Pentru a-ți găsi numele

„Furne, adă mamă roșiile alea odată.”
„Furne, hai, citește-mi ceva despre furnici.”
„Furne, ce bine ești!”

Așa îmi răsună vocea ei în cap, vocea ei de acum o lună, vocea ei de acum un an, de acum zece ani, de când eram copil. Ea mi-a zis prima pe numele meu. Și ea mi-a zis prima complimentul meu preferat, „ce bine sunt”, care parcă cuprinde totul, sau tot ce mă interesează să aud. La părinții mei a durat mai mult să-l accepte, voiau să-mi spună pe numele meu de la naștere, dar deja de la zece ani am început să nu mai răspund la el. Pentru buni, nu. Ea a fost cea mai înțeleaptă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, de fapt, poate singura, pentru că pe toți ceilalți cred că i-am comparat, fără să vreau, cu ea. Faptul că nu mai e… nu e ceva ce pot să accept.

Respiră adânc, Furne. Ea ar fi spus:
„Poți să faci asta. Te-am pregătit pentru asta. Pentru orice.”

De când eram copil, toată viața, buni ne-a pregătit pentru a supraviețui. Nu am mai auzit de alți copii să fie atât de pregătiți. Asta e pentru că, mai demult, părinții își pregăteau copiii așa, cum puteau și ei, pentru muncă, pentru societate, pentru măritiș, dinastea. Că îți scapă pământul de sub picioare, că îți cade cerul în cap, nu erau lucruri atât de serioase pe atunci. Deși mulți dintre ei trecuseră prin schimbări reale, de regim politic, de economie de piață, multe lucruri care arată cât de fragilă e lumea. Dar să nu mai rodească culturile, să plouă prea mult sau deloc, să ardă pădurile, să cadă curentul… astea nu făceau parte din pregătiri. Pentru buni însă, astea erau muncile noastre de zi cu zi. De aceea am și ales să învăț să programez, deși apoi aș fi vrut să fi învățat horticultură, sau să studiez furnicile. Dar buni a zis „nu poți să le faci pe toate, Furne. Le va face altcineva și pe acelea” și le-a făcut, în sensul în care, a găsit pe cineva să le facă. Buni și cu tatăl meu puteau găsi pe oricine.

„Furne, dă-te jos de acolo… nu, nu pe acolo. Sau meri mai sus, numa’ nu sta pe creanga aia!”

Când eram copil, buni mi-a dat voie să fiu. De fapt, buni mi-a dat și casă. M-am născut în primul sfert de secol, în anii primei pandemii, când afacerile se închideau și dădeau afară oamenii, dar chiriile tot trebuiau plătite. Mama mea mi-a zis doar că a fost o perioadă grea, în toate felurile, și că noroc că m-am născut ușor, că toți medicii erau obosiți și nici nu știe dacă ar fi putut-o ajuta. Pe vremea aceea părinții mei stăteau la oraș, însă imediat după ce m-am născut n-au mai putut plăti nici chiria, nu mai aveau niciunul de lucru, și au fost nevoiți să se mute. Tatăl meu a dat de buni, prin nu știu ce miracol, care pe atunci primea chiriași la un preț foarte mic, în schimbul ajutorului la grădină. Fiindcă nu aveau nicio opțiune mai bună, părinții mei s-au mutat la ea, și, cu timpul, au devenit așa de legați că buni a devenit buni, mama mea s-a ocupat de grădină, și acum, uite, casa mi-a rămas mie.

„Frune, casa îți rămâne ție. Tu vei știi ce să faci cu ea.”

Oare? Îmi amintesc mâinile ei în ultimele săptămâni, slabe de se vedeau venele, și pielea atât de fină, atât de moale. Dacă o atingeam cu atenție, găseam juliturile, iar în palmă se simțea asprimea. De unde ai arsura asta, dar tăietura asta, dar bătătura asta? De când mă știu, îi puneam atâtea întrebări, și când n-avea răbdare zicea: „întreabă-mă mai târziu”. Și dup-aia nu uita, niciodată, când se punea să se odihnească mă chema și zicea: „no, ce voiai să-ți povestesc?” Și știu acum că nimic din ce mi-ar fi povestit nu ar fi fost îndeajuns pentru asta. Pentru lipsa ei. Ca o negură uriașă în lume. Nu, nu doar o lipsă. O împărțire a lucrurilor. O altă prezență.

„Și când mă duc, rămâneți voi. Hai, Furne, știi tot deja. Mi-am pregătit haina și nasturii, acolo sus, în dulapul din dormitor.”

Au venit atât de mulți oameni la înmormântare, atât de mulți, că s-a blocat strada principală din oraș. E un oraș mic, da, dar erau sute. Nu știu câți. Fiecare știa ce are de făcut: să vină cu propriile semințe, cu propria mâncare, cu propriul cort. Să împartă cu ceilalți, să planteze, să facă schimburi. Să jelească. Să se organizeze.

„Și să puneți muzică, să dansați, că ce-i o întâlnire de oameni fără dans?”

Nu pot cuprinde moștenirea ei în propria minte, iar eu am fost acolo încă de la început. Și asta e moștenirea ei, ceva ce nu poate fi cuprins. Încă de când am fost copil, mi-a zis: „Furne, ție îți pasă de lumea asta. Așa că ascultă-mă pe mine: e pe ducă. Trebuie să facem ceva.” Și mi-a zis, pot să învăț asta, sau asta. E nevoie de asta, sau asta. Orice e de ajutor, dar ceva trebuie făcut. Ea și cu tatăl meu erau maeștrii legăturilor dintre oameni. Tatăl meu mai mult, el putea să convingă pe oricine de orice, să vândă orice, să te facă să-l crezi. Ar fi putut să se îmbogățească din asta, dacă doar ar fi avut bani pe care să-i investească. Dar n-au fost, și timpul a trecut, el a muncit tot felul, de și-a rupt spatele și dinții, și nu mai arăta a omul ăla la costum, de la care să cumperi idei. Mai bine așa. A făcut o muncă mult mai importantă.

„Furne, lasă furnicile și hai dă-mi o mână de ajutor aici.”

Îmi amintesc cum stăteam cu fața lipită de frunze, cu burta pe pământ, holbându-mă la furnici cum merg înapoi în casa lor. Anul în care mi-am găsit numele a fost secetos, recoltele au crescut foarte greu, dar au fost câteva zile ploioase în vară, în care toate furnicile, din ceva motiv, au căutat să intre în casă: în baie, în bucătărie, în dormitor. Orice colț găseau, se regrupau, orice găurică în perete. Am pus sare, am pus ulei, nimic nu le ținea departe. Tatăl meu a zis că le omoară pe toate, și dacă nu merge, cheamă dezinsecția. I-am zis că nu le poate omorî, că nu-i corect, că le scot eu pe toate afară, una cu una. „O prostie”, a zis tatăl meu, dar buni m-a privit ca și cum aș fi convins-o, și a zis „Da, zici că ești și tu o insectă. Hai, Furni, să te văd, ai trei zile.” Mi-a plăcut tare mult că mi-a zis asta, și m-am pus să citesc despre furnici, să aflu cum pot să fac. Era vacanța de vară, și aveam toată ziua să scot furnici din casă, să caut găurile pe care vin și să le astup. A fost cea mai bună vară din viața mea. De atunci, toate au fost mult prea calde, ca și cum ar fi vrut să ne omoare.

„Furne, ce-ai citit azi?”

Buni tot timpul mă întreba și mă verifica, asta era obsesia ei, să citesc, să învăț, să știu. Toți oamenii aveau un scop, la toți le găsea ceva de făcut, ceva mic, sau ceva mare, orice, cât să intre în planul ei. Știa cât de importante erau legăturile cu oamenii, ca o femeie care ani întregi a migrat în Germania, Italia și Austria la curățenie și la îngrijit. S-a oprit, pentru că a vrut să construiască altceva și pentru că fiica ei era destul de mare deja. Și apoi ne-a găsit pe noi.

„Furne, zi, ce mai știu furnicile?”

Furnicile știu foarte multe, și sunt foarte diferite și incredibile. Din vara aceea, mi-am luat numele ăsta, Furne, și am știut că e numele meu adevărat, la fel cum știu că acest corp al meu nu e o trădare, deși uneori așa pare. Sunt eu, de fapt. Sunt mâinile acestea lungi, picioarele acestea slabe, umerii ăștia încovoiați de la stat la calculator, ochii care văd doar prin lentile. Sunt eu în lumea asta, și nu mă miră, am ieșit și eu ca ea, un pic prea într-o parte, un pic prea în alta. Până la doiște, treișpe ani, părinții mei mă vedeau cu un altfel de viitor, poate într-un mariaj, poate cu copii. Dar de atunci le-am tot zis, le-am tot repetat: eu nu vreau să fiu așa, nici așa. Nu vreau să port rochii, nu vreau să port nici pantaloni. Pielea mea mi-aș purta-o doar, dacă ar fi posibil. Uneori aș vrea să am păr mai mult, ca și pisicile noastre. Alteori m-aș simți mai bine cu încă două mâini. Sigur că mi-ar plăcea și mie să comunic prin miros, ca și furnicile. Și cui nu i-ar plăcea să atingă nivelul acela de colaborare?

„Furne, pune mamă masa, că vin oamenii și nu suntem gata.”

Bunica organiza mese mari, cu cât mai mulți oameni. Între prima și a doua pandemie, de când n-am amintiri, mi-a zis tatăl meu că veneau cu zecile, stăteau în grădină, își puneau și cort. Discutau tot felul de lucruri importante, iar eu fugeam printre ei și mă urcam în cireș și le aruncam cu frunze în păr. Dar nu țin minte să mă fi certat nimeni, decât o dată, mama, când prea am exagerat și am murdărit rochia unei doamne cu prune. Îmi amintesc că seara, apoi, buni i-a zis că nu-i nevoie să mă certe așa tare, fiindcă e sigură că înțeleg și dacă zic altfel, și că voiam de fapt atenție. Mi-a fost foarte foarte rușine apoi. Nu voiam să admit că voiam atenție, așa că n-am mai vorbit cu nimeni câteva zile.

„Furne, ce-ai mai învățat?”

Limbaje de codare vechi și noi, asta am hotărât să învăț. Îmi plăcea să le ordonez, îmi plăcea că pot vorbi în altă limbă decât asta, că pot construi lucruri care funcționează. Nu era ca și cum aș fi lăsat feromoni în urma mea, dar semăna. Alți programatori pot să-mi citească codul, și mai important, pot și calculatoarele. Toate astea mergeau înspre planul bunicii, care deja o depășea de câțiva ani, și ea era foarte mulțumită de asta.

„Furne, ți-ai găsit și tu pe cineva care să-ți placă?”

Rar mă întreba bunica dinastea, dar uneori tot îi scăpa. Știa că mă deranjează, pentru că nu voiam să-mi găsesc pe nimeni, voiam să stau lângă ea, să mă urc în copaci și să scriu cod. Odată i-am adus o furnică ca răspuns. „Hai, du-o înapoi, că se supără” mi-a zis, și m-am gândit la asta ceva vreme. Am citit, mai târziu, că furnicile comunică și prin sunete, transmit niște semnale de ajutor cu ajutorul unui integument din torace. Cele adulte fac sunete mai lungi, iar cele tinere mai scurte, ca și cum abia ar învăța să vorbească. Oamenii de știință au descoperit toate astea punând câteva furnici în situații de stres, mai exact omorând și amuțind câteva, pentru a vedea care dintre ele vor fi salvate, și în ce ordine. Le-au omorât bâgnându-le în congelator. Nu-mi pot imagina să mă fi făcut om de știință.

„Furne, trage toate obloanele, hai hai hai!”

Am plâns mult în primăvara aia după ce a venit furtuna, deși eram deja mare. Am fost la câțiva pași de a avea tot acoperișul zburat, și mi-era tare frică, fiindcă tatăl meu nu ajunsese acasă. Se rostogoleau pancarde pe drum, chiar și câteva mașini. Noi eram norocoși, că stăteam în pantă sus, departe de râu, dar la alții le-a intrat în casă, a învolburat drumurile, s-a umflat ca un balaur. Stăteam fără să mă mișc în pat, sub plapumă, și așteptam să treacă. Cel mai rău a fost apoi, când am ieșit, am văzut că s-a rupt cireșul meu, pe care îl iubeam atât de mult. Și caisul, și prunul. Și m-am pus să plâng. Nu mi-a zis nimeni nimic. Dar am continuat mult, toată vara, a fost o vară groaznică, pădurile dimprejur luau foc constant și pompierii erau extenuați. Politicienii vorbeau numai prostii la televizor, care era pornit constant, și mă scoteau din sărite. Buni a zis că am eco-anxietate, și că dacă vreau, știe un psiholog foarte bun. I-am zis că nu vreau nimic, fiindcă „eu nu am eco-anxietate, am realitate” și i-am trântit ușa în nas. E ok, aveam șapteșpe ani.

„Furne, tu alegi ce faci.”

Fusesem, de când mă știu, cu atenția țintită și centrată pe buni, așa încât nu mi-am dat seama ce se petrece cu părinții mei. După ce am împlinit nouășpe ani, când să mă decid dacă să plec sau nu la facultate, mama mea mi-a zis că ea vrea să se mute, că nu mai poate aici. Eu nu înțelegeam la ce se referă, pentru că aici era casa noastră. Pot să văd la ce se referă acum, dar atunci am rămas cu buni, ba chiar mai rău, am respins-o și am acuzat-o că nu înțelege nimic. Pentru ea, să trăiești sub casa altei femei, care are propriile ei planuri foarte clare, și tot timpul se pregătește pentru ce e mai rău, nu a fost ca și pentru mine – sub protecție și iubire din toate părțile. Nu, pentru ea a fost ca și cum ar fi trăit viața altcuiva. I-a luat mult să-și dea seama. Buni a ridiculizat-o întâi: „Care oraș? Unde vrei să te întorci, femeie? Nu vezi că sunt pene de curent continuu, n-o să aveți apă, în plus, mai e și pericol de cutremure.” Cred că s-a simțit trădată. „Nu mai vreau să fac parte din planul tău”, i-a zis mama mea. Ea a plecat, tatăl meu era în toate părțile. Asta n-am deslușit-o niciodată, cum au rămas împreună. Dar lui îi plăcea să facă parte din ceva mai mare ca el, îi plăcea să călătorească, să vorbească cu oameni, să-i convingă de una și de alta.

„Furne, tu ce părere ai? Ți se pare că mi-am făcut iluzii?”

De fapt, planul bunicii nu era atât de complicat. Era doar o rețea de oameni, foarte lungă și foarte lată, care știau ce urmează, și au promis să se ajute unii pe alții. Nu am crezut nicio secundă că e naiv, ba chiar mi s-a părut întotdeauna cel mai bun plan posibil, pentru că nu te puteai baza pe stat, care era mână în mână cu piața și capitalul – și pe altceva pe cine? Pe tine? Eu știu bine că nici n-aș fi fost în viață dacă n-am fi primit ajutorul lui buni atunci când m-am născut, că am fi dus-o cu greu sau deloc în iarna aia când s-a tăiat gazul dacă n-ar fi fost acei oameni care ne-au adus lemne, că nu știu cum am fi păstrat grădina dacă n-am fi avut ajutorul tuturor acelora care au trecut și au trăit cu noi, și ne-au învățat care plantă cu care, care insectă cu care, și au construit și deshidratorul, și au reparat gardul, și au venit în fiecare toamnă să facem vin. Iluzii își fac cei care cred că se pot descurca singuri, i-am zis. Mai târziu, s-a împăcat cu mama, care ne trimitea vești din oraș când cădea internetul, și noi îi trimiteam legume. În unii ani a fost atâta nesiguranță a rețelelor, că m-am gândit de ce oare a zis buni să învăț programare, dar cu timpul, mi-am dat seama. Era nevoie de modalități sigure de comunicare, descentralizate, era nevoie de cineva să verifice și să se priceapă la toate astea. Orice rețea are nevoie de metode prin care să transmită informație. Și desigur, nu ne puteam baza pe ceea ce ne oferea piața: doi, trei mamuți ai comunicării, care absorbeau toate datele despre fiecare și le împachetau înapoi sub formă de reclame capitalismului, și sub formă de date guvernelor. De unde știuse buni de toate, cum de se gândise la atâtea? M-am întrebat mult și am ajuns la un răspuns care, cred eu, e foarte aproape de adevăr. Cred că, efectiv, era o persoană care știa să asculte foarte bine, de la oricine. Că a învățat multe curățând camerele bogaților din vest, și având grijă de tot felul de oameni. Deseori oamenii ăștia au impresia că cei ce îi îngrijesc și curăță după ei sunt surzi, sau oricum, se comportă ca și cum n-ar fi acolo. Ceea ce, până la urmă, a fost în avantajul nostru. Buni a învățat de la toată lumea. Și a învățat, mai ales, că orice faci nu trebuie să aibă un centru. Nici măcar ea.

„Furne, sunt tare mândră de tine.”

Știu că ea mi-a salvat viața în atâtea feluri, mai multe decât pot număra. Și nu doar a mea, a multor altora. Când acel om care ți-a permis să exiști în lume nu mai e, ce îți mai rămâne? Ea a fost pentru mine acest om, care mi-a zis atât: că trebuie să fiu o persoană bună și că trebuie să fac ceva pentru alții. Asta e tot ce trebuie. Pot să mă murdăresc în noroi, pot să mă julesc la genunchi de câte ori vreau, pot să fug fără haine prin grădină, pot să nu mă căsătoresc, pot să râd cât de tare îmi vine, pot să gătesc doar când am chef și să citesc ce vreau când vreau și să mă fac cu creionul la ochi și să port doar o culoare sau doar alta și pot să plâng dacă simt și pot și să urlu, doar nu la alții. Niciodată nu mi-a zis că trebuie să port anumite haine, să fac anumite gesturi, să fiu ba așa, ba altfel. Ea a făcut posibil acest spațiu, grădina, casa, în care corpul meu să fie, doar să fie, fără să fie definit de nimeni. Fără să mă ia nimeni la întrebări. Și acum?

„Când plec să știi că am făcut tot ce-am putut. Am făcut și am obosit. Nu trebuie să fii ca mine, Furne. Doar să fii, da?”

Doar sunt. Doar respir. Doar simt durerea lipsei tale, buni, ca și cum mi-ar lipsi bucata aceea din torace ce strigă după ajutor. Și știu, știu că va dura mult, până voi putea să strig iarăși. Să fac parte din lumea asta, din care e tot mai greu să faci parte. Și totuși furnicile reușesc, se organizeză și reorganizează, își îngroapă morții, se mută de unde nu sunt primite, au legături la mii de kilometri distanță. Și copacii, și ei migrează. Și ciupercile, unele o duc chiar mai bine. Și eu pot. Mă ridic din genunchi, trăiesc, lucrez și aștept. În câțiva ani vor crește și copacii aceștia și voi putea să mă cațăr.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Ecologie și Tehnologie, curatoriată de Carolina Vozian.