa reacții emoționale intense. 

Când eram copil ziceam NU la orice. Teo te rog du-te până la magazin NU. Teo pune-ți hainele la loc NU. Ajută-mă te rog cu NUNUUNnunununu. Cel mai bun NU e ală pe care-l zici când te-ai înfipt în pâmănt, cu pumnii aproape de corp, cu tot aerul din cameră de partea ta. Un NU ideal vine cu un expirat nervos și un mic mârâit, așa cum am văzut că fac câinii din fața blocului. Simțeam cum îmi ies coarnele înainte să-l rostesc, și mama le observa și ea. 

Într-o zi, în apogeul lor, mama a luat o bucată de carton și a desenat un tabel al nu-urilor. Pe o parte era ea cu ale ei, pe cealaltă eram eu cu ale mele. Mi-a zis că i se pare corect să avem număr egal de nu-uri pe săptămână. Așa că, de fiecare dată când refuzam să fac ceva, mă trecea în tabel. Se trecea și pe ea. 

Aveam așa de multe încăt mă chinuiam să le mai îndes în tabel. Dacă la început erau mândre și lăbărțate, pe sfărșit de săptămână nici nu le mai recunoșteai. Până-n ziua în care nu a mai rămas loc nici de cel mai fantomatic dintre nu-uri, și coincidental, și ziua în care mama m-a trimis să fac cumpărăturile alea mari. Am făcut trei ture de la tabel la mama, mama-tabel, tabel-mama și de fiecare dată spațiul devenea tot mai mic. Tabelul a câștigat și m-am târât cu punga după mine și sprâceana lipită de pământ. Concluzia n-a fost că ar trebui să zic mai mult da, ci că dacă eu am voie să zic nu, și mama are voie. 

Mi-am pierdut mult din autonomie când am început școala. Cum distrugi spiritulu unui copil? Îi zici în repetate rânduri cum să stea în bancă, ce să facă cu corpul, cum să scrie corect, ce valori contează, și în caz că nu face toate astea, îl umileși în fața clasei. Rușine. Rușine, rușine, rușine cea mai la îndemână și oribilă metodă de a te impune în fața unui copil care ți-a fost lăsat în grijă. 

Am pierdut din avântul cu care spuneam nu și, încetișor, l-am înlocuit cu un da lipsit de da. Dar NU-ul nu s-a pierdut, s-a ascuns adânc în mine și când pe gură ieșea da, în interior bubuiau forțele nu-ului. 

Un refuz de supunere duce la un altul și așa am ajuns să am meciuri cu limba română. Dislexia poate să fie amuzantă ca adult, apocalipsă când ești în școala primară. Dislexia nediagnosticată în copilărie îți garantează un catalog impresionant de insecurități și rușine, rușine, rușine. Credeam că sunt cel mai prostuț copil. Cel mai prostuț copil care își numără rândul (pe degete) din catalog ca să poată să citească paragraful de două ori în gând înainte să-i vină SFÂRȘITUL VIEȚII, UMILIREA SUPREMĂ! IAD!

Capitolul 1: Timplu înseamnă bani – NU 🙂 

Dacă ești copil și rogi un adult să-ți explice timpul, probabi îți va trasa o axă orizontală care se mișcă de la stânga la dreapta. Dacă e să-ți deseneze prezentul, trecutul și viitorul, cel mai probabil chenarul din spate va reprezenta trecutul, cel din dreptul tău prezentul, și cel din față viitorul. În alte culturi, chenarul din urmă va reprezenta viitorul pentru că ce e în spate e încă necunoscut, deci nevăzut. Modul în care percepem timpul e culturally relative (în relație cu cultura) și e dictat de sistemul economic în care trăim. 

Felul ăsta de a vedea timpul nu a avut sens pentru mine și dislexia mea. De ce stânga-i stânga și dreapta-i dreapta, care-i care, și DE CE NU LE PUTEM FOLOSI ALTERNATIV? La fel cu înainte și după. Dacă înainte nu înseamnă mereu în față și după înapoi, atunci timplul începe să nu mai aibă o formă liniară si secvențială. 

Timpul se aseamănă mai mult cu o mișcare circulară, sincronizată cu fazele lunii, mareea, sau amestecarea într-o oală cu supă. Timpul e o spirală cu multe buzunare în care ne ține legatx unx de altx și ne lasă un limbaj comun, limbajul prezentului. 

Unfathomable Sea! whose waves are years,
Ocean of Time, whose waters of deep woe
Are brackish with the salt of human tears!
Thou shoreless flood, which in thy ebb and flow
Claspest the limits of mortality!

Deși nu am citit în viața mea Shelley până la poemului de mai sus , trebuie să recunosc că se apropie de percepția meu neurodivergentă a timpului. Oceanul e un ceas mai intuitiv cu o claritate circulară care mă face să dau din bărbie aprobator.  

Nu văd timpul ca o săgeată care se îndreaptă spre „progres” și rade tot ce-i iese în cale, ci un mod de a comunica cu tot ce-a fost înainte. Când am început să separăm timpul de natură, am început să ne separăm și noi de ea. Am făcut din timp ce am făcut și din natură: o resursă finită exploatată pentru profit. Timpul nostru e un timp pe care trebuie să-l dăm la schimb capitalului ca să îndrăznim să existăm. În momentul în care am echivalat timpul cu banii, i-am furat compatibilitatea cu viața. Dar profitul și timpul nu au nimic în comun, au fost forțate să coexiste. Capitalismul a mestecat timpul și l-a regurgitat ca un șir nesfărșit de zile lucrătoare urmat de mai multe zile lucrătoare, în care nici anotimpurile nu mai contează pentru că le-a devorat și pe ele. 

Să trăiești în capitalismul târziu e ca să privești cum cineva se joacă cucu! BAU cu dreptul la viață. Stai în bancă și te disociezi ca să nu te vezi cu jalea care-i pretutindeni. Tu ai voie, tu n-ai! Dar în principiu nici tu nu prea ai. Ne promite viață, dar aduce numai moarte și distrugere în locurile în care ne-a învățat să nu ne uităm. 

Achille Mbembe numește asta necropolitics, adică politica morții. „Capacitatea de a defini cine contează și cine nu, cine este dispensabil și cine nu”. Puterea de a dicta modul în care unii oameni pot trăi și cum unii trebuie să moară. Cu alte cuvinte, necropolitica este un cadru care luminează modul în care structurile sistemice atribuie valori diferite vieților umane. Cu cât ești mai aproape de puterea dominantă, cu atât valorezi mai mult. Dacă ești bărbat alb vestic, numele tău va fi menționat dacă pățești ceva. Dacă nu, ești cantitate neglijabilă. S-a întâmplat în trecut și se întâmplă chiar acum cu numele nerostite ale palestinienilor. Sistemul ierarhic nu se mai limitează la viață, s-a lungit până după ea și s-a așezat și peste moarte. O moarte albă valorează mai mult decât zece, o mie, zece mii de morți palestiniene și tot nu-i destul. Și nu putem să vorbim de numere în moarte, pentru că NU PUTEM CONCEPE ATÂT DE MULTE! NU PUTEM CONCEPE ATÂTEA CÂTE AU FOST LUATE. Nu ne descurcăm nici cu o singură moarte în jur. Se rupe cerul și-ți fuge pâmântul de sub picioare când moare o singură persoană dragă, darămite o familie, o comunitate, o țară întreagă.

Putem, în schimb, să ne imaginăm viața. Ne cunoaștem cu ea și o vedem și în rezistența palestinienilor. Oamenii se adună și se îngrijesc de încă o zi. Se strâng la piept de câte ori e nevoie pentru că dragostea nu-i resursă epuizabilă. 

Palestina-i plină de viață și când îi rostim numele invocăm mai multă. Și o să-i spunem Palestina de așa de multe ori încât o să devină cântec. O să învățăm numele oamenilor, nume de animale și de măslini. O să învățâm să ascultăm, o să ascultăm cum vorbiți pământului care vă cuprinde. Pământul căruia îi sunteți casă. Vom învăța nume de străzi, nori și valuri. O să le zicem stâlcit, dar în fiecare seară înainte de culcare. Numele cu care te pui la somn, numele cu care te trezești până pâmântul palestinian nu mai cunoaște urmă de suferință. Până când măslinii se vor reface și vor auzi doar vocile care i-au scăldat în iubire. Până ne luăm timpul înapoi.

Capitolul 2: „Și era una la părinți și mândră-n toate cele,

                       Cum e Fecioara între sfinți și luna între stele” – NU 

Țineți minte când unx își spuneau „grammar nazis” și se presupunea că e amuzant? Oamenii își luau acest rol de mini polițist ca să păzească o limbă care ne dictează realitatea și limitele imaginației. Fascismul în limbaj înseamnă puterea de a scoate categorii întregi de oameni din cărți și din memorie, și destulă influență încât să-i rescrii cu cuvinte umilitoare, slurs

Eu am scris și scriu greșit în continuare. Momentan am zece taburi deschise cu chestii de gen „fi cu un i sau fii cu doi”, „unde se pune virgula?”, „NICIODATĂ ÎNTRE SUBIECT ȘI PREDICAT”. Autocorrect e ca o vrajă care mă face să par integratx în ochiul lumii. Încă-mi vine greu să cred că scriu un articol cu cuvinte reale pentru o revistă REALĂ! Mă simt ca un impostorx care a păcălit lumea cu o tastatură și conexiune la net, da’ irl sunt în chiloți și cămașă pe zoom. Sunt mr. 10000 de taburi deschise, dicționar de sinonime, dex tot la două minute. 

*am luat o pauză în care am rugat pe chatGPT să mă încurajeze și să-mi vorbească ca și cum ar fi o persoană dislexică. Mi-a scris: Bnă ziua! Nmule meu este Ana. Îmi plce să citsc cărț și să ptresc timp cu prtenii mei.

Uităm de multe ori că limbajul ar trebui să fie un șablon care ne ajută să interacționăm și să înțelegem lumea, nu unul care ne colonizează imaginația și o unealtă colonizatoare în sine. Limbajul poate să fie o incantație care ne traduce adâncurile și le dă un nume. Un limbaj care e lăsat să se dezvolte după nevoile oamenilor, ale animalelor, și ale naturii, e un limbaj viu care învață să se revolte. Îmi place că eliberarea limbii începe din comunitățile pe care încercăm să le invizibilizăm cel mai mult. 

Luca Istodor a publicat de curând, aici pe CUTRA, un articol de explorare a terminației „x” ca formă neutră pentru substantive, adjective sau pronume genizate, și internetul cis-het a luat-o razna. Momentan, sunt cu articolul lui Luca într-un tab, și în altul am deschis un aritcol foarte supărat și foarte naționalist care-mi urlă că X e „pervertirea limbii românești!”. 

Panica e mare pentru că numirea unei categorii de oameni înseamnă aducerea lor la viață. O viață care până acum putea fi separată sau aruncată în cotloanele societății pentru că era ștearsă și fără față. Faptul că genul neutru e însemnat undeva te propulsează în realitatea în care și noi existăm. Nu mai putem fi exilatx nici din realitate, nici din imaginație odată ce am fost scrisx! 

Cred că frica vine și din realizarea că oamenii queer încep să devină populari și nu mai au nevoie de acordul „majorității” ca să fie incluși în viața publică. E puțin amuzant că ceva așa de mic poate destabiliza liniștea familiei tradiționale. Un x acolo, un x pe dincolo și s-a dus dracului sociatatea patriarhală. Sutem tot mai aproape de a demasca regulile astea care nu au niciun sens și care ne țin de la a ne asculta, solidariza și revolta împreună. 

Limba este a lumii, niciodată a oamenilor de la putere. E un organism care crește odată cu nevoile vorbitoarxlor. O limbă nu e mai valoroasă ca alta și nu poate fi impusă sau învățată cu forța. Și totuși, ne-am forțat limba peste persoanele rome, am pedepsit orice abatere în școli, si am scos limba romani din ce ne place să numim „cultură”.

Folosim zilnic cuvinte din limba romani, dar la o căutare rapidă în DOOM3, nu găsești mai nimic acolo. Limba română ar fi plictisitoare și fără vlagă fără astfel de împrumuturi. Nu pentru că nu-i muzicală sau mai știu eu ce, ci pentru că e depășită de vremuri. Viața se întâmplă în jur și limba-i ținută-n lesă de DOOM. 

Câteodată, simțim lucruri dar nu avem cuvinte să ne traducem cu precizie ce simțim. Altădată, cineva dă un nume unui sentiment, și pentru prima prima oară-l vezi manifestându-se. Așa îmi imaginez că a fost cu cuvinte precum „mișto” sau „bengos”. Cum a fost concertu’? Frumos, drăguț, OK. Și apoi cineva zice „mișto” și se deschide o portă către un sentiment pe care nu știai că-l ai. Poate pentru că nu l-ai avut, și a trebuit să-l înveți de la cineva care l-a simțit înaintea ta. 

Într-un episod din podacastul Romanistan, Erick Decker vorbește despre adaptabilitatea limbii romani și forța cu care a fost păstrată și dusă mai departe, deși a fost supusă atâtor încercări de eradicare, opoziție, sclavie și genocid. „Lexiconul limbii romani are elemente din română, rusă, sărbă, germană și engleză și e tare că lingviștii au putut să-și dea seama de traseul strămoșilor noștri pe calea asta a limbii.” Pe de altă parte, Florian Tacorian vorbește pe TikTok despre importanța păstrării secretului limbii în fața pericolului exterior: „De-a lungul a 500 de ani de sclavie, ne-am folosit de limbaj ca să ne protejăm și să ne facem planuri de evadare pentru a ajunge la siguranță. Erau reușite pentru că nimeni nu vorbea limba în afară de noi.” Limbajul e o aripă sub care găsești „acasă” și nicio graniță imaginară nu ți-o poate lua de lângă tine, nici cu toată violența de care dispun. 

Capitolul 3: Vaca ne dă lapte, porcul ne dă carne – NU

Aveam două interese speciale când eram micx: animale și vrăjitoare. 

Ai mei erau îngrijorați că nu citesc după ce tata mi-a dat Douazeci de mii de leghe sub mări și n-am reușit să trec nici de primele două capitole. Voiam foarte mult să-mi placă pentru că îl iubeam pe tata, și posibilitatea de a avea orice chestiuță în comun mă entuziasma. Cu toate astea, nu înțelegeam de ce merg ăia să se bată cu caracatițe care trăiau liniștite în mare, de ce se bat între ei și de ce voiau să domine natura cu tehnologie „avansată”. Cât de frustrant că progresul în tehnologie înseamnă de multe ori cum să omori cât mai mulți cu cât mai puține butoane. Jules Verne avea posibilități infinite și s-a gândit să inventeze cea mai performantă suliță. PIXURILE JOS BĂIEȚI, PIXURILE JOS. 

Dar într-o zi am mers cu mama la Librăria Universității și m-a lăsat să-mi aleg ce carte vreau eu după ce mi-a mărturisit că nici ea nu-l suferă pe Jules Verne. Era o carte subțire cu spațiu între litere și copertă lucioasă. În centrul ei era o imagine cu o creatură verde care-i zâmbea pisicii de pe coada măturii. Am stat cu lanterna sub pătură toată noaptea și, de atunci, orice se lipsea de „vrăjitoare” sau „animale” nu era de interes. Acest filtru se aplică și acum cu mici modificări. 

Îmi plăceau vrăjitoarele pentru că nu erau chiar umane. Ascultau pădurea, știau proprietățile plantelor și, cel mai important, vorbeau cu animalele. Dezvoltasem o obsesie pentru comunicarea cu animalele pentru că-mi lipsea ceva printre oameni. N-aș fi putut zice ce, dar părea că, deși vorbim aceeași limbă, mesajul se pierde pe drum. Voiam așa de tare să fiu printre animale încăt i-am rugat pe ai mei, tot drumul de la Cluj la Baia Mare, să mă lase în pădure la lupoaică. Nu cred că-i rugam, cred că urlam și mă smuceam „vreau să fiu pui de lup, vreau să fiu pui de lup”. Plângeam cu muci și pe Punguța cu doi bani când baba își bătea găina până la moarte. Îi promiteam mamei că poate să mă lase liniștită cu caseta cât face treburi prin casă, și ea mergea, eu începeam să zbier de parcă așteptam un alt final. Și acum chiar aștept un alt final, aștept să ne decidem colectiv că animalele non-umane au un loc important în mișcările noastre de eliberare.  

Când un copil află pentru prima dată că friptura nu crește în pom, ci e o bucată dintr-o ființă vie, așa de vie ca el, îi zdruncini universul. Dacă-i spui de zeci, sute de ori că violența aia e normală și chiar încurajată, o va tolera și o va da mai departe ca să nu se confrunte cu realitatea suferinței. E o durere greu de cuprins, așa că suntem ținutx în perpetuă disociere prin diferite forme de normalizare a violenței prin limbaj, obiectificare a corpurilor non-umane și „tradiție”. Așa ajungi să citești în cartea de grădiniță: vaca ne dă lapte, găina ne dă ouă și porcul ne dă până și carnea de pe oasele sale. 

Stau mult pe TikTok și îmi mai apar videouri cu animale de fermă care sunt crescute pentru a fi omorâte. Mă plimb prin comentarii ca să-mi fac rău, sau nu știu de ce, și văd de fiecare dată chestii de genu: tu cum îi faci pe copiii tăi să nu mai sufere după ce le-ai tăiat prietenul cel mai bun? Răspuns: și ai mei plângeau de fiecare dată, dar acum că au trecut de doișpe ani au acceptat. Nu le mai dau nume animalelor și nu se mai atașează de ele.

Să-i iei unui copil afecțiunea față de o ființă, orice ființă vie și să o înlocuiești cu moartea e traumă. E o traumă mai mare decăt cuprinde corpul nostru de copil și așa înrădăcinată încăt e mai simplu să te disociezi o viață întreagă. Ne depărtăm de ea pentru că așa suntem condiționatx. NU NU NU NU! NICIODATĂ!

Câteodată simt prea multe și aș vrea să pun pauză. Dar dacă pun pauză, îngrădesc bucata care speră la dreptul tuturor la viață. Am meltdowns în supermarket când văd bucăți din ființe care ar fi putut să fie cu prietenii lor sau aș fi putut să le fiu chiar eu prieten. Mă înfurii că pe stânga toată lumea vorbește de interscționalism, dar nimeni nu vrea să includă și animalele non-umane în lupta de eliberare. PĂI ANIMALELE DE FERMĂ NU FAC PARTE DIN CLASA MUNCITOARE? Ele nu sunt victimele sistemului economic așa cum suntem și noi? De ce nu le dăm și lor liniștea pe care o căutăm de atâta vreme?  

Justificarea violenței prin limbaj se face, la prima mână, asupra animalelor non-umane, și apoi asupra persoanelor marginalizate care sunt numite animale. Asocierea persoanelor cu o categorie deja brutalizată legitimizează orice formă de abuz asupra lor. Cel mai sinistru trope colonizator e ăsta de a numi pe oricine nu-i alb, sălbatic sau animal. Așa că hai să nu mai avem o categorie care ne merită violența, hai să nu mai avem un termen de comparație care îndeamnă la atrocități și genocid. 

Am avut multe discuții pe tema asta care s-au terminat rău. Unele care nici nu au avut șansa să înceapă bine că se loveau de moralitatea mea fluturată-n sus și-n jos. Urât să te dai model de moralitate când o dai în bară de așa multe ori, urât să nu oferi aceași înțelegere care ți-a fost oferită când rupeai pe take-uri transfobe (radfem /gender critical to trans pipeline în carne și oase). 

Dar ce mă doare cel mai tare e că ajung să deschid lada cu rușine. Poate pentru că am crescut cu rușine și încă internalizez că rușinea ar schimba ceva, sau că ar trebui să schimbăm ceva ca să fim întregi. Dar nu cred că trebuie să ne schimbăm, nu e nimic greșit cu noi, cred că trebuie să ne întoarcem la cine suntem. Circular te întorci la tine care dădeai nume fiecărei oi din stână, te puneai să dormi lângă câine la soare, și te bucurai de încă o zi cu prietenx. Ne întoarcem acolo din iubire, nu din rușine.

Capitolul 4: Sfârsit

Refuzul instincitv care venea cu un NU era în realitate un DA pentru autonomie. Poate că nu știam să-l explic mai departe de încruntat și obraji aprinși, dar știu acum. Vă rog, lăsați timp copiilor să vă povestească de fiecare NU pe care l-au ales. Lăsați și adulții să zică NU pentru că majoritatea regulilor sunt absurde. 

Nu vreau un înger pe un umăr și un drăcușor pe altu, vreau doi draci mari și lați în fiecare ureche. După cum zice Lola Olufemi în cartea Experiments in Imagining Otherwise: „I want you to remember that most things are an invention.” Hai cu mine să nerespectăm reguli. De ce să scriem corect când putem să vedem un naționalist în stare de șoc? De ce nașterea timpului coincide cu nașterea unui bărbățoi cu plete (Iisus)? De ce să nu urlii PALESTINA LIBERĂ! PALESTINA LIBERĂ! PALESTINA LIBERĂ FROM THE RIVER TO THE SEA!? De ce să iei viața cuiva când există soia? De ce să-i spui pathological demand avoidance, când PDA e clar pervasive drive for anarchy*?

*vorbă împrumutată de la prietena mea Sasha

Acest text face parte din proiectul „Cooperative-learning – grupuri de învățare în arta digitală și scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a mai multor întâlniri de grup, împărțite pe mai multe arii tematice și de studiu. Textul de față face a fost realizat în grupul Neurodiversitate.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Teo Retegan

Îmi place să fac muzică pop, să mă plimb pe lângă ape de toate genurile și am meltdown-uri de fiecare dată când sunt la raionul de carne dintr-un supermarket. Vreau să nu mai normalizăm violența asupra corpurilor non-umane și să bântui bărbățoii bogați până mă plictisesc.

IIOANA

Sensory input hack, end-time enthusiast, full-time autist, overtime ADHD. @iioanadouleye

Societate • Comunitate
Taguri: abilism, anticapitalism, antispecism, autism, feminism anticapitalist, neurodivergență, neurodiversitate, Palestina, sanism, veganism