nu te învață nimeni ce trebuie să faci dacă nu ai reușit să te sinucizi

de Mia Iordănoaia
Ilustrații de Adela Holdon

E bine să știți că citind acest text veți găsi conținut explicit despre suicid.

nu te învață nimeni ce trebuie să faci dacă nu ai reușit să te sinucizi. nu te învață nimeni unde să-ți depozitezi suferința ascuțită care se ascunde la tine în tendoane, anxietatea debilitantă care-ți găurește stomacul, cum să nu te îneci în sentimentul de inutilitate care-ți curge prin piept, smoală care se prelinge pe un bloc comunist. realitatea ta e una: nu ai fost în stare să trăiești, nu ai fost în stare nici măcar să te omori. cum mai poți sta cu tine de acum încolo? 

m-am hotărât că n-am să vorbesc despre cum a fost experiența mea internată la Obregia. pentru analiza condițiilor din spitalele de stat există Corpurile de Control care oricum nu fac nimic. nu băile comune, igrasia de pe pereți sau copanul de pui prea uscat sunt adevăratele tale probleme după ce ai încercat să te omori. problema reală e cum să-ți duci singur războiul când tu ești unicul strateg care operează ambele fronturi și singurul armament pe care îl ai e creierul tău anesteziat de pastile și mult prea obosit de luptele asidue duse ani de zile. până la urmă nici rațiunea ta nu e un comandant nazist pe amfetamine. trebuie să aibă o limită. 

primul lucru pe care îl observi la tine e regresia emoțională la stadiul de copil. și nu într-un mod romantic, ca o a doua renaștere, că n-ai primit a doua șansă la viață printr-un miracol de rang biblic pentru care vei fi etern recunoscător (în cazul meu, singurul miracol care a făcut asta posibil a fost invenția spălăturilor gastrice). mă refer că ești aruncat într-o realitate pentru care n-ai niciun instrument de navigare: ești pierdut în larg fără semnal gps, poliția de coastă nu există, și, dacă te mai uiți bine în larg, parcă se apropie de tine și o barcă de piraterie somaleză. nu mai ai pe nimeni care să te țină de mână să te învețe cum să mergi, pentru că, în realitate, nu mai ești un copil; dar picioarele tale ating pământul ca pentru prima oară și când tragi aer în piept aproape că-ți pocnesc coastele din dorința de a te simți viu din nou. ți s-a schimbat realitatea de tot și definitiv și nimic nu mai poate face lucrurile să fie ca înainte. sistemul tău de valori nu mai este aplicabil vieții pe care o trăiești și-ți trebuie un cod nou de programare să decodifici ceea ce te-nconjoară, iar asta rapid, pentru că lumea nu stă-n loc pentru c-ai vrut tu să mori și oricum sfârșitul omenirii se apropie iar CNAS decontează un număr finit de zile de spitalizare pentru fiecare pacient. cum adică nu ești pregătit în 10 zile să te întorci înapoi la viața ta obișnuită? 

și așa te trezești având cunoștințele unui copil cu neuroplasticitatea octogenarului care coboară în baston scările să stea pe banca din fața blocului și să pândească poștașul care vine cu fluturașul de pensie. oboseala îți străpunge parcă toate inflexiunile corpului și-ți destinde pielea până la refuz. întocmai ca o coală de hârtie pliată de prea multe ori într-un origami nefericit te simți șifonat și parc-ai imprimată pe suflet și urma de pe talpa unui Nike Air Force One că de fapt foaia e luată de pe jos din sala de clasă știai că nu ești bun la origami și n-avea sens să irosești o coală bună. pentru asta mor copacii: pentru teze la matematică păstrate în arhivele școlii și bilețele de dragoste trimise pe sub bancă în a cincea și formulare de acceptare a prelucrării datelor. și te gândești când ceva așa etern ca prunul din curtea bunicilor moare pentru o infimitate cronologică, care e de fapt rostul tău pe lume, mai ales când ești atât de obosit că-ți vine să dai buzna în camera de gardă a spitalului Floreasca și sub lumina neonului steril să cazi în genunchi să-i implori să te bage-n comă medicamentoasă doar vreo 5-6 zile, suficient cât să pierzi emiterea unei Ordonanțe de Urgență, dar nu prea mult, să nu ratezi vreo Onomastică importantă sau următorul grătar cu prietenii.

știi că vorbeam cu iubitul meu din liceu pe bancheta din spate a mașinii parcate undeva la marginea orașului că speranța e un lucru bizar, căci o avem cu noi tot timpul și nu ne dăm seama decât atunci când ea dispare. n-au găsit fizicienii încă o formulă care să cuantifice magnitudinea vidului interior care se naște-n tine când îți moare speranța, cum cazi în gol cu capu-nainte și știi și simți că n-ai vreo apărare, ca prima dată când ți-a dat tatăl tău avânt să mergi pe bicicletă singur fără roți ajutătoare și tu ai luat în incisivii de sus prima bordură. e poate impropriu spus că supraviețuiești unei tentative de suicid, că ce urmează după nu se simte a viață, în realitate nu ești cu nimic mai viu decât punctul care există-n plan. și existența ta devine un soi de Purgatoriu incert, ai reușit să fentezi bucla spațiu-timp și din greșeală ai continuat să trăiești într-o realitate ce nu-ți aparține, fugi constant de-un Interpol intergalactic, ca atunci când rămâi conectat pe contul de Netflix al fostei și speri ca ea să nu observe. 

și poate că cea mai aprigă trăire care-ți pârjolește sinele, un incendiu de vegetație uscată din mijlocul lunii cuptor, e ura îndreptată spre sine, căci stai în fața oglinzii dezbrăcat după ce-ai băut prea mult gin tonic cu un băiat de care nu-ți place chiar așa mult, dar ai vrea ca el să te iubească, și realizezi că singurele mâini ce vor fi pătate vreodată cu sângele tău sunt ale tale. ce vezi tu în oglindă va rămâne concomitent imaginea asasinului tău și a singurei persoane care te înțelege până la capăt. un câine rabid ce-și mușcă singur coada și-apoi își linge rănile frenetic să-și alinte suferința, fără să realizeze că de fapt saliva însăși e pururea otravă și că bucata tăiată din tine cu bisturiul manevrat de mâna ta cu precizia unui măcelar la început de drum nu va crește niciodată înapoi. nu te vei ierta niciodată pe tine pentru ceea ce ți-ai făcut, și în același timp nu te vei ierta niciodată pe tine pentru că nu ți-a reușit. 

și ce le-ar plăcea oamenilor din jur care au citit prea multă literatură contemporană americană și au ascultat exagerat de multe podcasturi de psihologi canadieni să identifice motivul și să-ți descoasă reacția în sala de judecată. ce le-ar plăcea să atribuie un gest necugetat unei decepții în dragoste, unei nereușite academice sau unei insuficiențe pe plan personal. dar lumea nu e un roman scris de Gabriel García Márquez și nu găsim îndragostiții decedați învăluiți în miros de migdale amare, aici lucrurile dor altfel, și poate că cine nu e în măsură să înțeleagă complexitatea trăirilor va rămâne ascuns în spatele unui nume de utilizator fals de pe reddit. 

iar psihologii când nu vor înțelege exact cum gândești îți vor piti toate manifestările în spatele unui diagnostic care sună pompos și care te situează în afara normei, căci suntem în epoca excelului și oricum toate lucrările de licență se scriu prin chestionare pe google forms și normalitatea se determină statistic. iar oamenii care mă cunosc vor identifica în textul meu numeroase elemente simbolistice ale vieții mele așezate în el cu precizia unui pictor renascentist, iar interpreții literari vor remarca omiterea intențională a unor semne de punctuație și-o vor atribui fluxului conștiinței, iar psihiatri școliți prin facultățile de Medicină vor identifica tulburarea de care sufăr doar prin simptomele pe care le manifest. dar nimeni nu va avea vreodată puterea de înțelegere și nimeni nu-mi va simți vreodată oasele trosnind așa cum o fac eu.

iar pentru mine, asta va trebui să fie suficient. pentru mine, asta va trebui să fie ceea ce mă face mândră de mine. și poate că nu am încă puterea să mă mulțumesc. astăzi, nu pot decât să mă îmbrățișez și să învăț să stau cu mine. astăzi, asta va trebui să fie suficient. iar mâine, cine știe.