Pe ritmuri queer – Poeme Breaking The Waves

de Flavius Sindie, Irina Iacob și Aexea Rana
Ilustrații de Paul Petrar

Aceste materiale sunt rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizate împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Poemul lui Flavius Sindie și videopoemul Aexeei Rana au fost realizate în cadrul grupului Poezie-Proză coordonat de Medeea Iancu. Poemul SKIN DEEP, al Irinei Iacob, a fost scris în grupul Societate-Comunitate, coordonat de Laura Sandu. 

***

glasurile: poem de recunoaștere a trecutului

 

de Flavius Sindie

cel înțelept va spune mereu adevărul
căci gura sa de aur
a mistuit foc iar cu iubire
a îmbrăcat aceste oase

în această înghesuială
a limbilor de foc

am spus
ni s-a dăruit modalitatea

de-a alege:

un templu făcut pe oasele altxra
pe sângele altxra
numit poem, operă, sacrificiu
numit obiectul sacru

în această înghesuială
a limbilor de foc

am spus
a fost suferință a fost
resemnare a fost clopotul
a fost disforie. a fost dorință
a fost dorință
a fost tot acel aer așa de redundant
așa de sufocant așa de nu vă vreau liberx
în clopotul de aur al limbilor de foc

s-a vrut din toate acestea
să fim
mulțumitx
să fim
disciplinatx
recunoscătoarx
căci cele mai frumoase podoabe
noi azi le purtăm

am spus

a fost suferință a fost
resemnare a fost clopotul
a fost disforie. a fost dorință
a fost dorință
a fost tot acel aer așa de redundant așa
de sufocant așa de nu vă vreau liberx în
clopotul de aur al limbilor de foc

am spus

tu ce podoabă proiectezi?
una înțeleaptă sau non-înțeleaptă
una discutabilă sau indiscutabilă
una cuviincioasă sau
necuviincioasă una disciplinată
sau nelalocul ei?

în această înghesuială
a limbilor de foc

atâtea podoabe
și atâtea derivate
a podoabelor
nu este mâna nu este brațul celui
puternic ce inimă corp și pix răsfrâng
sunt vocile celxr ce strigă după ajutor

în această înghesuială
a limbilor de foc

am spus
a fost suferință a fost
resemnare a fost clopotul
a fost disforie. a fost dorință
a fost dorință
a fost tot acel aer așa de redundant așa
de sufocant așa de nu vă vreau liberx în
clopotul de aur al limbilor de foc

am spus

a fost suferință a fost
resemnare a fost clopotul
a fost disforie. a fost dorință
a fost dorință
a fost tot acel aer așa de redundant așa
de sufocant așa de nu vă vreau liberx
în această înghesuială
a limbilor de foc

actele din trecut
recunoscute îi arată
nemulțumiți
printre ruinele acestor
zile rămân glasurile
noastre

rămâne rușinea

pentru ei:
o liniște ce pare
că mereu îi va trăda.

SKIN DEEP 

 

de Irina Iacob 

E de ajuns să calci strâmb o dată
E de ajuns să calci strâmb o dată ca să aluneci
Eu nici nu vreau să privesc în jos.

M-am născut cu un strat de protecție lipsă.
Pielii mele îi lipsește un strat de protecție
–Așa m-am născut
Mi se usucă tare la încheieturi și-mi ies niște bube urâte.
Câteodată mă scarpin rău, atunci îmi crapă pielea.
Prin crăpătură intră totul în mine.
Simt totul cum se plimbă prin mine.
Mă feresc, sar, fug, îl scutur, îl plesnesc,
Mă gâdilă,
Mă scarpin
pe umeri, în cot, la gleznă, pe claviculă, pe piept, pe claviculă, pe gât, pe piept, pe claviculă, pe gât, pe gât, pe gât, pe gât
Mă potolesc când obosesc.

Mi s-a părut o veșnicie când am alunecat.
Căzusem vreo 10 centimetri. Am bâjbâit un pic.
Deci asta e prima treaptă. Noroc că m-am oprit aici.
Ei mi-au povestit. Scara continuă și poți să cazi și mai mult.
Nu știu unde se termină. Dar vin mai multe trepte în care poți să-ți rupi scheletul. N-am verificat. Priveam în sus. Nu voiam să mă mișc.
Capul mă durea și mi se tot lăsa pe spate.
Totul se zguduise prin mine și își găsea iar un loc
Atât de frenetic încât mi-a schimbat centrul de greutate
Și m-am rostogolit.
Nu în jos.

Puțin la stânga pe diagonală, peste o potecă de pietriș, printr-un tunel, până într-un luminiș. În fund e un perete. Sunt atât de amețită încât văd toate culorile la un loc. Deschid ochii. Culorile nu dispar. În fund nu e un perete.
Culorile mi s-au prins de mână și nu vreau să le dau jos. Le pipăi, îmi înmoi degetele în ele, se scurg, mi s-a afundat întregul corp, se mișcă. Nu știu încotro. Dreapta și stânga nu mai există. Cred că privesc în față și mă trezesc în sus, în momentul următor mă întorc în spate care acum e jos.
Mă mănâncă pielea.
Disting forme, profunzime. Privesc și sunt privită. Reușesc să pășesc și văd unde calc. Îmi vine să mă scarpin.
Pielea mi se crapă din interior.
Stau față în față cu toate și împreună cu totx.
Se pare că totul nu era tot.
Se târăște din mine. Se împrăștie. Se amestecă. Se dizolvă.
Învăț din nou să mă orientez.

Într-o dimineață m-am trezit și nu ți-am spus „bună dimineața”.
„Nu-i așa că șaizeci și trei și cu treizeci și șapte fac o sută?”
Eu avusesem o revelație, iar tu erai cu gura până la urechi când mi-ai răspuns. La grădiniță îmi învățam prietenele să facă puzzle și îmi împărțeam pachețelul. În vacanță mă sprijineam de statui și citeam.
Te luam mereu în brațe.
La mesele de familie știam când să ascult, când să plec și să mă-ntorc, când să răspund la întrebări și, mai ales, când să fiu mândră că vorbești despre mine.
Îți părea rău că nu dorm la prânz și că nu mă joc cu păpuși, totuși;
Am fost un copil ascultător.

Îmi spui că nu mă cunoști
Că vrei să mă cunoști și nu te las
Te gândești cum am mers la festival și nu ți-am spus
Cum am ieșit la bere și nu ți-am spus
La nopțile în care nu sunt acasă
La conversațiile pe care le port cu prietenele mele
Nu înțelegi ce au ele și nu ai tu
„Doar în noi poți să ai încredere.”
Îmi spui că meritai mai mult
De la noi
De la mine
Iar eu continui să alunec pe lângă tine
În jurul tău
Și tu nu vezi.
Nu învăț la informatică.
Nu dorm destul.
Nu port eșarfe pică stângaci pe mine de mă sufocă și le urăsc dar tu ai vrea să-mi cumperi eșarfe.
Nu sunt un copil stresat.
Dacă aș avea ambiția acelei colege de clasă aș ajunge departe dar eu sunt o leneșă. Plâng înainte de concursurile de matematică.
Nu am empatie.
Nu mai citesc.
Nu te mai îmbrățișez.
Și nu înțeleg de ce nu vezi că te ascult
Când e important și când contează.
Nu învăț sunt slabă nu am ambiție nu-ți povestesc despre mine
Dar când mi-ai zis să nu-i dau de înțeles vreunei fete că o plac, că e jale Am fost un copil ascultător.
Când ți-ai dorit să fiu mai feminină
Am fost un copil ascultător.
Gențile, cizmele înalte, tocurile, rochiile, bluzele din catifea
Le cumpăram împreună și acasă le probam și ieșeam în sufragerie
Nimic nu ziceam când îl auzeam pe domnul S
C-ar fluiera după mine pe stradă.

27 septembrie

Ce bine îmi stă cu părul în coadă și în hanorac. E proiecția mea plată din reflecția în geamul din metrou, la care mă tot uit de când am urcat. Așa sunt superbă. În mom jeans și în hanoracul ăsta bleu.

28 septembrie

Am CEL MAI TARE orgasm din viața mea.

29 septembrie

Merg foarte repede pe stradă că-s mereu întârziată și stau cu ochii fixați pe vitrine de unde mă privește cineva și cât din mine sunt corpul meu și cât din mine sunt fața mea câte vitrine atâtea perechi de ochi.

30 septembrie

Vreau să fiu în stația de tramvai, să-mi apropii obrazul de obrazul tău, să-ți simt respirația și suprafața pielii, să știu că acasă vom face sex fără griji și să-mi placă să-mi placă să-mi placă.

1 octombrie

Când îmi minimalizez coming out-ul și cred că mă victimizez dacă vorbesc despre el, asta e tot o formă de homofobie internalizată.

2 august

și sunt pe plajă. Am înotat până în larg și îmi simt corpul viu. Ies din mare și găsesc o piatră portocalie în formă de inimă. Îi întind Mariei piatra și o fac să promită să nu o piardă. Ea își pune piatra în sutienul costumului de baie și mi se pune un nod în gât și nu-mi mai simt corpul.

Eu și Maria suntem prietene de mult timp. Ea e mai mică decât mine cu doi ani, am locuit în același cartier, am văzut-o crescând. Unui coleg de liceu i se părea că semănăm atât de mult, încât pe mine mă striga Maria, iar pe ea, Irina. De obicei, asta e genul de poveste pe care o spunem când întâlnim oameni noi pentru că râdem, le spunem

Semănăm?
Noi nu credem că semănăm,

oamenii se uită puțin contrariați și, oricare ar fi răspunsul lor, noi continuăm să râdem și să le întindem o fărâmă din intimitatea noastră. Totuși, câteodată, vom fi doar noi două sau cu prieteni buni, vom vorbi sau vom dansa sau doar vom sta, Maria va accentua un cuvânt într-un anumit fel sau va face vreun gest foarte specific, iar mie mi se va pune un nod în gât. Câteodată nu voi ști ce s-a întâmplat cu mine, de ce mi se va zgudui impresia de control și de siguranță, ce griji sau complexe de-ale mele voi fi recunoscut în ea. Azi, pe această plajă, știu exact ce s-a întâmplat. Îi spun asta și Mariei.

OMG.
Nici nu vreau să-mi imaginez.
Nu știu ce aș face dacă aș avea sânii la fel de mari ca ai tăi.
Vai, aș… nu, nu știu.

Maria nu știe cum să reacționeze și nici nu-i cer să știe cum să reacționeze. Îmi zâmbește puțin stânjenită, puțin compătimitoare. Mă întorc în larg, plutesc și toată ființa mi se concentrează într-un montaj. mai ai puțin și o să te piși din picioare. o după-amiază petrecută în fața oglinzii și operațiuni imaginare asupra corpului. mai pune-ți și tu tocuri. bărbați care privesc din cap până-n picioare. ești exemplul meu de feminitate. tricouri largi în care corpul e plat. recit o poezie, sunt cea mai frumoasă femeie. mi se usucă gura,

Așa că ies pe mal să beau apă. Pe Maria nu o văd din prima. Ea s-a întins pe o stâncă în mare, are ochii închiși și îndreptați spre cer. Eu știu că ea e departe acum, în urmă cu câteva mii de ani, pe o stâncă sau într-o pădure, pe munte, pe o insulă, într-un templu. Acolo e mereu soare, Maria e bronzată și miroase a sare. Se aude o muzică blândă. În spațiul ei nu contează agitația sau confuzia. Mă apropii cu grijă. Maria scoate piatra din sutien, mi-o întinde și îmi zâmbește.
Uite, nu am pierdut-o.
Și îmi dau seama câtă tandrețe simt pentru ea.

Emoțiile mele sunt în jurul inimii și dispersate fix sub piele
Mai suportabile când îmi colorează pielea.
Sunt în aceeași cameră de 12 metri pătrați
Îl cunosc pe fiecare
Obloanele sunt galbene și așa rămân.
Acum aerisesc.
Acum îmi fac patul.
Pot să rămân în camera asta pentru totdeauna
Și să o umplu de culori dacă am nevoie

Cute Deceiver – videopoem

 

de Aexea Rana

tot sângele din corpul meu lipsește
am aflat când mi-au urlat tot felul de jucării care circulă de acolo aici, din magazine pe străzi
transpirând prin blăniță sânge proaspăt
de parcă au fost scăpate și s-au murdărit
corpul meu mort este locul unde mă găsesc
am căzut acolo demult și m-am ridicat într-o clipită

Videopoemul Cute Deceiver este dedicat copiilor queer care trăiesc în opresiune. Acest material este împotriva subiectivizării acestora la condiționările societale dominante, de orice fel.