Screenshot din lucrarea video lui Aron Madon

Până în momentul în care îți stârpește spiritul – despre cis* hetero* normativitate

de Patrick Brăila

Lucrare video și imagini de Aron Madon

Video concept și montaj: Aron Madon / Muzica: Admina / Filmat: Erik Kun

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni ale unor episoade de violență. ***

Devenirea începe în intimitate

E foarte greu să nu mă gândesc cu furie la acele norme care m-au creionat înainte să devin activist , adică înainte să deschid cu forță ușa către devenirea mea autentică, adică înainte să pricep că trebuie întâi să (mă) demolez dacă vreau să mă reconstruiesc armonios .

Furia a crescut pe măsură ce lăsam ușa tot mai în urmă și pe măsură ce îmi făceam loc, treptat, în jungla toridă a necunoscutului, a neștiutului, a preapuținvorbitului.

Fără să vreau, momentele mele din intimitatea cu alți oameni (fie romantică, fie sexuală, fie prietenească, familială), sunt acelea care îmi apar în minte când mă gândesc la devenirea mea, la mine, cel de acum, mai așezat, mai liniștit, mai blând cu sine, mai eliberat de normativități. Cu cât sap mai în trecut, cu atât înțeleg mai bine că, pentru mine, acele momente au fost cele care mi-au brăzdat parcursul. Care m-au adus aici, care m-au făcut să chestionez totul, să critic, să scap.

Intimă e și amintirea acelei anxietăți teribile, de la 5 ani, când m-am trezit într-o după-amiază fără mama prin preajmă, amintirea acelui nod în gât, acelei greutăți în piept și lacrimi cu sughițuri, alergând prin casă și strigând-o, alergând apoi pe la toate geamurile să o caut pe străzile de afară și în toate fețele blocului. Se dusese până la alimentară. Credea că o să se întoarcă până mă trezesc. Și deși m-am liniștit repede sau mi-am prefăcut liniștirea mai repede (așa cum am făcut de nenumărate ori de atunci), amintirea acelei spaime e prezentă încă în inima mea cu o acuratețe diabolică.

Intim e și primul sărut, de la 10 ani, cu un băiat cu vreo 4 ani mai mare, la țară, sub teiul din fața casei, într-o noapte de vară. Intimă e și senzația de excitare și mirarea mea la simțirea ei prima dată: „Ce-i asta?”.

Intimă e și prima dragoste împărtășită, prima dragoste care mi-a zdruncinat creierii și viața încă de atunci, de la 17 ani, prima dragoste care m-a pedepsit pentru că „nu eram băiat”. Intimă e amintirea acelui orgasm al ei, mimat (?), în timp ce eu eram trimis în baie, ca să nu asist la el, că nu îl meritam, pentru că nu aveam un penis care să i-l provoace.

Intimă, extrem de intimă, e amintirea durerilor menstruale, uneori atât de puternice încât îmi amorțeau mâinile și nu treceau decât cu 800mg de Nurofen și o fiolă de Piafen. Și apoi pizza făcută în casă, din pâine stropită cu lapte în loc de aluat, adusă de mama la pat. Gustul ei acoperea brusc gustul amar al fiolei. Intimă e amintirea sânilor care au început să-mi crească prea devreme, pe la 9 ani, și intimă e și căutarea mea asiduă de a-i aplatiza, pe la 12.

Și vânătaia mea de pe obraz, singura, a apărut tot într-un episod intim, când tata, incapabil să mai gestioneze rezistența mea la nedreptățile lui, m-a dat afară din casă. Aveam 13 ani și m-am gândit, în intimitatea străzilor, că am simțit că ar fi putut să dea mult mai tare.

Nedrept de intim a fost momentul când ea s-a dat cu capul de bord de 3 ori, apoi s-a făcut că leșină, apoi și-a revenit brusc și a început să urle la mine cu spume la gură, după ce încercase să se arunce din mașina în mers. Extrem de intim a fost momentul când am crezut că îmi pierd mințile, când credeam că nu voi reuși niciodată să scap din cea mai neagră relație a mea. Una de după tranziție, una de după ce reușisem. Palmele încă îmi transpiră, anumite zone din scalp încă mă furnică, maxilarul încă e prea încleștat. Și au trecut 5 ani.

Amuzant de intimă a fost și prima mea experiență sexuală cu un bărbat cis, care credea că trebuie să performeze penetrativ, când, de fapt, el doar voia să performez eu penetrativ, dar n-a avut curaj să spună din prima. Ne-am mințit că avem același nume și așa a rămas. Sau cea cu băiatul care era atât de respins de femei cis, încât ajunsese pe Grindr, cărându-și frustrarea heterosexuală. Sau cea cu băiatul care mi-a zis că nu credea că o persoană trans poate să fie așa ok și recunoștea senin că e impresionat.

Intimă e și plăcerea adevărată, împlinită, bazată pe dragoste sănătoasă, pe încredere și pe experiențe anterioare suficiente, încât să simțim că ne putem spune orice vrem, că orice e posibil. Că am crescut amândoi suficient încât să știm că vrem să ne reconstruim armonios împreună, că fundațiile noastre sunt gata pentru noul edificiu și gata pentru oricine ar mai vrea să vină acolo. Că „normativitatea” noastră nu e nici cis, nici het. E doar a noastră și noi ne-o alegem. O normativitate intimă.

screenshot din lucrarea video de aron madon

A juca și a chestiona rolurile

De asta mi s-a părut firesc să intervină și Billie Rose, omul cel mai apropiat de sufletul meu, să fie parte din această discuție.

***

Patrick: Tu m-ai ajutat mult să sparg niște lucruri din capul meu și să mă eliberez de niște poveri. Mai ții minte atunci când vorbeam, cred că eram pe la Severin, despre interacțiuni sexuale genderless? Că eu nu pot să mă raportez la ele așa?

Billie: Îmi amintesc când vorbeam despre topping și bottoming, că ele nu sunt gendered.

P: Și eu ziceam atunci că eu încă nu pot să mă raportez la ele așa, dar după aia mi-am dat seama în timp că și a juca un rol de gen în intimitate e tot un fel de role-play.

B: Este sau poate să fie. Dar eu așa cred, că a juca un rol de gen e identic cu orice alt rol.

P: Cum ai ajuns tu la această înțelepciune?

B: Hm, să mă gândesc… Cred că prin experiență trăită. Am avut niște experiențe în care îmi alesesem să joc niște roluri destul de complexe, cu multe atribute, pe multe axe și una din axe era și genul. Și erau roluri ca „domnul director de la muncă”, și era destul de detaliat referitor la comportament, haine, atitudine, și genul masculin era o componentă. Și mi-am dat seama că pot să joc acel rol cât de detaliat sau nedetaliat vreau, că pot să renunț la oricare atribute și că pot să renunț inclusiv la gen, că nu sunt conectate între ele decât dacă eu le conectez între ele, că nu sunt intrinsec conectate, că nu e decât decizia mea. Și de acolo mi-a venit ideea că pot să fac mix and match în orice configurație, adică orice gen poate să ia orice rol și că sunt diferențe între „doamna directoare”, „domnul director”, pentru că apelez la chestii culturale și stereotipice și că sunt diferențe în felul în care ocupi acel rol, dar că și genul e încă o componentă între ele.

P: Ai fi putut să ajungi la concluziile astea pe cont propriu?

B: Nu cred. Poate sunt unele persoane care ajung singure la concluziile astea, dar cred că majoritatea trebuie să vadă la alții, trebuie să citească undeva. E deja atât de multă informație care vine din societate în mod prestabilit, despre felul în care ne comportăm și ce atitudine să avem și cum sunt lucrurile, încât ne copleșește. Se pune pe deasupra experiențelor noastre trăite și, pur și simplu, în loc să încercăm să rezolvăm atunci când nu se potrivește informația pe care o avem din societate cu experiența noastră interioară, preferăm să trăim în frustrare pentru că e atât de puternică informația venită din societate încât nu mai lasă loc de: bă, poate nu e așa. Și trebuie să vezi la alții sau să citești undeva ca să ai un declic, să îți dai seama că poate există și alte opțiuni decât să trăiești în frustrare.

P: Și cât crezi tu că obiceiurile astea, pe care unii le numesc normativități, cis, het, vin din practici intime? Din norme intime? Ce-a fost întâi? Practica socială sau practica intimă?

B: Mai ales la generația noastră, care a trăit cu televizor și filme și vreun mic escapism pe la porn, cred că informațiile din practicile noastre sunt extrem de influențate de ce vedem. Foarte puțini dintre noi au privilegiul și spațiul să se ducă în intimitate cu partenerii lor și să se gândească: hai să vedem ce ne place nouă să facem. Sunt extrem de rare aceste cazuri, majoritatea se duce în intimitate cu un scenariu pe care îl știe deja și încearcă pur și simplu să emuleze, să reproducă. Și ori li se potrivește, ori nu li se potrivește și se frustrează și stau așa în frustrare.

P: Raportat la societatea noastră, ce primează: frustrarea sau împlinirea?

B: Asta e, că mi se pare că gradul de importanță de a emula ceea ce crezi tu că este normal e mai mare decât să nu fii frustrat. Și atunci apar chestii foarte comune, ca de exemplu: „nu pot să am orgasm prin penetrare și, decât să încerc să am orgasm altfel, caut metode să am orgasm prin penetrare. Adică pare că e preferabil să trăiești în frustrare, să nu ai orgasm deloc, să mimezi orgasmul, decât să încerci să ai orgasm prin felurile în care îți plac ție. E foarte greu de acceptat că poate ție chiar nu-ți place penetrarea, sau să te depărtezi de clișee ca „doar femeilor le place penetrarea”, „trebuie să te penetreze un bărbat și să ai orgasm” ș.a. – că așa ai văzut în filme, că așa știi că e sexul – și e ceva în neregulă cu tine dacă nu îți place asta. Sau mai grav: dacă nu poți face asta.

P: Și asta are legătură cu faptul că societatea e patriarhală?

B: Clar are legătură și cu asta, dar acum cuvântul „patriarhal” are tot felul de înțelesuri. Are legătură și cu faptul că există un singur script sau, mă rog, un set de scripturi care să zicem că, în general, servesc mai degrabă bărbaților, dar sunt și destui bărbați care sunt, la rândul lor, nemulțumiți de el, pentru că ori nu sunt hetero, ori își doresc și ei să fie penetrați, fie că sunt queer sau nu. Dar, în medie, așa credem, că servește unui număr mai mare de bărbați, decât de femei.

P: Crezi că religia joacă un rol în treaba asta?

B: Cred că mai slab la generația noastră, dar clar obișnuia să joace. Încă mai vezi discuții între femei, chiar de vârsta mea, discutând despre faptul că e cumva foarte aiurea să îți placă sexul, că sexul e pentru el și îl faci pentru că vrei să-l ții fericit și e ceva greșit la tine să-ți placă sau să găsești metode să-ți placă. Ok, găsești metode ca să supraviețuiești experienței, dar atât. Că nu mai ești neapărat o persoană bună, valoroasă dacă îți place. Însă pierde tot mai mult teren această idee.

A apărut alt discurs pentru care aș da vina pe Hollywood, care scoate o cantitatea uriașă de comedii romantice, unde sunt mulți bărbați portretizați ca dorind sex fără angajament, pentru care nu e ok să se îndrăgostească, care nu vor să fie în relații. În aceste roluri, sexul e prezentat ca ceva de care ei au nevoie, fără de care le cade pula. Și femeile trebuie să accepte că ele au „instinct matern”, că (doar) ele vor commitment. Eu suspectez că multe persoane intră în aceste roluri pentru că le-au văzut, nu pentru că chiar li se potrivesc universului lor interior.

P: Cum ajungi să chestionezi lucrurile astea? Să începi să te întrebi, măcar.

B: Din nefericire, familiarul e mult mai important decât ceva bun, și repetiția e ceea ce face ceva să fie familiar și adevărat. Nu faptul că e ceva bun îl face să fie adevărat. Poate ajuta doar reprezentarea alternativelor, adică să fii expus și la altceva. Să fie ruptă repetiția în societate, să nu vezi doar același model și să ai privilegiul și șansa să vezi alte feluri de relaționare. În plus, e important și să fii într-un moment al vieții în care chestionezi deja lucruri și ești deschis să chestionezi și asta. Dar dacă ești într-un moment al vieții tale în care nu chestionezi mare lucru (prin terapie, reflecție, etc.), pot veni reprezentări peste tine și să nu vezi nimic. Auzi la multe persoane: dacă mă întrebai acum 10 ani, ziceam „ce-i prostia asta?”.

P: Și mie mi se aplică.

screenshot din lucrarea video de aron madon

Insuportabila greutate a normativității

Fac aici o pauză, pentru că și atunci când vorbeam cu Billie, și acum când transcriu, îmi vine în minte același lucru: felul în care am fost eu în relațiile mele de dinainte de tranziție: jucând rolul stereotipic al unui bărbat cishet. Zâmbesc, că mă gândesc că nu e de nicio mirare că ajunsesem astfel măcinat de depresie, anxietate și niște PTSD, care toate se dizolvau în disforie. Dar, la început, nu știam altă narațiune. Mă simțeam bărbat, deci trebuia să fiu heterosexual, monogam, cu planuri de căsătorie, casă, 3 copii și sex penetrativ din vreo câteva poziții, așa, ca să mă simt mai badass. Trebuia să fiu uneori și mârlan, să mă uit intenționat după alte femei ca s-o fac geloasă, ca ea să își manifeste gelozia, ca eu să mă simt validat. Deși toate m-au taxat, la început, pentru că „mințisem că sunt băiat”. Deși toate au revenit, apoi, sătule de bărbații cishet din viața lor. Iar eu am jucat în continuare.

Nu știam altă narațiune. Nu știam că ar fi posibilă altă narațiune. Iar această conjunctură nu a fost oală sub presiune, a fost un imens cazan închis bine, pe un foc făcut din tot lemnul unei păduri, peste care s-a turnat benzină, din explozia căruia mi-e teamă uneori că nu o să scap niciodată. În cuvintele lui Billie: „nu e suficient doar să vezi la alții, trebuie ca și frustrarea să ajungă la o anumită cotă, încât lucrurile să devină insuportabile, încât să începi să-ți pui niște întrebări”.

***

Una dintre semnificațiile cisnormativității e presupunerea că toți sau aproape toți oamenii sunt cisgender. Multe persoane trans și aliați consideră că e ofensator și dăunător să presupui că toată lumea-i cis, până când menționează că nu-s. De obicei, însoțește concepte precum „binaritatea de gen” sau „esențialismul de gen” (adică presupunerea că o persoană este inerent masculină sau feminină). Cuvântul „cisnormativitate” a fost folosit prima dată în anii 2000, dar prima mențiune academică a sa a fost în 2012, în The Journal of the International AIDS Society.

Una dintre semnificațiile heteronormativității se referă la credința sau presupunerea că toți oamenii sunt implicit heterosexuali. Termenul a apărut la începutul anilor ’90 și își are originea în cartea lui Michael Warner, Fear of a Queer Planet .

Dar nu este vorba doar de atât. Cisnormativitatea și heteronormativitatea sunt niște sisteme complexe, sunt setul normelor și principiilor sociale, de sancțiuni implicite sau explicite, de așteptări și presupuneri care plasează a fi cis și a fi hetero ca singura opțiune valabilă și imaginabilă, cea de dorit, și care face din posibilitatea de a fi trans sau queer o anomalie, o abatere de la normă – o invizibilizează și o exclude. Cisnormativitatea și heteronormativitatea se referă la cum societatea în care trăim e construită să promoveze și să premieze modelul cis și heterosexual de a fi. Ce vedem în filme, ce învățăm la școală, ce ne transmit părinții și modelele sociale: norme de gen cât mai binare, dorințe afective și sexuale cât mai straight. Aceste norme pot să fie atât de internalizate în noi însxne încât ne împiedică în parcursul de eliberare și conștientizare a identităților noastre trans sau queer. Multe reguli nespuse ale acestor sisteme sunt insidioase și greu de lăsat în urmă. Astfel că, atât cisnormativitatea, cât și heteronormativitatea contribuie la transfobia și homofobia din jurul nostru și au implicații atât la nivel social (în rezistența împotriva căsătoriei egale sau în discursul transfob despre „ideologia de gen”, de exemplu), cât și la nivel individual (prin transfobie sau homofobie internalizată, de exemplu).

***

Rămân la concluzia lui Billie: lucrurile trebuie să devină insuportabile, încât să începi să-ți pui niște întrebări. Pentru mine, cisnormativitatea și heteronormativitatea au fost insuportabile.

De multe ori mă gândesc cum mie mi-a fost foarte greu să accept faptul că genul e un construct social, tocmai că mă luptasem atât de mult pentru identitatea mea de gen încât mi-era greu să accept că mă luptam, de fapt, pentru o invenție, pentru un script, o narațiune. Acum sunt recunoscător pentru felul în care se schimbă în jurul meu filozofia despre gen, despre felul în care cisnormativitatea începe să se dizolve, măcar în comunitățile din care fac parte.

screenshot din lucrarea video de aron madon

Atunci când narațiunile se extind

După Billie, am vrut să vorbesc cu Elias Damian, nu numai pentru că bifăm aceeași căsuță identitară, aceea a masculinității trans non-binare, dar și pentru că suntem amândoi activiști, iar el vine din noua generație, între noi fiind o diferență de 11 ani. Și pentru că locuiește și muncește într-un alt oraș decât mine, la Cluj.

Când ne-am întâlnit, era într-un parc, vindea înghețată, iar printre clienții cărora le dădea să guste arome de fistic și mango, mi-a vorbit despre deveniri, transness, sănătate mintală și osmoză socială.

***

Patrick: Cum ai ajuns să identifici tiparele care îți făceau rău, să scapi de ele, ca apoi să devii autenticul tu?

Elias: Limbajul ăsta, de a trebui să spargi pentru a (re-)construi, nu a rezonat niciodată cu mine, până recent, când am înțeles. S-a-ntâmplat, și am văzut cumva în retrospectivă, că pe parcurs chiar nu s-a simțit așa. Parțial, a fost și pentru că growing up am existat în dualitatea de a fi neurodivergent fără să știu cine sunt, și a fi atât de deprimat încât să nu simt nimic niciodată. Atunci nu aveam nicio viziune de ansamblu. Legumeam. Nu că a fost pe nesimțitelea, numai că procesele mele cognitive se întâmplau în fundal. Eram fie foarte depresiv, fie îmi căutam un job, fie munceam non-stop, însă în spatele creierului musteau chestii și tot ce puteam să fac era să citesc.

P: Ce chestii musteau?

E: Ar trebui s-o iau cronologic. Când eram mic, adică înainte să am internet, habar n-aveam de mine. Și sărim direct la adolescența timpurie când am realizat că sunt atras de femei și era ca un fapt divers despre mine. Nu era nicio chestie dubioasă, era ok, știu un lucru despre mine. Și asta a atras după sine fascinația mai pe larg despre subiect… am început să intru pe internet, să citesc despre cultura LGBT, să am acces la forumurile internaționale (cam prin 2006-2008). Chestii despre incluziune, despre identitate de gen, despre identități fluide, despre atracție. Dar nu puteam empatiza cu ele, că nu eram capabil de empatie, le acumulam pasiv și când aveam un mediu un pic mai blând, aveam câte o revelație minoră. Dar revelațiile despre mine au venit mult mai târziu.

P: Deci întâi despre lumea largă și apoi despre tine?

E: Da, da, eram oh, persoanele trans există, dar eu acumulam informație abstractă, enciclopedică. Apoi am plecat la facultate, am avut relații interpersonale toxice, dar cu timpul, din ce în ce mai ok. Au început să apară tot mai multe lucruri pozitive în viața mea, lăsându-mă să simt, să-mi identific simțirile și să-mi dau seama de chestii legate de identitatea de gen și atracție. Când mi-am dat seama că sunt trans aveam 21 de ani. Înainte, eram într-o relație super nasoală și cu ocazia unui drag party, m-am binduit [folosirea unui binder, n.e], dar n-a făcut click din prima. Mi-a spus persoana aia, cu care mă simțeam mizerabil, mi-a zis: „bă, nu te-am văzut niciodată așa fericit”. Pac, punem asta in the back of my mind.
Pe repede înainte încă 2 ani, când sunt într-o relație nu super, dar mult mai ok, alt party, îmi leg pieptul din nou și face click și pentru mine că sunt capabil să-mi simt fericirea aia, că radiam. Holy shit, mă simt minunat, mă simt acasă în corpul meu, nu-s cis. A fost și faptul că am avut contact cu idei ca: n-ai nevoie de disforie ca să fii trans sau nu trebuie să ai tentative de suicid sau să te mutilezi de disforie ca să fii trans. Acumulasem niște idei mai sănătoase și când am putut să le corelez cu experiența mea, atunci a făcut click totul odată. De acolo, a escaladat rapid. Și pentru că rezolvasem deja anumite chestii pe partea asta, mi-am dat voie să-mi explorez și atracția față de bărbați. Am mers de la: a avea repulsie față de ei, din punct de vedere sexual, la hell yeah!.

P: Same. Vrei să încercăm să jonglăm un pic în jurul noțiunii de „disforie de gen”? Mai ales din perspectiva cis-heteronormativă?

E: Ce crede societatea am internalizat și eu multă vreme și m-a blocat. Și țin minte mai multe gânduri de când eram mai mic, care, în retrospectivă, mi se par hilare, gen: „ce îmi doresc să fiu trans, pentru că atunci aș avea voie să fiu bărbat”.

(Râdem amândoi.)

E: Cumva, învățasem parodia ridicolă cis-het-normativă a ceea ce înseamnă să fii trans. Știi de mic, eventual de dinainte să vorbești dacă se poate, că trebuie să te urăști continuu și perpetuu și cât de greșit e totul. Iar experiența mea, nefiind atât de clară, normal că m-a blocat cu totul, că eram ceva de genul: a, păi nu-s asta, că nu întrunesc criteriile astea pe care le-am învățat prin osmoză socială.

***

La standul din parc unde Elias vinde înghețată, vine o mamă să îi cumpere copilului înghețată. Revine apoi, privind de sus telefonul lăsat pe tejghea:
— Îți mai bag o idee în cap, despre cultura lesbiană și normativitatea ce vine din ea, că m-a blocat și aia.

Și revine către alți clienți, zâmbitor și cu invitația de a gusta din înghețată dacă își doresc.

***

P: Tu crezi că disforia de gen are vreo rădăcină în cisheteronormativitate sau este o consecință a sa?

E: Pentru unii, absolut, pentru că văd foarte clar, din postura în care sunt în comunitate cum au internalizat niște norme. Poate mai mult pe partea de cisnormativitate, „bă, tre’ să fiu înalt, că altfel sunt ultimul pișpirel”. Adică au o imagine normativă despre ce înseamnă un corp masculin, încă au în cap idealul cis masculin la care vor să acceadă. Parțial înțeleg, că am și eu unele chestii care-s compatibile cu imaginea respectivă.

P: Ca de exemplu?

E: Imaginea tipică de bodybuilder. Cu toate că nu o vreau pentru că este un ideal cis – oricum e ieșit din normă și nu o vreau ca să mă integrez într-o normă sau într-o comunitate, nu vreau să mă integrez cu alți bodybuilderi. O vreau pentru că îmi place și nu o simt ca pe o constrângere sau ca pe o chestie de conformare la niște standarde ale societății largi. Aș presupune, de exemplu, că era un artefact al felului în care îmi procesam eu trăirile pe vremea când nu știam că-s trans. Eram gras, credeam că mă dezgustă propriul corp pentru că era neconform și pentru că asta auzeam și din afară, dar nu eram total convins. Aveam o intuiție că nu asta e de fapt problema, dar aia era cea mai plauzibilă explicație atunci pentru mine. În timp, am clarificat care era treaba, iar pasiunea pentru culturism a rămas.

P: Mă întorc un pic la ce ziceai mai devreme despre felul în care unii oameni din comunitatea trans se raportează la aceste idealuri cis. Crezi că asta este disforie de gen, este transfobie internalizată sau astea două pot fi sinonime, în orice măsură?

E: Nu știu… Sigur se suprapun. Uite, e o chestie interesantă și nu aș ști să îți delimitez foarte clar, pentru că îi văd vorbind numai despre ei, adânciți în propria lor suferință. Și aș putea să-mi fac o idee mai bună dacă ar aplica gândirea și simțirea lor asupra altora. Cumva, când tu zici că „bă, ce scund sunt, e groaznic”, dacă ești destul de suferind, nu extinzi gândul că oare cum s-or simți și alții care-s cât tine sau mai scunzi ca tine. Sau, ar trebui sa nu se simtă la fel ca tine persoanele respective? Nu te gândești într-acolo, ești numai în mintea ta.

P: În aceeași măsură, și disforia de gen, și transfobia internalizată pot cauza foarte multă suferință. Dar este vreo diferență între ce fel de suferință pot cauza?

E: Numai din perspectiva mea, mă gândesc la ele ca la o diagramă Venn și e o suprapunere foarte mare. Cumva, transfobia internalizată adaugă peste, pentru că te obligă să confrunți în interiorul tău o grămadă de chestii. Invariabil, dacă participi în comunitate și nu ești singur și izolat, dai de o varietate de persoane trans și o să te lovești de o grămadă de biasuri și chestii internalizate. Dacă le conștientizezi ca atare, bine, le procesezi, dacă nu ești destul de conștient, le externalizezi, le impui, dai în alții. Când ai o apartenență la un grup și majoritatea persoanelor din grupul ăla se caracterizează ca „dezgustător”, „not ok”, se răsfrânge asupra ta. E cel puțin o influență oprimantă și inhibantă. Și eu acum am un sentiment înecăcios, numai când mă gândesc la asta.

P: Eu am o definițioară pentru transfobia internalizată, cred că mi-a venit în cap într-una din căutările mele de vindecare. Și vreau să-mi spui ce crezi despre ea: transfobia internalizată e o persoană cis prinsă într-un corp de persoană trans.

E: (Râde) Bă, bună asta, da. Sută la sută.

P: Vreau să mă întorc la o amintire de-a mea cu tine, că mi-e super dragă. Ultima dacă când ne-am văzut, în februarie 2020, la Cluj, făceam sandvișuri într-o casă plină de oameni și nu purtai binder. Și asta m-a impresionat profund, pentru că atunci nu mi-aș fi imaginat să nu port binder de față cu acest grup de oameni, chiar dacă îmi sunt prieteni și chiar dacă suntem la cineva acasă. De atunci, m-am mai eliberat și asta datorită ție.

E: Oh, thank you! A contat și terapia hormonală, și pentru că sunt mai bine psihic. Nu numai că fizic s-a schimbat raportul volumetric cu restul corpului, dar sunt și mai echilibrat acum.  Însă, e și pentru că mă simt non-binar. Am o relație fluctuantă cu disforia față de părțile corpului, și dacă nu-mi face nimeni ceva hateful, sunt relativ ok cu pieptul meu. Dar, în general vorbind, my chest dysphoria is low enough ca să-mi pot prioritiza alte nevoi. De exemplu, acum port un sports bra. Pentru mine, acum, binderul e pentru „hai să ne îmbrăcăm frumos”: packer, binder, cămașă închisă până la gât, pantaloni frumoși. Chiar a remarcat partenera mea că: I put my dick on pentru ocazii speciale. (Iar râdem)

P: Observ și eu că latura mea non-binară crește lent, dar constant.

E: E o schimbare filozofică în felul în care vedem genul și sexul ca și caracteristici fiziologice. Eu cred că pe mine și asta m-a ajutat foarte mult, pentru că îmi informează și felul în care mă identific cu privire la identitatea de gen. Pentru că sexul nu este binar, nu există o binaritate despre care să vorbim. Toata lumea e non-binară, pentru că se plasează undeva pe spectrul ăsta cu distribuție bi-modală, chiar dacă e lângă unul din cele două vârfuri. Numai că persoanele cis vor fi cis și e ușor să binarizezi lucrurile. Principial, sunt inconfortabil cu ideea că disforia e foarte determinată social, cred că este o idee periculoasă, dar suntem creaturi sociale și suntem chiar creaturi ale vremurilor noastre și nu pot nici să neg chestia asta, chiar dacă nu-mi place și se simte periculos de explorat. Clar are origini mai profunde, și e foarte sensibilă la a fi declanșată sau intensificată social. Acum depinde și de fiecare. Noi avem experiențe similare, dar dacă aș sta să vorbesc cu alți dudes de pe grup, ar zice că le zic ozn-uri. Pot să vorbesc numai despre experiența mea și încerc să nu uit că sunt și ei acolo.

P: Crezi că sănătatea mintală are vreo legătură cu cisheteronormativitatea? 

E: Normal. Cisnormativitatea și heteronormativitatea au fost factori pentru a mă simți de căcat și a internaliza multe rahaturi și mecanisme de control foarte puternice. Până în momentul în care îți stârpește spiritul. Eu am știut foarte clar. Emoțional, m-am dezlipit de familie târziu, pe la 18-19 ani. Până atunci, știam că nu am mult loc să rezist sau să mă exprim, și am internalizat lucrurile astea. Îmi vedeam de treaba mea în colțișorul meu foarte mic și mărunt și mă exprimam under the radar. Era o uzură extraordinară a resurselor. Și te uzează până în punctul în care pierzi legătura cu cine ești, cu dorințe, preferințe, afinități și capacități pe care le ai intrinsec. Poate eram astrofizician acuma. Normativitățile astea au avut o pondere foarte mare în sănătatea mea mintală deja precară, și mi-a impactat negativ dezvoltarea personalității. Până să-mi revin, cel puțin – și e încă un work in progress.

P: Crezi că avem nevoie de normativități?

E: Într-o anume măsură, la un nivel mult mai puțin sofisticat, felul în care relaționăm noi, ca  societate, are nevoie de niște aspecte de normativitate. Indiferent de ce fel de organizare am avea, și în anarho-sindicalismul meu de vis or să fie niște normativități. Numai că nu le vreau opresive. Pe de-o parte.

Pe de altă parte, ca și necesitate psihologică, cred că ni le construim, indiferent de mediu și de cine suntem și cât de radicali suntem. Creierul uman funcționează în stereotipii, pentru că sunt scurtături. Ce ne diferențiază foarte mult e capacitatea de a lăsa stereotipizările să se întâmple în creierul nostru, dar să le conștientizăm și să le criticăm.
Nu sunt ideologic rezolvat, nu am o viziune concretă, completă. Dar cred că, nu numai că nu avem nevoie de normativități, dar și că sunt foarte dăunătoare. Nu numai normativitățile astea care țin de majoritate, că și noi suntem capabili de multă agresiune laterală, să ne polițienăm unii pe alții este foarte înecăcios și foarte toxic. În comunitatea LGBT, pe când credeam că-s lesbiană, nimeni n-a fost agresiv în a le ranforsa neapărat, bine că nu erau TERFele pe atunci, dar am internalizat normele astea de cultură safică. Că bisexualitatea și monosexualitatea sunt foarte distincte și cu diferențe foarte bine conturate: ești una sau alta, lucruri care sunt adevărate pentru alții. Cunosc oameni care operează în parametrii ăștia pentru că se identifică cu ei, numai că pentru mine, fiind autist și învățând convențiile sociale schematic, a fost: „aha, deci ăsta e modul în care există categoria asta de oameni? Ok.” Mulți autișți o să-ti spună că se simt ca niște extratereștri antropologi studiind umanitatea și jucând un rol. Și descrierea asta mi se pare că verbalizează foarte bine sentimentul ăsta de un zid transparent între mine și alți oameni. Iar asta colorează felul în care mă raportez la orice norme, în orice comunitate.
La ce vreau să ajung e că, chiar dacă s-au mai organicizat lucrurile în timp, am internalizat cumva nedigerat estetica și normele comunităților de lesbiene, și asta m-a blocat super mult. Gen, e normal și ok să fii o femeie super masculină, lesbiană butch, hobby-urile nu au gen, etc.. Și ideile astea sunt sănătoase pentru persoanele care au nevoie de ele. Pe mine, în schimb, mă blocau în ideea că pot fi orice îmi doresc, dar pot fi orice atâta timp cât rămân femeie. Pentru că… cisnormativitate.

***

De fiecare dată când vorbesc cu Elias, rămân cu o căldură în piept și cu o minte mai limpede.

Inevitabil, mă gândesc și la diferențele dintre noi. Oare dacă eram mai apropiat de vârsta lui, puteam și eu să ies într-un sports bra pe stradă și să-mi port packer-ul numa’ la ocazii? Oare dacă eram și eu un antropolog extraterestru studiind umanitatea, mi-ar fi fost mai greu să aflu despre identitatea mea de gen? În câte direcții se pot ramifica toate aceste subtilități și aceste căutări? Și se opresc vreodată?

Sper că nu. Deși la început aceste căutări și descoperiri mă speriau, acum parcă le aștept cu nerăbdare. Că nimic nu va mai fi insuportabil, că nimic nu-mi va mai „stârpi spiritul”.

Mai sper că nimeni și nimic să nu mă mai oprescă din călătoria mea continuă spre autenticitate, nici măcar eu. Și nici pe ceilalți.

Și sper că, undeva, cândva în viitor (pe care-l sper mai apropiat decât îl cred), cisnormativitatea, heteronormativitatea și celelalte -atea, să devină noțiuni arhaice.

Fotografie din expoziția Teoreticențe, de Mihaela Vezentan

Acest text face parte dintr-o serie de 7 cercetări din cadrul proiectului „Teoreticențe”. Vei găsi pe site și cercetări despre male gaze / antispeciism / sanism / feminism liberal & feminism anticapitalist / cancel culture / consimțământ.

Patrick Brăila

e activist trans și cineast. Îl găsiți pe instagram @patrickbraila

Aron Madon
Aron Madon

este artist vizual, bodyguard, poet, actor și dansator.

Identitate • Corp
Taguri: anxietate, autocunoaștere, binaritate, biopolitică, cisheteronormativitate, cisnormativitate, corp, gen, heteronormativitate, identitate de gen, intimitate, LGBT, masculinitate, masculinitate toxică, non-binary, orientare sexuală, queer, relații, sexualitate, suferință, transfeminism, transfobie, transgender, tranziție, traumă