Pagină de jurnal: despre „pierderea virginității” și constrângere socială

TW Textul conține limbaj explicit despre sex și experiențe sexuale traumatice. 

Cum aș putea oare să încep să spun povestea asta?
O să am nevoie de puțin context, bear with me.

Una dintre fricile mele predominante, atunci când eram în liceu, a fost că nimeni nu mă va găsi destul de atrăgătoare încât să vrea să facă sex cu mine.

Cum ar putea cineva să mă vrea așa? Sigur nu se va întâmpla dacă nu schimb ceva, fac ceva, sunt altcineva.

Ca persoană care a fost grasă dintotdeauna, am fost crescută cu ideea că e ceva profund în neregulă cu greutatea mea, cu forma mea, cu cât de mult spațiu ocup, cu corpul meu și, implicit, cu mine. Revistele, cărțile, serialele și filmele, emisiunile, toate mi-au prezentat întotdeauna un corp demn de a fi dorit, atrăgător, dezirabil – suplu. Toți cei din jur mi-au dat mereu de înțeles că un corp „normal” este unul slab. Adolescenții din jurul meu mereu mi-au arătat, prin bullying și subînțelesuri mai mult sau mai puțin prietenești, că nu aveam corpul potrivit. Familia apropiată și extinsă, bunicii, mama mea îngrijorată, tatăl meu sportiv, mereu mi-au spus tare și răspicat cât de important este pentru ei ca eu să fiu bine, să fiu sănătoasă și să fiu echilibrată, ceea ce desigur, implicit, însemna să fiu slabă. Mi-am spus și eu atunci că nimeni n-o să mă vrea așa cum sunt și am fost mereu, adică nu slabă, adică nu suplă, adică grasă, cuvânt pe care îmi e și acum greu să îl rostesc. Cuvânt care sună ca cea mai oribilă insultă, cea mai teribilă soartă, cea mai groaznică sentință.

Insuficientă dar și prea multă, nu cum trebuie; niciodată cum trebuie, niciodată demnă de a fi dorită. Greșită, greșită, greșită.

Când eram în clasa a 12-a și aveam bacul – lucru pe care eu l-am perceput ca fiind incredibil de stresant – am devenit brusc foarte maniacală. Deși nu era prima dată când mă confruntam cu realitatea afecțiunilor mintale, a fost prima dată când am trecut printr-un episod maniacal așa de lung și de intens. Acum, ani mai târziu, înțeleg mult mai bine suferințele mele mintale, merg la terapie și iau medicația potrivită, însă atunci, afecțiunile mele, având contextul potrivit, și-au făcut un debut spectaculos, pe care, în necunoștință de cauză, nu l-am perceput ca atare. Episodul meu maniacal a fost ceea ce m-a ajutat să trec prin stresul experienței bacului și peste presiunea pe care, dintr-un motiv sau altul, am resimțit-o. M-a ajutat, pe de-o parte, să fac lucruri pe care nu aș fi avut… curaj? încredere? să le fac într-un alt context. Sigur, a fost convenabil că am reușit să gestionez situația în care mă aflam și să mă eliberez de unii factori de stres. Însă, nu pot să zic că îmi convine că am acționat prin prisma tuturor acestor factori externi care m-au împins de la spate, în loc să iau decizii și să experimentez lucruri în mod autonom, informat, relaxat, entuziast.

Mă distrez! Mă distrez? Mă distrez.

Când eram în primul an de liceu, una dintre colegele mele de clasă a murit. Pentru că am fost la înmormântare alături de unii dintre colegii mei, am avut ocazia să aflu că în creștinism (ortodox cel puțin) persoanele AFAB (assigned female at birth) virgine sunt înmormântate în rochie de mireasă. Cumva, mi-am amintit de lucrul ăsta în clasa a 12-a, mi-am amintit că mi s-a părut trist și oribil și dezgustător, deși nu am înțeles atunci ce mă deranja. Am rămas cu imaginea asta ca unică amintire a experienței înmormântării colegei mele, și s-a născut în mine frica și rușinea adânc înrădăcinate. Mi-am zis că eu nu pot să fiu înmormântată așa, nu puteam suporta gândul că aceea aș putea fi eu. Această „tradiție” oribil de sinistră și patriarhală m-a făcut să mă simt atât de murdară și de lipsită de autonomie, de personalitate și de însemnătate.

Trăim vieți așa de complexe și minunate și tot ceea ce e considerat relevant atunci când murim e ceea ce nu am „reușit” să fim din ceea ce vreți voi să devenim – mirese și mame și posesii?

Nu știu cum am ajuns la asta. Adică știu, mai mult sau mai puțin, însă mi-e neclar dacă a devenit așa intens de la manie sau de la nevoia mea de a mă concentra cu putere pe altceva în afară de școală. Cert e că m-am hotărât că trebuie neapărat să-mi „pierd virginitatea” cât mai repede. Nu e ca și când nu simțeam deja o anumită presiune socială, nu neapărat venind din partea cuiva anume, cât că mă simțeam în urmă, de parcă eu nu sunt destul de bună să fac sex măcar o dată, ca marea parte a celorlați colegi și prieteni ai mei. Desigur, acum știu că valoarea mea nu are de-a face cu câți parteneri sexuali am sau nu am și că, de altfel, ăsta e un concept patriarhal dubios cu care am fost socializată. Însă, în mintea mea de atunci și chiar și în subconștientul meu de acum, acesta este unul dintre multele criterii prin care mă evaluez.

Chiar și atunci, deși eram doar un bebe în ale stângii, simțeam și știam despre conceptul de „virginitate” și mai ales de „pierdere” a acesteia, că este unul problematic, arhaic, cis-heteronormativ. Asta, însă, nu m-a oprit din a avea un complex în ceea ce privește lipsa activității sexuale și din a-mi crea tot felul de narative când vine vorba de ce „trebuie” să fac și ce așteptări au cei din jur.

În contextul episodului meu maniacal, al celorlalte suferințe mintale cu care mă confruntam la modul general și al fricii mele de examene, de schimbare, de decizii, am simțit și nevoia de distrageri și de nou. Așadar, am ales să optez pentru ceva care să gestioneze și presiunea resimțită când venea vorba de viața mea sexuală – aplicațiile de dating.

Entuziasm și teamă și nu sunt pregătită de toate astea, probabil, dar nu voi fi oricum niciodată; vreau să mă simt dorită, să mă simt dorită măcar puțin.

De ce trebuie să „pierd” ceva? De ce îmi e „luat” ceva? De ce nu pot să o dau cu entuziasm și trebuie să fie folosite cuvinte așa de disempowering? De ce contează până la urmă așa de mult că e prima oară sau a suta oară sau așa și pe dincolo?

Am petrecut o perioadă de confuzie în care încercam să-mi dau seama, privind lucrurile pe jumătate prin lentila cis-heteronormativă patriarhală și pe jumătate prin ce simțeam a fi, de fapt, adevărat, când anume se poate spune că nu mai sunt „virgină”. Dacă nu mă penetrează vaginal decât superficial, se pune? Dacă facem sex fără penetrare se pune? Și dacă aș face sex cu fete, ce, nu s-ar pune? Atunci asta și aia de ce nu s-ar pune? Ce contează mai mult – faptul că eu simt că am făcut sex și nu mai sunt „virgină” sau normele sociale despre ce înseamnă să-ți „pierzi virginitatea”? 

Nu aș ști să spun când s-a petrecut așa-zisa mea „dezvirginare”, pentru că atunci îmi era prea neclar ce adevăr despre virginitate este cel adevărat. O parte din mine simțea că așa-zisa virginitate ține mult mai mult de intimitate, vulnerabilizare, sentimente interioare, și așa mai departe, că instinctele mele sunt cele care știu mai bine, însă partea din mine care simte nevoia să se conformeze și să facă lucrurile ca la carte(a cis-heteronormativă) nu se mulțumea cu experiența „incompletă”.

Am luat-o încet, mai mult sau mai puțin. Am început să discut cu zeci de bărbați de pe tinder, de obicei mai mari sau mult mai mari ca mine, și să ies prin parcuri sau case ale necunoscuților. Am început cu oraluri, degete și cu încercări nereușite de penetrare. În mod (să zicem) amuzant, totuși, vulva mea nu era foarte încântată de contextul în care se afla. Într-o combinație deosebită de vaginism și dificultate de a avea orgasm, întâlnirile mele erau foarte puțin satisfăcătoare pentru orice fel de plăcere a mea. Nu mai menționez că, din treizeci de bărbați, maxim unuia îi păsa dacă aveam eu orgasm sau dacă eram ok, nu mai zic de altceva. Mă rog, au încercat să fie delicați ăia care știau că sunt teoretic „virgină”, dar asta nu i-a oprit din a încerca să și-o bage-n mine pe bancheta incomodă a mașinii sau în parcul de lângă casă. Dar hei, măcar aveam ce să le povestesc colegilor, iar validarea de la cei cărora le povesteam și de la cei cu care mă vedeam, prin simplul fapt că acceptau să se vadă cu mine și îmi doreau trupul, era intoxicantă.

Pentru că am vaginism, a fost, și uneori încă este, foarte complicat să fiu penetrată, mai ales la început. Nici nu mă penetrasem singură până atunci. Cred că îmi era frică de vaginul meu, sau mai degrabă îmi era frică să nu fac ceva greșit, să nu „stric ceva”. De parcă toți bărbații ăia cis cu care ieșeam știau cu ce se mănâncă un vagin. Metaforic, dar și literalmente. A trebuit să încerc cu mai mulți tipi, din nou și din nou, în multe feluri, poziții, și așa mai departe. Nici unul nu a încercat cu adevărat să mă relaxeze sau să mă excite ca lumea, dar na, ei încercau să o bage acolo. Până la urmă, unul dintre băieții cu care discutam a zis că sigur reușește el. Ne-am văzut într-o cameră de-aia pe care o închiriezi cu ora, am făcut un duș împreună și am trecut la treabă. Camera se simțea de parcă se află în afara existenței. Dușul a ajutat cu relaxarea corporală, dar m-a făcut să mă simt expusă. Preludiul a fost aproape inexistent și anxietatea mea era până la tavan.

Patul și el peste mine și au au au AU au sper să termine mai repede ce experiență oribilă măcar după scap de această povară (a virginității) care atârnă atât de greu; sper să reușească și să scap odată și pentru totdeauna.

Băiatul în cauză a reușit cele propuse, deși a fost o experiență destul de traumatizantă. A durut ca naiba dar măcar a terminat destul de repede. Și hei, a reușit, așa cum a zis – can’t say he didn’t deliver.

După ce am terminat am sunat-o pe prietena mea cea mai bună și am fumat o țigară. Îmi amintesc și acum conversația și ceea ce simțeam atunci. Un mix de ușurare și eliberare intense, de parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă, dar și umilință, durere, tristețe, furie. Nu știam dacă să plâng sau să râd. Deși nu știam să o pun în cuvinte atunci, eram teribil de furioasă și îndurerată de experiența prin care a trebuit să trec, pur și simplu pentru că nu aveam de unde să știu mai bine, pentru că așa am învățat, pentru că presiunea din jur era sufocantă în o mie de feluri și din o mie de motive, pentru că am fost împinsă să-mi urăsc corpul și să-mi detest întreaga ființă, să nu-mi ascult instinctele și să nu-mi pese cu adevărat de dorințele mele, de plăcerea mea, de nevoile mele.

Clar nu se merită tot tam-tam-ul ăsta despre sex, și nu recomand nimănui să o facă de dragul de a o face, dar măcar nu o să mă mai îngroape nimeni în rochie de mireasă și asta contează de fapt. Nu?

După asta am mai avut atunci doar câteva experiențe neinteresante/ eșuate și după ce a trecut bacul nu am mai ieșit din casă un an, deci nu am mai făcut nici sex. Cu toate astea masturbarea mea a început să includă încetul cu încetul și penetrare uneori, acum că nu îmi mai era frică că o să mă rănesc. Până la urmă nu aș fi avut cum să mă rănesc mai mult decât am fost rănită deja. Sigur, existau moduri mai blânde în care să aflu, deci n-o să îi mulțumesc băiatului în cauză și nici situației care m-a împins spre experiențele astea.

Am învățat totuși că adeseori bărbații cis chiar nu au habar despre sex și nici nu le pasă, de obicei, de partenerele lor. Sau poate doar nu contam eu destul, încât să-și dea interesul, gând care nu a ajutat cu încrederea mea în mine și a menținut modelul de sex binging maniacal o luuungă perioadă de timp.

Acum încerc să fiu mai selectivă cu cele și cei cu care aleg să-mi împart timpul și corpul, dar este încă dificil să dezrădăcinez și dezvăț toate lucrurile pe care am ajuns să le cred despre mine și să le simt ca fiind adevărate în întreaga mea ființă.

Acum sexul e și plăcut, deși încă am dificultăți în a mă relaxa, în a îmi da drumul, în a avea încredere în mine și în cei cu care intru în contract. Acum știu și mai multe despre corpul meu și corpuri în general, lucruri pe care le-aș fi știut mai devreme dacă aș fi avut de unde să le învăț.

Acum lucrez la a-mi vindeca rănile produse de sistemul fucked up și integrate în ființa mea. E un proces fără sfârșit, munca de a deconstrui tot ceea ce am învățat despre mine, de a schimba narativele atât de bine înrădăcinate în mintea și corpul meu.

În ziua de azi lucrurile stau mai bine, dar încă lucrez mult și constant la a-mi crea o relație bună cu corpul meu și cu mine. Trebuie să îmi reamintesc zi de zi să fiu blândă cu mine și trebuie să-mi tot repet în minte că my body is not an apology, cum ar zice Sonya Renee Taylor.

Nu sunt greșită, nu sunt prea multă și nici insuficientă, nu sunt „prea” nimic.
Sunt ceea ce sunt și sunt suficientă și merit să fiu dorită și să-mi fie ascultate dorințele și nevoile și merit mult mai mult decât simt că merit și am învățat să/că merit.
Merit sex plăcut și entuziast și orgasme intense cu și de la parteneri în care am încredere și care mă doresc cu adevărat și cărora le pasă de ceea ce simt și vreau și am nevoie.
Merit mai mult decât am primit și decât am sperat și mă bucur că am învățat asta, dar nu am să mulțumesc experiențelor traumatizante, înfuriante, dureroase prin care am trecut chiar dacă experiența mi-a folosit.
Îmi mulțumesc mie pentru că am supraviețuit și crescut și învățat, și le mulțumesc tuturor celor care au fost blânde cu mine și tuturor celor care m-au învățat că merit mai mult.  

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sex și Sexualitate.