Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizat împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Textul a fost scris în cadrul grupului Societate-Comunitate, coordonat de Laura Sandu. 

Se trezește dimineața, înaintea tuturor. Își prinde părul într-o coadă de cal, își plimbă degetele ude pe față, pe pleoape, pe masa din bucătărie. Taie pâinea, prăjește ouăle, face cafeaua. Respiră: unu, doi, trei. Se oprește să tragă un fum din țigară, doar unul, după care o lasă să se dezintegreze în scrumiera până atunci imaculată, că doar o spălase cu o seară înainte, odată cu toate celelalte vase rămase după cina de care s-a ocupat între orele 18:00-19:00 și după care a strâns între orele 20:00-20:30.

Trezește copiii. Și soțul. Hai la masă. Face pachețele. Toată lumea pleacă la școală, la muncă. Inclusiv ea, doar că mai târziu decât toți. Fuge, probabil pe tocuri,  ca să prindă autobuzul. Cineva trebuia să strângă masa. O bucătărie spune multe despre bucătăreasa din ea. O casă spune multe despre femeia din ea. Sau așa se-aude.

La birou, aduce iar cafeaua. Și-apoi muncește. Și-apoi respiră: unu, doi, trei. Și-apoi mai face ea ceva, orice, în plus față de responsabilitățile ei. A fost nevoie de ajutor, iar ea oricum e asertivă, dar ajută cu plăcere. O femeie care știe să aibă grijă de familie știe să aibă grijă și de coechipieri. O să răspund eu la telefon. Da, am trimis mailul, aștept confirmare. Verific actele și le trimit mai departe. Ah, nu s-a putut ocupa el de asta? Sigur, rezolv eu, nu-i problemă.

Uneori nu rămâne peste program. Câteodată, fetița are un spectacol, o serbare, și trebuie să fie acolo pentru ea. Ah, și în fiecare joi după-amiaza, când trebuie să-l ia de la antrenamentul de karate pe băiat. E cam departe de birou, așa că pleacă în fiecare joi cu jumătate de oră mai devreme. Nu înainte de-a fi lăsat totul în completă ordine. O femeie adevărată muncește pentru familia ei.

Ajunge acasă și își aruncă ostentativ geanta pe blatul din bucătărie. Își dă jos cerceii și inelele, le pune în cutia de bijuterii, ia geanta și-o agață-n cui. Doar ea a făcut dezordine, trebuie să strângă. Își trage pe ea pantalonii de trening și-un tricou. Dă drumul la televizor și se-apucă să curețe cartofi. Mai ia pauze, din când în când, când se mai lasă distrasă de câte-o secvență din Tânăr și neliniștit. L-a văzut deja de atâtea ori, deși niciodată complet. Doar în intervalul ăsta avea, din când în când, timp pentru ea. Uneori prindea doar reluările, seara târziu – când era mult prea prinsă în iureșul exterior ca să-și mai liniștească iureșul interior.

Mami, mami, m-am distrat la școală. Învățătoarea mi-a zis c-am spus poezia cel mai frumos! Și-apoi a zis că o să-mi mai dea încă una pentru serbare, pe care trebuie s-o înveți cu mine, doar acuși vine vacanța… Iar mâncăm cartofi prăjiți?

Îi pune-n tigaie și stă pe lângă ei, să nu se ardă. Atunci când faci ceva pentru oamenii pe care-i iubești, trebuie să ai mare, mare grijă. Trebuie să iasă bine. Ei depind de asta. Așază trei farfurii cu cartofi pe masă. Tata întârzie, să știi. Pe-ai lui îi pune la loc în tigaie, doar-doar să rămână calzi, proaspeți. Copiii mănâncă și pleacă fiecare la treaba lui. Ea s-a săturat gătind.

Aruncă cenușa obosită din scrumieră. Cenușa se dezintegrează instant atunci când, neintenționat, suflă spre ea. Toată suprafața de sticlă rămâne pătată de o zgură neagră. Așa se-ntâmplă când se arde ceva pentru plăcerea cuiva. Dar nu-i nimic. O clătește, o usucă cu prosopul și-și aprinde altă țigară. Pe-asta o fumează complet. Și încă vreo trei după. La un moment dat, ațipește pe canapea.

Deschide ochii chiaună când ajunge el acasă, îi pune să mănânce. Ea tot sătulă e. Ca prin vis, mai face una-alta și, ușor-ușor, ajunge să se întindă în pat. Liniște…

Se trezește dimineața, înaintea tuturor. Își prinde părul într-o coadă de cal, își plimbă degetele ude pe față, pe pleoape, pe masa din bucătărie. Taie pâinea, prăjește ouăle, face cafeaua. Respiră: unu, doi, trei…

A auzit de feminism. Se uită uneori la seriale istorice, prin care mai dă de sufragete. A citit-o pe de Beauvoir în facultate. Dar cândva, în tot acest vârtej socio-temporal, s-a pierdut. A devenit parte din tradiție, oricât i s-ar fi opus în tinerețe. Poate din confort. Poate din dorință, a ei sau a altora. Poate din întâmplare.

Și totuși, oricât de mult i-ar plăcea viața pe care o duce, uneori regretă un singur lucru: c-a devenit o femeie doar a noastră. Nu urăște lumea din jur. Nu vrea să se revolte. Nu-i judecă pe alții și nici pe altele. Doar că uneori, în unele dimineți, când apucă să-și termine țigara, suflă ultimul fum afară din plămâni gândindu-se cum ar fi fost să fie o femeie doar a ei.

* * *

7:30. Sună alarma. Nu cea de la 6:15. Nici de la 7:00. Nici de la 7:15. Bine, și ele au sunat, doar că nu le-a auzit. Era prea pierdută pe tărâmul viselor ca să răzbată sunetul până la ea.

Se ridică în capul oaselor, buimacă. Oprește alarma, cască. Dă scroll pe telefon. Facebook. You have memories to look back on today. Mai bine nu. Persoana care era acum cinci ani nu mai coincide cu persoana care e acum. Pe-atunci asculta muzică pop comercială și distribuia poze cu citate motivaționale. Acum nu mai face asta.

Instagram. 4 aprecieri noi și un comentariu. Trei din cele patru aprecieri sunt de la conturi anonime, pe care nu le cunoaște. Ar trebui să-și facă puțină curățenie în urmăritori, cândva. Când o să aibă timp. Comentariul e un tag într-un giveaway. Câștigă o ședință de înfrumusețare la salonul nostru, respectând următorii pași: 1. dă tag unei prietene care apreciază frumusețea… Parcă-i vine să vomite puțin pe interior.

Whatsapp. Câteva mesaje pe grupul căminului. Cine nu și-a scos hainele de la spălat??? Bă, chiar sunteți nesimțiți… Mai ușor cu gălăgia, unii oameni dorm aici! Și ce, mă? Eu mâine am examen și nu mă plâng, acu’ ești tânăr, trebuie să trăiești și tu… Un mesaj de la mama ei. Noapte bună! Te iubesc! Grijulie ca întotdeauna. Înghite în sec. Se simte prost că n-a putut să îi răspundă. A adormit cu capul pe birou și s-a pus în pat la trei noaptea. Sau trei dimineața. Oricum timpul e doar un construct social. Își promite c-o va suna mai târziu.

Se dă jos din pat. Face doi pași până la biroul înghesuit în colț, între patul ei și al colegei de cameră. Bine că nu-i aici, așa n-o mai deranjează cu tabieturile ei. Dă drumul la cafetieră, două de cafea una de zahăr, cinci minute, chiar dacă timpul e un construct social. Dă drumul la plită, două ouă ochiuri, cinci minute temporizator, chiar dacă timpul e doar un construct social. Și se pune să citească din Shakespeare, cinci minute, chiar dacă timpul e doar un construct social.

Vai și vai de toate femeile astea ale lui Shakespeare. Până și fraza „femeile lui Shakespeare” sună dubios. În primul rând, treaba cu femeile. Și-n al doilea, faptul că sunt ale lui Shakespeare. Toate niște „isterice obsedate”, după cum spun unii critici literari, fie de iubire, fie de răzbunare, două dintre cele mai pregnante sentimente la femei. Că femeile sunt alea sentimentale și care n-au chestii esențiale, precum putere de decizie și dreptul la exprimare… Dar se descurcă ele, obțin ce vor. Mint și manipulează, că le vine ușor. În special femeile lui Shakespeare, dar nu doar ele. Nu degeaba e Shakespeare un clasic, că personajele lui au trecut testul timpului. Chiar dacă timpul e doar un construct social.

La micul dejun. Bea cafeaua, citind din Shakespeare. Parcă nu se mai termină piesa asta despre o adolescentă ce moare prostește, crede ea, pentru o dragoste de-o clipă. Durează prea mult, mult prea mult, s-ajungă la deznodământul pe care-l știe deja, pentru că deja au discutat piesa la seminar. Dar tot vrea s-o citească cu proprii ei ochi. I-a intrat în reflex să nu creadă ce-aude până nu își formează singură o părere, oricât de mult ar dura procesul, pentru că, în fond, timpul e doar un construct social.

A terminat. E 14:50. N-a durat mult, dacă te gândești că timpul e, în fond, doar un construct social. Are noroc că-i place să citească, că altfel…

Pune cartea pe pat. Deschide laptopul pe birou. New Word Document. Și scrie… Și scrie… Și scrie…

Pentru un construct social, timpul ăsta e cam omniprezent. Ar vrea să fie mai atentă la modul în care constructele sociale îi acaparează viața uneori, mai ales că ea, o feministă adevărată, a-ncercat să fie întotdeauna anti-sistem. A citit la Thoreau că există o datorie pe care-o au ființele umane, și anume datoria de a nu se conforma regulilor care le încalcă drepturile naturale. Dar, în fine, uneori are și zile ca asta, în care n-are timp, deși timpul e doar un construct social…

E ora 20:00. Poate o să mă apostrofați. Autoareo, de ce nu ne dai mai multe detalii din ziua personajului? Cititoarelor, pentru că doar asta a făcut…  Închide laptopul, buimacă. Deschide cuptorul cu microunde, aproape că aruncă în el farfuria cu paste, și-l pornește, cinci minute, chiar dacă timpul e doar un construct social. Dă drumul la plită, fierbe apa pentru ceai, cinci minute, chiar dacă timpul e doar un construct social. Și se-ntinde în pat, cinci minute, chiar dacă timpul e doar un construct social.

Mănâncă. Spală vasele. Se spală pe dinți. Se-ntinde în pat. Se mai uită pe telefon până adoarme. Liniște…

7:30. Sună alarma. Nu cea de la 6:15. Nici de la 7:00. Nici de la 7:15. Bine, și ele au sunat, doar că nu le-a auzit. Era prea pierdută pe tărâmul viselor ca să răzbată sunetul până la ea…

Chiar dacă e împotriva multor constructe sociale, uneori și-ar dori să aibă mai mult timp. Mai mult timp pentru ea. Ca să citească și ce-i place, nu doar ce i se dă la facultate. Da, e important să aibă o educație, chiar dacă sistemul educațional e doar un construct social și e bazat pe alte constructe sociale. Și e important să aibă un loc de muncă bine plătit. Banii sunt doar un construct social, dar trăim într-o societate și… nu prea se poate fără constructe sociale.

Mai puțin atunci când se poate. Mai puțin atunci când dă cu toate cărțile de pământ, deschide laptopul, dă drumul la muzică și scrie. Dar nu despre Shakespeare și femeile lui. Nu despre femeile voastre, nu despre femeia noastră. Despre femeia ei. Cea din subconștient, care-i controlează instinctele. Care-i știe fiecare mișcare a inimii, pentru că inima contează, dar nu așa cum spune societatea. Inima contează pentru ea, a învățat asta. Pentru că primul și primul drept care-i vine în minte, de fiecare dată când se adâncește mai mult în lecturile despre emanciparea femeii, este acesta: dreptul de a alege ce e important pentru tine. Nu pentru voi, nu pentru noi.

* * * *

aruncați-mă lupilor și mă voi întoarce conducând haita…
dacă mă voi mai întoarce, în fond,
căci până la urmă nimic nu-ți oferă siguranță,
nici lupta în sine,
nici renunțarea la ea.

aruncați-mă lupilor și, poate, mă voi întoarce conducând haita…
să fie ăsta testul vostru de putere,
voi cei ce trebuia să fi fost noi,
ce trebuia să fi fost uniune,
dar n-ați știut decât să dezbinați.

aruncați-mă lupilor și Doamne-ajută să mă mai întorc,
căci numai Tu singur ești fără de păcat și cu majusculă.
iar eu singură am căzut în păcat
și lupii mă vor mânca de vie
pentru c-așa merit, așa merit, așa merit.

aruncați-mă lupilor ca să scap odată și-acum
și-n vecii vecilor vă rog,
pentru că oricum simt că-ntotdeauna mă fugăresc lupii,
și-atunci când fug eu înspre ei, îndârjită,
dar și când fug de ei cu coada-ntre picioare și obosită.
și ca mine sunt mulți, multe, multx,

pe care i-ați, le-ați, x-ați aruncat lupilor încă din fașă
și care nu știu decât luptă, fugi, luptă, fugi, luptă. fugi
sau fugi, luptă, fugi, luptă. fugi, luptă,
sau stop, oprește-te că nu mai poți,
ai grijă și de tine, nu le aparții doar lor,
în primul și-n primul rând dreptul de a te avea pe tine e cel mai important.

Dumnezeu e masculin și societatea e feminină
și totuși cu greu se găsește o cale de mijloc
pentru cei care uneori obosesc să le urmeze pe celelalte,
poate e acolo, sub labele cu ghearele la vedere ale lupilor
care te urmăresc și parcă scrâșnesc printre dinți:

stop, luptă, fugi, stop, luptă, fugi, stop,
o femeie doar a noastră.