O soție domesticită. Jumătatea unui divorț

de Adriana Lăzărescu
Ilustrații de Roberta Curcă

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre maternitate, curatoriată de Alice Monica Marinescu, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

O viață sub aripa unui pater familias

Au fost odată o fată și un băiat. S-au iubit. Așa părea. Ea sigur l-a iubit, poate și el. Au trăit o viață complicată, cu mulți copii, dificultăți financiare, șantiere interminabile. Și n-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Au trăit nefericiți mulți ani împreună. Apoi totul s-a terminat.

Am pornit împreună din adolescență. Ne-am mutat într-o garsonieră la 18 ani. Eu eram studentă, el câștiga niște bani, puțini, cât să supraviețuim. Balansam responsabilitățile, ajungeau în dreptul meu ceva mai multe din treburile casnice, dar eram cumva mândră că reușeam să le echilibrez pe toate. Curățenia în căsuța mică, ceva de mâncare pentru doi, spălatul rufelor de mână. Nu aveam mașină de spălat în anii de atunci, spălam totul la mână. Învățam, dădeam examene. Ieșeam cu prietenii la o bere, plecam cu cortul la munte, la mare. Trăiam cu puțin, nici nu aveam nevoie de mai mult.

Am terminat facultatea, am avut câteva tentative de a mă angaja, dar din partea iubitului a venit presiunea de a nu munci o lună pentru banii pe care el îi făcea în două zile, așa cum se întâmplă în societatea în care trăim, cu diferențele de oportunității și salarizare între bărbați și femei. Avea să se ocupe el de bani. Recunosc, a fost mai comod, n-am mai ieșit din bula personală, el era tot ce-mi trebuia, singurul care conta. Logic, am început să preiau mai mult din treburile casnice, el lipsea mai mult, doar trebuia să câștige bani. Ne mutasem într-o casă mai mare, care avea multe hibe, la care am reparat toți anii în care am fost împreună.

Ne-am dorit amândoi un copil, fără să știm ce implica, în ce fel se va schimba dinamica dintre noi. A venit primul copil, mie mi-a fost brusc mai greu, înzecit. Am devenit unica responsabilă de fiecare scâncet, de casă, de mâncare. Dormeam puțin, fracturat. Devenisem o extensie, rolul în care m-am trezit peste noapte era de persoană care împlinește nevoile copilului și ale soțului, implicit. Statutul meu se schimbase pe nesimțite din iubită în nevastă, un rol care implica toate treburile casnice. Preocupările legate de copii îmi reveneau și ele, iar atenția soțului se disipa undeva în exterior.

Am rămas din nou gravidă, accidental. M-a lovit angoasa, nu-mi puteam imagina cum mă voi descurca cu încă un copilaș. Soțul meu m-a încurajat să angajez o bonă. Venea acasă uneori să mănânce, seara să doarmă. Între noi creștea o distanță pe care nu mi-o explicam, nu știam cum s-o străbat, cum să o micșorez. Orice eforturi făceam, ceva nu-i convenea. Am aflat întâmplător. Avea o relație paralelă care durase doi ani, începută imediat după nașterea celui de-al doilea copil, o fetiță. Am suferit, am fost gata să mă desprind, oricât de dureros era. Fantazam că el pleacă, eu rămân cu bona, singurul meu sprijin în acei ani.

I-am pus bagajul la ușă. S-a întors după o vreme. Mi-a spus că a înțeles ce vrea: cu mine, cu copiii vrea să fie. Am crezut că trecuse printr-o criză, că a trecut.
Am ales să-l cred.

 

Anii de echilibru instabil

Puteam, mă bucuram că pot – că sunt în stare să jonglez cu responsabilitățile, cu copiii, că-i eram aproape când avea nevoie de mine. Mă regăseam mai puternică, făcusem față încercărilor. Creșteam copiii. Am început să lucrez pentru firma lui, lucru care a durat până la sfârșitul relației, 17 ani mai târziu. Dependența economică este un fenomen ce se întâmplă în relații într-un mod atât de subtil și normalizat la nivelul întregii societăți, încât adesea nici nu ne dăm seama că este o problematică gravă, care întărește condițiile de inegalitate, punându-ne într-o poziție dezavantajoasă și foarte vulnerabilă, făcând o posibilă plecare din relație foarte dificilă.

A fost perioada în care insista că își dorește să fie cu mine, dar nu vrea să fie monogam. Discuțiile interminabile pe marginea subiectului ne-au secat pe amândoi. Nu voia să aleagă sau nu putea. Munceam împreună, aveam prieteni, flirta, susținea că e doar un joc. Uneori nu era doar un joc. Trecem din nou printr-o criză. Pleacă din nou și din nou se întoarce:

Au fost niște prostii, de ce le dai atâta importanță?, mă întreabă când aflu că are o aventură cu o prietenă apropiată. În perioadele relațiilor lui paralele, stă foarte puțin pe-acasă.

Aleg să mai fac un copil când ne reconciliem din nou,  după ce decide că vrea să fie parte în continuare din această familie. Urmăresc un moment de optimism impulsiv, care, de fapt, îmi dau seama că era doar un miraj. Au trecut șase ani de la nașterea celui de-al doilea copil. „Hotărâm împreună” că relațiile lui paralele au fost niște greșeli ale trecutului și că relația noastră e mai importantă. De fapt, el îmi spune asta și eu vreau să-l cred.

E din ce în ce mai rece și mai retras imediat după ce nasc. Momentele în care se depărtează coincid cu cele în care eu sunt cea mai vulnerabilă, prinsă în propria mea capcană, legată fără cale de ieșire de bebeluș. Urmează niște ani de căutări spirituale, soțul meu devine budist, renunță la carne, la alcool, meditează, se disociază de cel care fusese, stima lui de sine se duce către infinit.

Alerg printre copii, școli, casă, firmă. Verile, până târziu în toamnă, sunt singură – ani la rând soțul meu construiește o căsuță de vacanță, undeva la poalele Făgărașilor. Toate resursele familiei se îndreaptă încolo. După încă doi ani și jumătate, rămân din nou gravidă, într-un moment în care nu era probabil să fiu fertilă. Îmi asum acest nou copil, știu că o altă sarcină va zgudui încă o dată echilibrul nostru precar. Oscilez câteva săptămâni între a face avort sau nu. Soțul meu insistă că vrea acest copil, că ne vom descurca împreună.

Pe măsură ce apar copiii, relația primește nuanțe noi. Fluctuațiile rapide dintre iubire, înțelegere și negură, distanță mă năucesc. Niciodată nu știu exact cum suntem. Trebuie să fac ceea ce cred că e mai bine pentru copil, pentru cuplu – în final, dacă îmi mai rămân resurse, pentru mine… Am responsabilitatea de a educa o ființă, mai multe, de a-i crește în respect și nu văd că mai mult decât ceea ce spun, copilul va învăța privindu-și părinții. Eu știu că relația dintre noi e tensionată, dar în același timp e vreo relație perfectă? Realitatea imediată o contracarez cu amintirea marii iubiri pe care o trăisem și care nu mă lasă să clachez. Cred că modelul pe care îl oferim e cel al unei familii cu un soi de armonie ascunsă în dizarmonie. Ce dacă rolurile sunt împărțite? Fiecare își asumă partea, e echilibrul familiei noastre!

Căutarea perfecțiunii

De multe ori îmi amintesc de momente în care încercam să adorm și între vis și trezie mă gândeam la omul iubit, imaginea nu se mai suprapunea peste cel de lângă mine, oricât încercam. Și încep să visez la o viață așa cum mi-o imaginam în copilărie, în care eram o ființă umană, nu extensie a aspiratorului ori a mașinii de spălat. Fiecare nou-născut mă aruncă în postura de sclavă a bebelușului. Din care ies cu greutate, mai ales că am un partener prea ocupat cu propriile nevoi, care inventează activități ce-l țin departe, care vine prea obosit ca să mă bage în seamă pe mine sau pe copii. Care nu știe cum să fugă diminețile, dar se așteaptă să găsească o casă curată, mâncare caldă, rufele pregătite, călcate, puse la locul lor, un copil care nu plânge și nu deranjează, nevasta parfumată și disponibilă – tabloul perfect. Soțul meu cere doar perfecțiunea, poate fi acuzat pentru asta?

Dar viața nu e perfectă. Iar cerințele lui par să sublinieze doar ce greșesc, ce nu-mi iese. Spune: pui prea multă sare în supă, plânge copilul, e greu de adormit, descurcă-te, tu l-ai obișnuit așa. Fac eforturi să-l înțeleg, să mă ameliorez, eu trebuie să repar ceva ce nu fac cum trebuie. Nu există alt motiv din care vine frustrarea, nemulțumirea, trebuie să fie ceea ce fac eu. Sau mai degrabă ce nu fac bine. Cu puțin efort, va fi din nou bine, iar el binevoitor. Nu știu că sunt pe o pantă pe care cu cât încerc mai mult să mă apropii de perfecțiune, cu prețul fiecărei celule, cu prețul propriei ființe, sunt în cădere liberă – că orice voi face, indiferent de efort, nu mai ajunge la el. Vede doar ce își dorește să vadă.

Își întărește imaginea de pater familias, toți depind de el, pe toți îi hrănește el, eu sunt doar o slujnică fără valoare. Nu-mi spune asta, mă lasă să ghicesc singură de ce nu vorbește cu mine, de ce trece fără să-mi adreseze un cuvânt, aruncă uneori câte o aluzie, reproș. Deduc ce spune tăcerea lui. Soțul meu are o calitate, toți cei din jurul lui ajung să facă ceea ce își dorește el, fie că spune ce vrea, fie că ne face să înțelegem. Nu știe cum s-a lăsat prins în capcană de o ființă inferioară, care nu are nimic de oferit. Așa că orice strădanie e în van. Tot mai sper că va înțelege ce fac, cine sunt, că-și va aminti. Și între timp, nici eu nu mai știu prea bine cine sunt. Poate că el are dreptate, poate că felul în care mă vede e realitatea. Culpabilizarea pe care mi-o induce reprezintă o formă de manipulare.

Nu pot să nu mă gândesc la povestea cu broasca țestoasă, care atunci când este aruncată într-un vas cu apă clocotită se zbate până reușește să se salveze, pe când dacă pui aceeași broască într-o oală cu apă rece și crești focul treptat se va obișnui cu apa din ce în ce mai fierbinte, până nu mai poate reacționa și este fiartă. Nu știu cât este de adevărat, dar povestea mi se pare simbolică pentru aceia dintre noi ajunși în situații tragice, care s-au deteriorat treptat.

Dacă privesc retrospectiv, după 30 de ani, nu pot să cred că din relația cu sufletul-pereche din adolescență, s-a ajuns să mi se arunce un ultim reproș: Și ce ai făcut toată viața? O ciorbă! 

Din păcate, pentru mine nici cultura, nici exemplele nu au funcționat. Câtă vreme eram în mijlocul poveștii, chiar dacă știam că ceva nu e în ordine, căutam semne care să-mi confirme că va fi bine. Care să anuleze neplăcerea zilnică, indiferența, greutățile. Mă agățam de orice cuvânt, de o atingere cu buricele degetelor în trecere pe lângă mine. Îmi umpleam cu o picătură rezervorul secat demult. Găseam resurse, eram creativă, pentru că altfel cum aș fi putut rezista? Rescriind realitatea, pentru ca efortul depus să capete sens.

 

O întâmplare simbolică 

S-a petrecut în lunile dinaintea sfârșitului. Tata îmi spune că merge la Kaufland, mă duc și eu cu el. Am cam 60 de lei, toți banii. Cumpăr 6 kilograme de cartofi, două buchete de broccoli, alte legume și fructe la ofertă. Superofertă. Ajungem la casă. Plătesc. Tot ceea ce cumpărasem făcea cam 50 de lei, deci aș mai putea lua ceva pentru copii. Intru din nou să iau și o înghețată, stau la coadă, plătesc și ies. Ajung acasă. Locuiesc pe o alee, la capătul ei. Tata intră cu mașina pe alee, văd că soțul meu e și el cu mașina pe alee, ceea ce înseamnă că vrea să ia ceva din casă și să plece repede. De obicei, când îi vede mașina, tata trebuie să știe că-l deranjează și să-l aștepte să iasă sau să nu intre deloc, să aducă în brațe cumpărăturile.

Acum am multe pungi cu legume, săculețul cu cartofi, înghețata. Îi spun tatălui meu să intre cu mașina, descărcăm imediat, apoi iese. Cu două plase în mâini și cutia cu înghețata de ciocolată sprijinită între o palmă și șold mă duc spre soțul meu să-i explic de ce tata a intrat totuși cu mașina. E atât de nervos încât, atunci când mă apropii, împinge portiera spre mine și ușa mă lovește peste mâna care ține înghețata. Înghețata zboară spre gardul vecinului. Se deschide capacul, o parte se scurge pe zid, se topește. Recuperez ceea ce rămâne în cutie și capacul pe care-l pun repede. Intru în casă înghițindu-mi lacrimile.

Pun legumele la locul lor, dau copiilor înghețata, cobor la subsol, unde s-a retras soțul meu – prin urmare plecarea lui nu era atât de urgentă. Îi explic ce am făcut în ultimele ore: gătit și rufe de dimineață, mers la Kaufland, ultimii bani dați pe înghețată. Plâng destul de rezervat, doar cu lacrimi care curg și pe care nu le pot stăpâni, pentru că știu cât urăște conflictele. Povestesc, apoi plec fără să aștept o reacție, mă întorc la copii. Apare și el după vreo zece minute, mă strânge de mână fără vreun cuvânt, îi întrezăresc o lacrimă la colțul ochilor. Sau poate mi se pare. Se apucă să repare o priză care atârna deasupra frigiderului de câteva luni. Atitudinea conciliantă față de mine durează până a doua zi.

 

Câtă nevoie avem să fim iubite ca să trecem peste lipsa de iubire?

Privind în urmă, e clar că în afara bărbatului care devine un tipar, e nevoie și de femeia care să își asume rolul ei. Un soi de orbire pune stăpânire pe noi, chiar dacă undeva, profund, știm că ceva nu e în regulă. Ni se pare că e parte din puterea, din tăria de caracter să nu dăm înapoi la greu, să înțelegem, să ajutăm. Iar soțul meu știa foarte bine ce face. În fața celorlalți nu se manifesta, era discret, retras, nu jignea. Când eram doar noi era rece, nu mă băga în seamă, o nemulțumire îl înconjura. Lipsa de compasiune, de empatie întregeau atitudinea lui.

Iată-mă pe mine, femeie de 48 de ani, cu un băiat student, cu o fată în clasa a 12-a, cu pregătiri pentru admitere, încă o fată în clasa a 5-a și o alta în clasa întâi. Pandemie. Am plecat la căsuța de vacanță pe care o aveam, unde îmi petreceam toate vacanțele împreună cu copiii și cu alți copii, prieteni ai copiilor mei. Venea și soțul meu în weekenduri.

De data asta, suntem întreaga familie. Firma pe care o avea își suspendă activitatea. Deci, dispare unica sursă de venituri, sporadice până atunci. După primele zile, soțul meu mă anunță că divorțăm. De comun acord insistă, deși e doar decizia lui. Nu confirm în fața copiilor. Începe o perioadă de cădere liberă. Nu înțeleg. Nu pot dormi, nu mănânc. Oricât de grea era existența mea cotidiană până atunci, mi se părea că mă pot descurca. Că eram pe un teren neplăcut, dar sigur. Că lipsa banilor, a comunicării, atitudinea soțului erau doar impedimente care pot fi depășite.

Primul impuls este să plec, să fug din spațiul pe care-l locuim împreună. Eu stau cu copiii în căsuță, el singur într-o cameră separată, de oaspeți. Chiar și așa, mi-e greu să-l văd zburdând de fericire. Eu nu știu încă, dar el a început o nouă relație. Urmează două luni de iad. Nu știu cum să trăiesc fără el. Îmi îndeplinesc îndatoririle zilnice. Gătesc, fac curat, spăl rufe și vase, ies la câte o plimbare pe timpul zilei. Nopțile se scurg greu, sunt trează mai mereu. Plec în București, mă angajez. Încet, încet, încep să dorm, să respir, pentru prima dată în ultimele trei luni. Apoi mă angajez la recepție într-un cabinet medical.

O prietenă mă prezintă unei avocate, care mă ajută să declanșez procedura de divorț. Între timp, și soțul meu s-a întors în București cu copiii. Locuim în aceeași casă, el la subsol. Acolo unde se refugiase în urmă cu opt ani, când născusem ultima fetiță. Să nu fie deranjat de zgomote, plânsete, copii care țipă.

Soțul meu dorește divorțul, fără partaj, deci să nu împărțim nimic, speră să dispar din viața lui, după cum îmi spune. Avocata îmi explică statutul unei mame care nu a lucrat, anii de crescut copii se echivalează cu ani cu un salariu minim. Iar eu am și lucrat la firma soțului meu. Și iată, am dreptul la jumătate din bunuri. La un an și două luni după ce m-a anunțat că divorțăm, semnăm actele de divorț și partaj. Rămân împreună cu copiii în casă.

A mai trecut un an de atunci. Nu există zi în care să nu fiu recunoscătoare că a plecat. Că nu mai sunt eu cea care să-și asume fericirea sau nefericirea lui. Că nu mai sunt coșul de gunoi în care să refuleze toate problemele. Totuși, rar, apare senzația de dor. Mă întreb, dor de ce? Nu era prezent, nu oferea nimic, nu schimba o vorbă, nu saluta când intra sau ieșea din casă, era stăpânit de o furie omniprezentă. De ce-mi poate fi dor? Dor de iluzia cu care trăisem, inexistentă în realitate, imaginea persoanei iubite, imagine pe care mi-am construit-o cu grijă, pe care am lipit fiecare urmă de zâmbet, amintirea acelui băiat de care m-am îndrăgostit. Am îndepărtat orice urmă a răului făcut, orice vorbă disprețuitoare, orice trădare, minciună. Trăiam zilnic presiunea pe care o punea pe mine, tensiunea groasă dintre noi. Reveneam obsesiv la proiecția omului iubit – tehnică de supraviețuire. Evident că nu a mers.

Știu că e simplist să deconstruiesc relația, la doi ani distanță. Să trag concluzii, după ce nu am fost capabilă să văd semnele care mă loveau peste față.

Copiii

Partea cea mai tristă a fost momentul în care am înțeles că privirea pe care o îndreptam către bărbatul meu, încărcată cu speranță, cu iubire, e privirea cu care copiii îl privesc pe tatăl lor. Iar felul în care el m-a privit, reproșator, plin de dispreț, înnegurat, e felul în care mă privesc copiii. Pentru că au crescut văzând asta și au făcut ceea ce fac toți copiii: și-au copiat părinții. Îmi rămâne doar restul vieții pentru a modifica modul în care ei mă privesc.

Din interiorul relației, nu am înțeles cât de departe au alunecat lucrurile. Nu am înțeles că față de punctul de plecare, s-a creat o prăpastie, linia de legătură între noi, cei de acum și cei de atunci nu mai există. Copiii au crescut în această dinamica schimbătoare din cuplul parental. Și-au văzut părinții împărțind o tăcere grea, apăsătoare. Rareori, i-au văzut îmbrățișați, zâmbind. Când mama este atentă la orice mișcare, la orice gest propriu, la orice gest pe care îl face partenerul, își pierde capacitatea de a fi prezentă plenar pentru copii. Inevitabil, grija pentru ei se diminuează când calcă cu atenție, ca și când fiecare pas ar putea genera o catastrofă.

După despărțire, copiii văd un tată senin, mai puțin încrâncenat. De cealaltă parte, mama cade brusc. Nu mai e năpădită de treburi, de-abia le mai poate face. Vorbele par să o atingă cu greu. E acaparată de un vortex interior. Pentru copii, pentru cei mari, dar și pentru cei mici e o perioadă fără repere. Nu au pe cine să se bazeze. Nu știu cum va arăta viața în continuare. Cei care ar trebui să-i protejeze de-abia îi văd. Durează doi ani să revenim cu greu către un echilibru. Copiii formează un soi de familie cu fiecare dintre părinți, separat.

 

Reînvăț să respir

În ciuda eforturilor, care se pot întinde în ani, decade, rezultatul e clar: muncă fără sfârșit în timpul relației, cădere psihică după. Copiii bulversați. După ce am atins fundul prăpastiei nu prea mai am în ce parte să o iau. Doar în sus. Nu pot rămâne acolo un timp nedefinit, blocată, aproape de moarte. Și în final, există un sâmbure de autoprotecție. Apar filtre pe care le anulasem toți anii din urmă pentru a putea rezista. Rușinea pe care o am de înfruntat la final e amestecată cu durere, rușinea de a fi fost păcălită, de a nu fi identificat minciuna, manipularea, praful în ochi.

Am 50 de ani și sunt la început. Din nou la început. În plus, există responsabilitatea unor suflete, ce plutește în jurul meu. Pe măsură ce mă repliez, încep să mă concentrez pe copii.

Nu m-am pus pe prim plan și nici nu știu cum să o fac. Încep prin a identifica ce-mi face rău. Pentru mine a fost clar destul de rapid că orice urmă de comunicare cu fostul partener mă aruncă în cele mai abisale stări. Și am început să limitez accesul lui la mine. Cu fiecare mesaj kilometric în care mă învață cum să gândesc, îmi dă generos lecții de viață, tai o punte de legătură, „bunătatea” și „iubirea”, pe care încearcă să mi le împărtășească, le resping. E tardiv pentru mine.

De această dată, eu fac regulile, pentru a putea supraviețui. E prima dată când pun limite.  Fără ca ceilalți să înțeleagă că reinventez modalități în care să trăiesc, că mă reconstruiesc. Fără ca vreunul să se poată pune cu adevărat în pielea mea. A fost o relație de dependență. Eu am preluat gospodăria, îngrijirea copiilor, a lui. M-am multiplicat, mi-au crescut alte mâini, atunci când două nu-mi mai erau de ajuns. Am învățat să fiu eficientă. Să gătesc creativ. N-a contat. El a devenit doar mâna care împărțea bani pentru nevoile zilnice.

Mi-a „explicat” până și care a fost motivația mea de a rămâne în relație: de fapt nu l-aș fi iubit  – am stat pentru că mi-era frică – știam că n-o să mă descurc fără el. M-am descurcat și înainte și după el. Mi-a fost mai simplu decât pe parcursul vieții împreună. Singurătatea de acum nu se poate compara cu singurătatea pe care am trăit-o în cuplu. Am fost singură în ultimii 30 de ani și nu știam, credeam că sunt lângă perechea mea, indiferent de momentele dificile prin care treceam.

Nu am cum să spun că totul e bine. Dezamăgirea și sufletul ars, rămase în urma lui, sper că vor putea fi vindecate. Știu că nu am meritat să fiu tratată așa. Știu și că am rămas. Că m-am adaptat, am găsit explicații. Recunosc punctul în care mă aflu. Nu mai trebuie să tresar când intră. Nu-l mai urmăresc cu privirea sperând că-mi va arunca o rază de lumină, un semn de bunăvoință, nu mă mai întristez când e negru și nu știu ce are, nu mai depind de cineva nici financiar, nici emoțional. Nu-mi mai spune nimeni cât de lipsită de valoare sunt, cum nu fac nimic bine. Nu se mai uită nimeni cu dispreț dacă-mi pun o bucățică de pui în farfurie sau dacă-mi fac o cafea. Decid ce reparații fac în casă, caut meșteri și fac. Plec în mici vacanțe cu copiii. Mă plimb, scriu, citesc.

Simt că mi-am recâștigat puterea, decid pentru mine, îmi aleg singură drumul. Mă bucur de fiecare nouă zi. Sper că nimic din ce va veni nu mă va găsi în aceeași stare de vulnerabilitate.