de Ana Tamás
citit de Alini Medoia
Artă digitală de Marta Mattioli
Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.
***
Noi purtăm responsabilitatea dorinței noastre. De ce? Pentru că dorința este o expresie a libertății noastre. Nimeni nu ne poate forța să dorim.
— Esther Perel, Why Eroticism Should Be Part of your Self-Care Plan
Decrețel din anii ’70, crescut la țară, toată copilăria mea am fost înconjurată exclusiv de femei. Ironia sorții a făcut că bunica mea, contrar trecutului ei de „chiabur”, a devenit imaginea femeii independente și autosuficiente, trâmbițată de regimul politic de atunci, lăsând în urmă „fragilitatea și gingășia femininului” de odinioară. Ea lucra pământul singură, la nevoie mâna căruța și calul, creștea animale sau chiar cosea fânul, deși această ultimă îndeletnicire o făcea mai mult pe furiș, din cauza aspectului accentuat de „treabă de bărbat”. Fiind prima mea figură de atașament, am considerat-o una dintre cele mai puternice femei și un model de urmat până în pânzele albe. În asemenea condiții, cred că însăși copilăria mea m-a predestinat feminismului. Dar nu în mod direct, cum m-aș fi așteptat.
Viața de la țară a avut, pentru mine, prioritate absolută până pe la vârsta de 16 ani, timp în care m-am călit din toate punctele de vedere. Cu toate că simțeam o mândrie aparte că eram la fel de competentă ca un (bărbat) adult în ale agriculturii – căram aceiași saci îndesați, seceram la fel de eficient, încărcam și descărcam căruța sau remorca, mulgeam bivolii etc. – această autonomie forțată a ajuns să fie copleșitoare, în primul rând, din punct de vedere emoțional. În contextul precar al luptei pentru supraviețuire, mediul dur și necruțător al satului impregna interacțiunilor cu oamenii, cu animalele sau cu mediul înconjurător o anumită asprime fără menajamente, care căpăta expresii abuzive. Am început să tânjesc din ce în ce mai mult la interacțiuni cu persoane care aveau timp și răbdare să analizeze cu delicatețe dilemele mele.
Prima mea experiență definitorie, de inadaptare a venit împreună cu interesul pentru băieți sau poate al băieților pentru mine. Nu știu care s-a întâmplat mai devreme. La 14 ani a trebui să aflu că oricât de competentă aș fi fost eu în abilitățile mele de viață, printre criteriile de selecție pentru a fi iubita unui băiat aceste lucruri se regăseau doar foarte marginal și în linii foarte generale. După mai multe dezamăgiri, am tras concluzia că trebuie să mă scap cumva de părul de pe picioare, să îmi las păr lung, să port mai multe fuste și rochii, să nu râd în gura mare cum o făceam până atunci și, în nici un caz, să nu mă întrec cu băieții; într-un cuvânt, să încerc să fiu mai „feminină” dacă nu vreau să rămân izolată. (Talking about gender inculcation!) Deși procesul mi se părea nedrept și chiar dureros, nenumăratele ocazii de a practica feminitatea m-au făcut, într-adevăr, mai adeptă la întruchiparea acestei noțiuni vagi, care nu-mi venea în nici un fel în mod „natural”. În schimb, sindromul impostorului nu a dispărut complet niciodată.
Uitându-mă acum în urmă, îmi dau seama, anacronistic așa, că aici erau limitele feminismului bunicii mele. Cu toate că autonomia și autosuficiența erau valori la care făceam referință cu mândrețe eu și ea, la vremea respectivă, bineînțeles nu aș fi folosit cuvântul feminism. Azi, însă, mi se pare inautentic să nu recunosc în practicile noastre de atunci un model de feminism oarecum formal, poate nesănătos (?), dar incontestabil.
Modul de viață însușit în satul bunicii s-a dovedit a fi defavorabil, în primul rând, în relațiile heterosexuale. Mi-a luat vreo două decenii să conștientizez că eu nu am văzut-o niciodată odihnindu-se și cu treaba terminată. Era ca și cum ar fi fost imoral să nu ai îndeletnicire continuă. În modelul preluat de mine, anxietatea productivității venea la pachet cu imposibilitatea de a cere ajutor, cu orgoliul că rezolvarea mea e oricum superioară sau cu o tendință implicită de micro-management alimentată de frica de a pierde controlul. În rolul de angajat, multe dintre aceste aspecte mi-au adus apreciere, dar în relațiile personale nu au fost altceva decât o bombă cu ceas. Cuplate cu nesiguranțele mele legate de fake it ‘till you make it în zona feminității, eram un partener traumatizat și rigid, cu reflexe emoționale nesănătoase, care se simțea mereu abandonat, mereu neînțeles și foarte singur.
Critica socială feministă m-a învățat foarte multe. Mi-a deschis ochii la multiplele metode prin care sistemul social, politic, economic și tradițiile culturale ne pun în poziții dezavantajoase, dar pretind rezultate la fel de bune sau chiar mai bune de la noi decât de la bărbați. Mi-a oferit explicații pentru nenumărate experiențe de inadecvare socială și mi-a format un ochi critic total necaracteristic „elevului cu note bune” crescut în sistemul de educație românesc. Lecția cu impact a fost despre abuzul în relații. Faptul că îl puteam acum identifica și în relațiile mele mi-a schimbat complet perspectiva și a făcut posibilă o deschidere spre autocompasiune, calitate de care azi sunt foarte mândră. Pentru mine, acel empowerment feminist a venit sub forma conștientizării că sunt propriul meu abuzator și mă tratez cu o lipsă completă de empatie. Nici individualismul excesiv sau competiția acerbă încurajate în mediul academic nu m-au ajutat.
În mod paradoxal, prima încercare de aliniere cu mine însămi a venit cu mult timp după cei șase ani petrecuți în diferite universități studiind teoria feministă. În pofida limitărilor sistemice, eu simțeam că am deja capacitatea de mă descurca singură, de a „nu depinde de nimeni”, de a face mai bine ca alții; până la momentul în care această lume a perfecționismului, clădită pe disciplină represivă și așteptări rigide, a implodat în momentul în care am devenit mamă. S-a întâmplat după vârsta de 35 de ani – când se presupune că ți-ai finalizat studiile, te-ai înfipt într-o carieră, și ai creat niște condiții materiale, precum și că ai deja înțelepciunea și maturitatea emoțională necesare. Eu încercam să fac totul ca la carte. Așa că am născut un copil la un an după ce mi-am susținut lucrarea de doctorat și, cu toate astea, am fost complet zdruncinată de enormitatea responsabilităților noi de părinte.
Faptul că o ființă umană total neajutorată depinde de mine în satisfacerea tuturor nevoilor ei m-a izbit cu o forță neașteptată, ținându-mă constant într-o stare de hipervigilență și atacuri de panică recurente. Situațiile în care scrâșneam din dinți și tot mă descurcam îmi erau cât se poate de familiare, dar nu am fost deloc pregătită pentru una în care eram fizic incapabilă să fac față. Mă loveam în fiecare zi de decizii în care trebuia să aleg între nevoile mele și cele ale copilului. Orice aș fi făcut, nu puteam să ies decât prost. Relația deficitară de până atunci cu tatăl copilului meu a devenit total disfuncțională – o poveste separată – și structurile de sprijin tradiționale erau la sute de kilometrii distanță.
A fost nevoie de o situație liminală dureroasă pe care nu o puteam controla deloc ca să-mi mute atenția pe nevoia de susținere, nevoia de sprijin reciproc, a unui grup de suport, a unei comunități. Partea cea mai grea a fost și încă este reconfigurarea în mine a acestor nevoi, din slăbiciuni în adaptabilitate socială. Feminismul meu formal a început, încet încet, să se umple cu conținut încercând în timp să-mi identific cât mai bine nu numai valorile, ci și resursele și limitele în vederea întruchipării unei autenticități imperfecte, dar mai blânde, mai umane. În acest stadiu al dezvoltării mele, eu am avut privilegiul de a fi sprijinită de un specialist – un terapeut – și, recunosc că mulți dintre noi nu au acces la astfel de servicii. În schimb, am găsit multă susținere în dezvoltarea mea emoțională și relațională și la întâlnirile lunare ale grupului local de poliamoroși.
Destăinuirea vulnerabilă de până acum este menită să ofere un context nuanțat pentru cunoașterea situată despre relația mea cu non-monogamia, în general, și cu poliamoria, în mod specific. Când prin 2017, m-am găsit față în față cu termenul de poliamorie, am început să caut în trecutul meu relațional momente care să-mi confirme sau infirme faptul că s-ar putea să fiu și eu poly – așa cum alintăm noi această formă de relaționare. Mi-am amintit o anecdotă pe care o auzisem de la mama, care, văduvă la 27 de ani, renunțase la tortura navetei zilnice și se mutase în satul unde avea catedra. Vecinii ei, să-i numim Gheorghe și Ana (ca în orice glumă despre transilvăneni) se certau pentru că Gheorghe a aflat că Ana a întreținut relații sexuale cu un alt bărbat. Ana a încercat să-l liniștească și să-l asigure de angajamentul ei față de căsătoria lor, dar Gheorghe a fugit în curte și a trântit ușa după el. Ana a deschis ușa, s-a oprit neputincioasă în prag și a continuat să-l asculte cum suduie. Nemaiputând să rabde, într-o ultimă încercare de păciuire ea a conchis: Da, mă, Ghiță, mai las-o-ncolo, dară nu-i slănină să se gate! La vremea respectivă a funcționat ca o comedie. Am râs din cauza comparației neobișnuite și a modului nerealist prin care femeia vedea soluția problemei. În contextul parteneriatelor multiple specifice poliamoriei însă, anecdota respectivă, cu tot hazul implicit, câștiga o valență de înțelepciune radicală, o instanță de a traduce o teorie complexă în limbajul popular. Naivitatea cu care Ana părea că nu este conștientă de imoralitatea care i s-ar impute, mai ales pentru că era femeie, a generat în mine întrebări tocmai bune pentru a porni pe drumul autoreflexiei și a analiza efectele tradiției asupra propria-mi persoană.
Așa cum am putut identifica rădăcinile mele în feminismul neasumat al bunicii, întâlnirea cu poliamoria a reprezentat o nouă fază, extrem de importantă în dezvoltarea personală, nuanțând structura feminismului meu din perspectiva teoriei de embodiment. Incursiunile în această lume, interacțiunile cu membrii comunității non-monogame s-au dovedit a fi o reclădire treptată a relației mele cu plăcerea și bucuria. Dar să începem cu începutul.
Non-monogamia etică sau consensuală se referă la un stil de relaționare în care persoanele nu se limitează la un singur partener, ci dezvoltă legături romantice-sexuale cu mai multe persoane în același timp, cu știința și cu acceptul tuturor persoanelor implicate. Înșelatul este și el o formă de non-monogamie, dar nu este consensuală. Printre celelalte forme de non-monogamie (relațiile deschise, swinging sau friends with benefits) poliamoria este cea care susține că suntem capabili să iubim mai multe persoane în același timp, punând accent pe intimitatea emoțională a partenerilor în vederea dezvoltării de relații „serioase” durabile în diferite configurații. Aceasta din urmă mă intriga cel mai mult.
Îmi era clar că majoritatea aspectelor structurale ale relațiilor din jurul meu funcționau pe baza unor automatisme, asumpții și modele nechestionate, iar persoanele încercau din greu să se potrivească modelului moștenit, având mai mult sau mai puțin succes. Presupun că eram și eu o Ana. Căutam răspunsuri la întrebări de genul: Cât de consensuală este monogamia în serie pe care o practicăm? Ce ne este frică să pierdem dacă partenerul nostru are și alte relații? Dacă nu ne mai însușim ideea patriarhală că a avea multiple conexiuni (sexuale) ne reduce „valoarea” ca femei, atunci cum ar arăta, cum s-ar simți această libertate într-un context mai lipsit de judecăți? Așa cum, din punct de vedere istoric, monogamia era impusă cu precădere femeilor, nici propunerea non-monogamiei nu are mize egale pentru femei și bărbați. Ca femeie, riscam mai mult din punct de vedere social, dar implicit, și posibilitatea de câștig era mai mare, în special dacă luăm în considerare represiunea (sexuală și relațională) mai accentuată în cazul femeilor, care ajunge să fie interiorizată prin socializare. Ce fel de abilități și resurse cere dezvoltarea și susținerea parteneriatelor multiple? Cum comunicăm despre ceva atât de ieșit din comun către societate, în general, și în special către copii? Dar mă interesau și problematici de la nivel macro. Ce implică revoluția structurilor de relaționare? Cum am defini familia? Cum s-ar modifica rolurile de gen? Cum ar fi afectate modelele de masculinitate și feminitate? Cum s-ar transforma formele de coabitare? Ce efecte ar putea să aibă asupra formării atașamentului la copii și cum ar influența stilul de atașament al adulților implicați? Este poliamoria o mișcare cu efecte similare mișcării LGBTQ? Este queer?
Multe dintre aceste întrebări nu și-au găsit încă răspunsul. În schimb, ceea ce mă atrăgea pe mine era devotamentul cu care persoanele poly din jurul meu abordau o atitudine de învățare continuă pentru a-și îmbunătăți relațiile. Se vorbea mult despre cum să comunicăm mai bine sau cum să implicăm în mod democratic toate persoanele afectate în luarea deciziilor; analizam neîntrerupt automatismele noastre emoționale, care ne predispuneau către răspunsuri cu care nu eram mulțumiți și susținerea parteneriatelor multiple ducea automat la o gândire despre sustenabilitatea comunității. În punctul acesta, m-am regăsit eu cel mai bine. Nu știam încă dacă sunt poly sau nu, deși în viața mea au existat deja perioade cu mai multe persoane implicate, dar eram și sunt ferm convinsă că locul meu este într-o comunitate critică și auto-critică, unde dezvoltarea personală și inteligența emoțională au prioritate. Nu consider comunitățile marginalizate în mod inerent progresiste, dar eu am găsit în grupul din orașul meu oameni informați de critica socială specifică feminismului, anti-rasismului și a anti-homofobiei, care să îmi ofere acea comunalitate la care visam. Mi-am găsit tribul, cum ar veni.
În ceea ce privește experiența mea personală cu poliamoria, lucrurile sunt încă în curs de desfășurare. De exemplu, am aflat despre mine că atât timp cât a avea alte legături în afara cuplului nu-mi este interzis, ba chiar poate încurajat, cu toată euforia libertății simțite la început, mă angajez în acestea mult mai precaut, decât o făceam înainte. În schimb, cultiv mult mai atent și intenționat relațiile mele de prietenie, de colegialitate sau de parteneriat. De asemenea, trecând în mod repetat prin mai multe episoade de gelozie și având spațiu amplu de analiză a reacțiilor mele, am descoperit că am un stil de atașament anxios, care în relații scoate la suprafață vulnerabilități nebănuite din personalitatea mea. Puterea de a da nume și sens unor suferințe pe care până atunci le-am considerat defecte de caracter, m-a încurajat mai degrabă să caut soluții de prelucrare și gestionare. Practica autoreflexivă, stimulată de aceste cercuri, mi-a arătat o modalitate de autocompasiune și acceptare de care nu eram capabilă până atunci și m-a făcut mai înțelegătoare atât cu progresele mele minore, cât și cu progresele de dezvoltare personală ale oamenilor din jurul meu.
Una dintre valorile pe care le susține discursul non-monogam este ideea de a lua decizii informate, ceea ce, în termeni de relații romantice-sexuale, se referă de exemplu la faptul că ești conștient de diversitatea formelor de relaționare și, în funcție de ceea ce îți dorești, alegi să practici monogamia sau una dintre variantele non-monogamiei. În afară de faptul că presupune o cunoaștere la nivel avansat a nevoilor, vulnerabilităților și dorințelor tale, te face responsabil în a găsi soluția cea mai atractivă pentru tine și a o comunica cât se poate de transparent, menținând o deschidere considerabilă pentru modificări ulterioare. Cred că motoul poliamoriei este designer relationships. În acest spirit al relațiilor personalizate, am ajuns, după câțiva ani, să îmi găsesc eticheta care mă reprezintă, adică să mă consider cam de vreo doi ani încoace politically poly. Tradiția gândirii feministe nu am abandonat-o nici aici. Eticheta este inspirată din noțiunea de politically lesbian, o practică caracteristică din valul doi al mișcării feministe (anii ‘70-80), când în anumite cercuri se considera că a se angaja în relații heterosexuale este o formă de alianță cu patriarhatul. Astfel, s-a format o categorie de feministe, care, au renunțat la a avea relații sexuale cu bărbați. De atunci, s-au mai nuanțat lucrurile. Orientarea sexuală nu garantează un anumit set de valori politice. În cazul meu, însă, termenul de politically poly mă ajută să clarific faptul că subscriu principiilor și valorilor poliamoriei, cu toate că, la momentul actual, deschiderea mea spre alte conexiuni în afara cuplului este minimă. Îmi mențin autenticitatea în această configurație temporară, negociată în mod constant în relație, care mă îndeamnă să-mi analizez resursele emoționale și îmi oferă răgazul necesar pentru a mă simți în siguranță. În termeni mai analitici, aș putea spune că prin aportul poliamoriei, feminismul meu a devenit trauma-informed.
Mi-am pus și întrebarea dacă asumându-mi eticheta de politically poly mă face mai puțin poliamoros. Luând în considerare celelalte variante, cum ar fi monogam, monogamish, sau chiar swinger, am ajuns la concluzia că setul de valori specific poliamoriei mă reprezintă cel mai bine și nu aș putea să mă angajez într-o relație care nu se bazează pe acestea. Astfel, dacă ar fi să-mi fac profil pe vreo platformă de online dating, principiile de care vorbeam ar fi criterii de selecție.
- Partenerx nu este proprietatea noastră. Chiar dacă într-o relație romantică, partenerii au mare influență unul asupra celuilalt, orice încercare de control este abuzivă și în detrimentul sustenabilității. Aceasta se manifestă, de cele mai multe ori, prin dorința de a afla totul despre oamenii cu care se întâlnește, sau ține partenerx legătura, de a impune reguli în această privință, de a-i verifica mesajele din telefon, etc.. Fiecare are dreptul să fie într-o relație, care este rezultatul alegerii libere și singurul mod în care aceasta se poate realiza este să sprijinim creșterea individuală a partenerx și să ne străduim să l/o susținem în atingerea obiectivelor personale. Cultivarea unui grup de sprijin în afara relației ar trebui încurajată ca cealaltă persoană să-și poată menține individualitatea la un nivel confortabil tuturor. Iar gelozia, care poate să apară, ar trebui adresată și asumată de ambii partenerx.
- Întotdeauna există atracție în afara cuplului și e bine să fie așa. Idealul romantic al găsirii sufletului pereche, cu care să trăim fără probleme toată viața este un mit limitator, care pregătește terenul pentru eșec. E mult mai realist să acceptăm faptul că, pe de o parte nimeni nu-și poate controla sentimentele, doar comportamentul, iar, pe de altă parte, așa cum nici noi nu putem răspunde tuturor dorințelor unei persoane, nu există partener care să ne satisfacă toate nevoile. Mai degrabă, în fiecare relație se construiește o versiune a noastră în detrimentul altor versiuni, cărora le putem duce dorul ocazional.
- Cel mai bun lucru cu care putem contribui la relație este propria dezvoltare personală și maturitatea emoțională, care în mod ideal se bazează pe experiența de a fi crescut în familii funcționale și autoreflexive, fără prea multe traume individuale și generaționale neprelucrate de pe urma războaielor, a sărăciei sau a regimurilor politice violente. Dar nu este cazul, nu-i așa? În opinia mea misiunea generației tinere de azi este să conștientizeze rănile și tiparele emoționale moștenite și să încerce pe cât posibil să găsească alte strategii de interacțiune mai blânde, mai sustenabile.
- Neînțelegerile și conflictele sunt iminente. Atât timp cât acestea nu iau forme abuzive – de exemplu: control, izolare, coerciție, violență fizică, verbală, economică etc. – merită depus efort pentru a dezvolta strategii de gestionare a conflictelor care pot să susțină persoanele în exprimarea opiniilor fără a leza atașamentul dintre părți. Crearea unui spațiu sigur și reglarea emoțională a participanților este indispensabilă pentru susținerea unei vulnerabilități radicale, esențială pentru a menține conexiunea. Capacitatea noastră de a sta în situații inconfortabile emoțional trebuie îndelung antrenată.
- Relațiile sunt temporare, sau cel puțin în timp se transformă în mod radical, iar menținerea curiozității față de celălalt și deschiderea noastră spre schimbare este ceea ce le poate face durabile.
- O anumită generozitate de spirit este de mare ajutor. Când ești capabil să te tratezi cu blândețe vei putea extinde tratamentul și celor din jurul tău.
*
Toate aceste principii s-ar putea extinde la orice tip de relație, inclusiv la cele de prietenie. În schimb, în afara mediului poliamoros, nu am găsit nicăieri același entuziasm pentru a reflecta asupra lor, pentru a le practica, pentru a le îmbunătăți. În cazul meu, incursiunea în poliamorie a reușit să aducă autenticitatea și comunitatea pe care nu am regăsit-o în comunitățile feministe (deși sunt sigură că există). Poate noi ca societate avem nevoie de spații progresiste și mișcări identitare care să fie nu doar critice, ci și blânde (trauma informed). Să învățăm să purtăm dialoguri și să creștem comunități care au capacitatea de a onora procesul anevoios de conștientizare și transformare necesare maturizării emoționale, ca să ne putem asuma, parafrazând-o pe Esther Perel, că calitatea vieții noastre depinde de calitatea relațiilor pe care le cultivăm (Esther Perel – The Future of Love).
Cred că mă așteptam să scriu un text mult mai activist, să vorbesc în primul rând despre critica socială ocazionată de discursul poliamoriei, dar la momentul de față a fost mai relevant să filtrez toate acestea prin experiența personală și să produc un text mult mai situat și conjunctural, limitat de interacțiunea psihologiei mele personale cu diferite discursuri și identificări.
este o transilvăneancă cu o afinitate profundă pentru analiza relațiilor umane și conexiunea dintre corp și minte. Adeptă a dialogului constructiv, crede în puterea conversațiilor deschise de a aduce schimbarea și în capacitatea de vindecare a comunităților.

Este actriță-marionetistă-antropoloagă. A organizat ateliere de scriere autobiografică pentru film și teatru și a lucrat ca trainer de actorie și mișcare cu copii și adulți. Din 2016 ține serii de petreceri pe teme feministe și queer. Scrie și tot scrie.

născută în 1998 în Sansepolcro, Italia, este un artist vizual cu origini duble, înrădăcinate în cultura română și italiană. Practica ei se bazează pe diversitatea mediilor disponibile și pe coexistența realității digitale și fizice. Artista este și o tânără membră Kinema Ikon, care locuiește și lucrează în prezent în București, România. @martamattioli