„Pentru o femeie, să vorbească despre sine e un efort dublu”. Interviu cu poeta și psihoterapeuta Iuliana Lungu

de Alina Soare
în conversație cu Iuliana Lungu

În continuarea eforturilor de documentare și situare în context local a conceptului de male gaze (aici și aici), am stat de vorbă cu poeta și psihoterapeuta Iuliana Lungu, despre psihoterapie, poezie, feminism (și legătura dintre ele), dar și despre privirea masculină în contextul literaturii române.

Dialogul de mai jos a debutat cu o întâlnire personală într-o seară caniculară de iulie, la București, și a continuat pe drumuri mai sinuoase, în spațiul online, ajungând la forma actuală în prag de Crăciun. Metoda noastră de lucru a fost: „pe placul inimii”.

Ne-am oferit/dat/luat tot timpul și spațiul de care am avut nevoie pentru întrebări, reflecții și răspunsuri, ceea ce vă dorim din suflet și vouă!

***

Dragă Iuliana, cred în practica feministă a autodefinirii, așa că o să te invit, pentru început, să ne spui chiar tu cine ești, cum îți definești în prezent munca și ce idei și proiecte te preocupă cel mai mult. 

Sînt o femeie preocupată să trăiască experiențe cu sens, să Se cunoască pe sine și lumea, și să creeze un limbaj propriu pentru a Se și (de)scrie. Acest obiectiv personal devine automat și unul de etică profesională.

Apropo de ce mă preocupă imediat, un exemplu de limbaj a ceea ce vreau să spun mai sus, poate fi poemul de mai jos (aflat în lucru):

„cum se pregătește o femeie
să-și asume vîrsta în viață și
în literatura romînă

– [ ] istorie a relațiilor digitale

citesc intimitate
capitolul: tehnologia,
intimitatea și
simularea intimității. în trecut:
o foarte scurtă
istorie a relațiilor digitale.
24 mai 1844,
un bărbat, samuel morse,
înconjurat de alți bărbați,
stătea în fața unui telegraf electronic,
a tastat în codul morse fraza:

– [ ] ce lucruri mari a făcut dumnezeu!

aproape imediat interlocutorul său
din baltimore i-a răspuns cu
același mesaj.

ce lucruri mari a făcut dumneze(ița)!
– [ ] (oglindire conversațională)

pentru prima dată în istoria
umanității, oamenii puteau
comunica instantaneu la
distanță. așa m-am născut

eu. puternica nevoie umană
pentru conectare

„întinde mîna și atinge pe cineva”

– [ ] (Reach out and touch someone)
campanie publicitară a
companiei telefonice americane
AT&T, promova convorbirile
telefonice interstatale
(între 1978-1992)

aveam 7 ani la debutul campaniei.
am fost sigură că
s-au inspirat de la mama mea
și de la alte mame care
și-au liniștit bebelușii

prin atingere cu mîna
printre gratii
a două fete deodată
(la scurt timp după decret)
născute la 11 luni distanță,
una la un capăt al pătuțului
și alta la celălalt.
mame prăbușite de muncă în
pat lîngă bărbații lor, bebeluși
care dormeau de
mult,
lipsă,
singurătate
și alcool, într-o istorie în
care femeia tasta
în codurile ei ascunse.”

Femeia din poem este femeia care a trăit experiențe de toate felurile în tăcere, în codurile ei ascunse. Dacă cineva are curiozitatea să afle vîrsta ei, trebuie să facă niște calcule, să (re)scrie istoria, geografia, literatura, filosofia, să (re)construiască orașele cu căile lor de acces sau (in)acces(ibile) pentru femei și pentru alte categorii sociale considerate minore în gîndirea primară sau cel mult binară a patriarhatului. Și mă refer la patriarhatul psihologic înainte de a mă referi la cel instituțional.

Pentru o femeie încă nu e simplu să vorbească despre sine pentru că nu are limbaj propriu. E un efort dublu, crearea limbajului și (de)scrierea ei și a lumii prin ochii ei.

Unde se afla femeia în timp ce un bărbat, samuel morse, înconjurat de alți bărbați, stătea în fața unui telegraf electronic și tasta în codul morse și în numele ei? O întrebare care poate fi un exercițiu pentru fiecare.

Sînt născută de „ziua eliberării de sub jugul fascist”, cum am mai scris și în volumul de debut, Kommos. Procesiune pentru histerectomie, apărut la editura frACTalia în 2018, un debut în volum la vîrsta de 47 de ani.

Simt nevoia să scriu clar despre vîrsta mea de debut, atît pentru mine, cît și pentru alte femei scriitoare sau nu, care încă se află sub dominația „codului morse” sau a altor coduri și priviri patriarhale, străine de limbajul lor propriu, sau sub fantasma sexistă patriarhală a tinereții fără bătrînețe a femeii și, prin ea, a fantasmei vieții fără de moarte.

Revenind, sînt o femeie, parteneră de viață și iubită, mamă a unei fete devenită și ea femeie. Sînt psihoterapeută de orientare psihanalitică și scriitoare, preocupată de cunoașterea realității și (non)realității obiective și subiective, umane și (non)umane, a tot ce ne înconjoară, viu și (ne)viu, normal și (a)normal, a vremurilor trecute, prezente și viitoare, precum și de crearea limbajului propriu pentru (de)limitarea, (re-) și (de-)scrierea spațiului și timpului în care am trăit, trăiesc și voi trăi. În acest teritoriu Se desfășoară cam totul, viața mea personală, profesia și scrisul.

Cum ai descoperit psihanaliza? Și cum ai decis să faci psihoterapie? 

Asociat întrebării tale, îmi vine în minte o amintire din copilărie de la vîrsta de 5 ani, aproximativ, cînd i-am spus unei cunoștințe de familie, un bărbat între 50-60 de ani, care mă rugase să-l conduc la serviciul tatălui meu, că, dacă vreau, îl rătăcesc. Cred că mă supărase cu ceva sau nu avea încredere că știam drumul, astfel încît am ajuns să-i spun asta.

Tîrziu am înțeles că nesiguranța în care eram pusă în unele situații de viață mă făcea să le arăt oamenilor ce s-a făcut cu mine. Mai exact, dacă mă faci să mă simt nesigură, te rătăcesc așa cum m-au rătăcit și pe mine alții.

Psihanaliza e tot o formă de rătăcire, în care ne angajăm conștient, de data asta, cu scop de cunoaștere, vindecare și dezvoltare, însoțiți de cineva (care a parcurs parte din acest proces personal și profesional) înainte și înapoi, și iar înainte și înapoi pe drumuri alese de noi, parcurse deja, dar și pe drumuri noi. Asta pentru că însăși viața e o rătăcire sau ar trebui să fie. Nu putem deveni noi, cei adevărați, urmînd o rețetă prescrisă de alții sau căile pe care au mers alții.

Pentru a explica ce vreau să spun prin a rătăci cu scopul de a deveni adevărați(te), o voi cita pe scriitoarea Margery Williams din povestirea Iepurele de catifea, apărută la editura Arthur în 2015:

— „Ce-i aia ADEVĂRAT? a întrebat într-o bună zi iepurele… Înseamnă că ai lucruri care-ți bâzâie-năuntru și toartă?
— Adevărat nu-nseamnă felul cum ești făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ți se-ntâmplă. Când un copil ține la tine vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubește CU ADEVĂRAT, atunci devii și tu adevărat.
— Și doare? a întrebat iepurele.
— Uneori, a zis Calul de Piele, care nu mințea niciodată. Dar când ești adevărat nu iei în seamă durerea.
— Și se-ntâmplă dintr-odată, ca și cum te-ar fi întors cineva cu cheia, sau pas cu pas? a întrebat Iepurele.
— Nu se-ntâmplă dintr-odată, a spus Calul de Piele. Devii treptat. Și durează mult…”

Concluzionînd, am descoperit psihanaliza rătăcită, dar și întoarsă cu cheia, inițial de alții, apoi de mine, iar durerea a fost cea care m-a obligat să mă caut pe mine, cea adevărată.

Și, după cum spune tot Calul de Piele din povestea lui Margery: „…odată ce devii Adevărat, nu mai poți să te faci neadevărat la loc. E pentru totdeauna.”

Pentru cele care nu sunt familiare cu acest domeniu, ce este, pe scurt, psihoterapia psihanalitică și de ce o recomanzi? 

Cred că am răspuns mai sus la prima parte a acestei întrebări. Fără intenția de a da o definiție academică, voi mai adăuga un lucru, tot din perspectiva experienței personale. Psihoterapia, în general, este o călătorie de cunoaștere, (re)semnificare și (re)scriere a istoriei de viață. Psihoterapia psihanalitică și psihanaliza, în special, sunt metode de vindecare și cunoaștere care produc modificări structurale în om, modificări care contribuie la dezvoltarea psihică și mentală, de aceea este un proces de lungă durată.

Psihanaliza, ca orice alt tratament, poate fi recomandată doar în urma unei psiho-diagnoze, a unei evaluări a stării psihice și mentale a pacientului. De obicei, oamenii pregătiți pentru o psihanaliză ajung să o descopere singuri după un parcurs mai îndelungat, prin alte moduri și metode de vindecare și cunoaștere.

Cum ai început să scrii poezie?

Poezie (definită ca modalitate de exprimare a unui tip specific de cunoaștere, mai exact a tipului afectiv de cunoaștere a esențelor lumii interne și externe) cred că am început să scriu cu adevărat doar cu cîțiva ani înainte de volumul de debut, Kommos. Procesiune pentru histerectomie. Înainte de acest moment cred că scriam mai mult (re)produceri, imitații și ce credeam eu că vor să citească ceilalți.

Schimbarea s-a produs odată cu creșterea cantitativă și calitativă a contactului meu cu realitatea internă și externă, prin procesul de cunoaștere, acceptare și integrare a ceea ce am descoperit despre mine și lume, ca om și ca parte responsabilă a mediului uman și (non)uman. Cred, tot mai mult, că e necesar să locuim și să trăim cît mai conștient în acest mediu.

Referitor la scris, ca și la orice alt tip de artă, consider că e necesar să fie făcut cu scopul de a produce conștientizare, sens și implicit alinare, vindecare și creștere. Altfel, există riscul să perpetuăm abuzul, (re)producînd trauma prin limbaj, de orice fel ar fi el.

E necesar, astfel, să facem diferența între folosirea limbajului și utilizarea lui în diferite forme de artă sau în comunicarea cu lumea, orice ar însemna asta, oameni, alte specii, vii și (non)vii, mediul înconjurător în general și în special.

Diferența dintre folosire și utilizare este pentru mine diferența dintre (non)limită și limită, la orice nivel al ființării ne-am referi. În folosire cuvîntul este corpul, în timp ce în utilizare cuvîntul se (des)prinde din corp, minte și psihic pentru a semnifica, este cuvîntul care (de)vine (ne)mine-le. Din poziția de folosire, cuvîntul poate (re)produce abuzul atît în sine cît și în afară, de unde și avalanșa de trăiri (rușine, vinovăție, pînă la stări de aneantizare și anihilare) greu de îndurat în timpul lecturilor publice sau din momentul publicării unui text, orice ar însemna publicare, trăită ca o (dez)văluire a unui corp fără piele.

De aceea, scrisul și actul artistic de orice fel nu este neapărat, întotdeauna și imediat vindecător. Însă, consider că din orice loc am scrie (din mine sau (ne)mine), ne aflăm deja într-o formă de ființare, de ocupare a spațiu-timpului, pe drumul către sens. Așa că aș spune, scrieți și vorbiți de oriunde v-ați afla și oriîncotro vă veți îndrepta. Cuvîntul e creator de spații în noi și în lume.

Cum vezi legătura dintre aceste două domenii în care activezi – psihanaliză și poezie? 

Pentru că tot am vorbit mai sus despre cuvînt, spontan îmi vine să spun că legătura dintre psihanaliză și poezie este cuvîntul. Deja cuvîntul (ne)mine (de)vine sens, iar sensul este cel care leagă, țese structura.

Pornind de la ceea ce Freud a spus, cum că „Poeții și filosofii dinaintea mea au descoperit inconștientul. Ceea ce am descoperit eu, a fost metoda științifică prin care inconștientul poate fi studiat.” (traducere proprie; acest citat apare pentru prima dată într-un articol din 1940, publicat de Philip R. Lehrman), o a doua sau, poate, cea dintîi legătură dintre psihanaliză și poezie, ar fi inconștientul, locul din care pulsiunea propulsează cuvîntul.

O a treia legătură ar putea fi conștientizarea și, implicit, vindecarea și creșterea, atunci cînd poezia vine din (ne)mine și produce conștientizare în sine și în lume.

Dar, cum am mai spus, chiar și atunci cînd poezia vine din mine, constituind, astfel, calea spre ieșirea din sinele alienant, există o legătură cu psihanaliza.
Mai exact spus, acest tip de scriere, fără o anumită distanță (față) de sine și implicit (față) de „celălalt”, seamănă cu începutul unei psihanalize, etapă în care pacientul pare că Se hrănește din sine, Se autoanalizează pînă ajunge să dezvolte capacitatea de a-l(o) percepe pe analist(ă) ca separat(ă) de sine și, astfel, de a-l(o) utiliza.

Cum ai descoperit feminismul?

M-am născut, am crescut și am fost educată într-un mediu profund misogin și patriarhal. Femeile din jurul meu, cele care s-au ocupat de creșterea și educația mea, au făcut asta singure, însă, dependente de bărbații lor care lipseau din viața de familie pentru a munci și a aduce bani în casă.

Funcționarea asta scindată, binară, care presupunea împărțirea atît de rigidă a activităților între bărbați și femei și alte categorii de gen și sociale, și-a lăsat amprenta asupra multor generații, alienîndu-l pe om de părți semnificative din sine (de exemplu, pe bărbați de latura lor feminină, pe femei de latura lor masculină, alte categorii de căutările și alegerile lor multiple), de unde și conflictul internalizat dintre elementele psihice „masculine” și cele „feminine” din structura noastră psihică.

Despre feminism nu se vorbea deloc sau, pe măsură ce am crescut, se vorbea ca despre ceva rău, similar terorismului, cum spune autoarea și activista feministă Chimamanda Ngozi Adichie în cartea Feminist(ă), Feminiști, apărută la editura Black Button Books în 2016.

Tîrziu, am înțeles că doar lecturile feministe și școala nu sînt suficiente pentru a scăpa de percepția patriarhală față de sine și lume. Cred că obstacolul cel mai mare este patriarhatul psihologic*, de care se poate scăpa doar printr-o restructurare a întregii personalități și, implicit, a modului de viață.

Această restructurare seamănă foarte mult cu procesul pe care-l propune și parcurge psihanaliza. E necesar să cunoaștem istoria, să o înțelegem, să integrăm experiența și să o (re)semnificăm, (re)scriem, orice ar însemna asta. Doar astfel privirea noastră către sine și lume va putea suporta și accepta diversitatea, complexitatea, diferențierea, va putea integra părțile disociate ale sinelui, respecta limitele dintre sine și celălalt (om, alte specii, natură, mediu în general), proces care ar putea face posibilă conviețuirea incluzivă.

Am simțit nevoia asocierii psihologiei feministe contemporane cu psihanaliza ca proces de cunoaștere, vindecare, transformare și maturizare, tocmai pentru a răspunde la întrebarea „cum am descoperit feminismul”.

În mod concret, faptic și temporal, conștientizarea feminismului ca punct cheie, o datorez întîlnirii cu scriitoarea și activista feministă Medeea Iancu, în cadrul unei rezidențe literare organizată de editura Cartea Românească. Cu siguranță psihanaliza a fost și este experiența care m-a pregătit pentru această întîlnire și care a făcut posibilă conștientizarea.

Am mai vorbit despre această experiență într-un alt interviu.

* Conceptul de patriarhat psihologic l-am găsit foarte bine explicat de psihoterapeutul și autorul Terrence Real, citat de autoarea, profesoara și activista feministă de origine americană bell hooks, în eseul Să înțelegem patriarhatul, tradus și publicat în limba română de editura Pagini Libere, unde „…spune clar că patriarhatul care ne face tuturor rău este înrădăcinat în psihicul nostru:

Patriarhatul psihologic este dinamica dintre calitățile (aș spune elementele psihice) considerate „feminine” și cele „masculine”, jumătate dintre calitățile noastre umane fiind adulate, iar cealaltă jumătate fiind devalorizate. Atât bărbații, cât și femeile iau parte la acest sistem desfigurat de valori. Patriarhatul psihologic este un „dans al disprețului”, o formă perversă de conexiune care înlocuiește adevărata intimitate cu numeroase straturi complexe de dominație și supunere, de complot și manipulare. Este paradigma neasumată a tuturor relațiilor, model care a sufocat civilizația …, generație după generație, înăbușind ambele sexe și distrugând legătura pasională dintre ele.

Cum te raportezi la conceptul de male gaze/ privire masculină (din orice punct de vedere – personal, ca poetă, ca psihoterapeută) ?

Privirea masculină e un lucru greu de detectat și cu atît mai greu de definit. E ceva ce Se face, ceva ce ține de gîndirea primară, aproape corporal. E ceva ce vine din interiorul ființei umane, ceva fixat de generații prin proiecții și introiecții.

Pînă la atingerea unui minim de diferențiere față de celălalt, acest lucru e aproape imposibil de gîndit. Lucrul „în sine”, concept din filosofia kantiană, desemnează lucrul așa cum este el, adică independent de cunoaștere.

Personal, cu fiecare zi devin tot mai conștientă de dimensiunea spațiu/timpului pe care privirea masculină o ocupă și, implicit, de controlul pe care aceasta îl exercită asupra lumii interne și externe a tuturor indivizilor umani și (non)umani, și asupra naturii cu toate resursele ei.

Cred tot mai mult că acest lucru abuziv va înceta odată ce femeia își va recupera autonomia. Această recuperare e un proces complex care durează de generații și pe care trebuie să-l facem împreună, femei și bărbați, persoanele non-binare. L-aș numi (des)coperire, (de)structurare, cunoaștere și, implicit, vindecare și maturizare.

Această conștientizare a produs automat o schimbare de atitudine în toate planurile vieții mele. Nu e ceva ce mi-am impus conform vreunei liste. Atitudinea se modifică odată ce transformarea se produce în interior.

Am înțeles treptat că dependența de privirea masculină e consumatoare de resurse psihice, fizice, materiale și spațio-temporale pînă la epuizare, destructurare și alienare. Cu timpul, am înțeles că percepția de sine și asupra lumii nu-mi aparținea, aceasta fiind o versiune a privirii masculine internalizate de generații de femei dinaintea mea.

Despre cum se simte femeia a cărei percepție de sine și asupra lumii depind de privirea masculină internalizată de generații, vorbește poemul O- / dă privirii tatălui, poem publicat în volumul Kommos, pe care îl citez mai jos.

„O-
dă privirii tatălui
poetele / dau / autografe / pe genunchi./
bărbații / fotografiază / suflete. / fără / tați, / fetițele / rămîn / pe / vine / fără / imagine / corporală. / poezia / feminină / este /
corpul / UrgentDelicat / strigă: / te-am / dorit / întotdeauna / pentru / poezia / de-a doua / Zi / iubitule: / corpul / tău, / Femeie, / există / doar / în mintea mea /
de bărbat, / p r i v i r e a    t a t ă l u i. / Corifeea: / asta merită, / dezvoltat: / privirea / către – / (privirea lui / cădea pe / pămînt / umbra / norilor) / dinspre – / (cer / privirea / internalizată – / lipsă) / lumea /  judecătoare. / tot / restul / vine cu asta: /
privirea / stigmat /  autori- / tară. / de la Dumnezeu / de(s)prindere, / (in)dependentă. / merită / un ritm / anume: / orice. / privire / caut / vine cu asta: / Zi / iubitule: / în mintea / ta / Femeie, / stă /  adormită / imaginea / corpului, / nenăscută. / de tine, / Femeie,
depinde / să poți / rămîne / în picioare.”

Acest poem a fost scris după o experiență trăită la tîrgul de carte Bookfest. Asistam la lansarea volumelor de poezie a trei scriitoare. La finalul lansării a urmat sesiunea de autografe. Autoarele aveau la dispoziție o singură masă pe care ar fi putut să așeze cărțile pentru a scrie dedicațiile. Din lipsă de spațiu, una dintre autoare s-a așezat ghemuit și a sprijinit cartea pe genunchi pentru a putea scrie. Era evident efortul ei de a se menține într-un echilibru în timp ce scria, își ținea fusta, telefonul și poșeta. Bărbații care făceau fotografii păreau foarte interesați să surprindă femeia expusă, în starea ei de disconfort și dificultate. Scriitoarea a observat că este privită și fotografiată, iar naturalețea inițială a gestului ei de a se așeza ghemuit s-a transformat într-o agitație și preocupare obsesivă de a se acoperi, de a adopta postura cerută implicit de privirile bărbaților. Ce a devenit sub privirile lor era imaginea femeii abuzate al cărei zîmbet s-a transformat în grimasă, al cărei corp s-a făcut mic, tot mai mic, pînă la schimonosire, era imaginea femeii în stare de aneantizare.

Aceasta este imaginea femeii creată de proiecția privirii masculine. Femeia care se abandonează pe Ea din sine pentru a face loc proiecțiilor privirii masculine. Doar femeia gazdă e considerată femeie în cultura patriarhală. Femeia gazdă e femeia care Se golește de Ea pentru a conține părți din El, elementele psihice feminine ale lui, elemente de netolerat pentru el într-o lume conservatoare în care modelul masculin trebuie să fie „pur”, lipsit de orice semn de feminitate.

Din acest mecanism patologic de funcționare avem cu toții de suferit, orice gen am avea. Niciunuia nu i se dă șansa individuării, niciuna dintre noi nu putem fi libere. Nefiind persoane distincte, cu funcționări autonome, nu vom putea crea relații sănătoase. Pentru ca o relație să existe e necesar să fim cel puțin doi. Funcționările simbiotice, ca și cele fuzionale, anulează cînd pe unul cînd pe celălalt, astfel că, neavînd șansa existenței a două funcționări psihice autonome, separate, nu dăm nici relației șansa să existe, și nici vieții.

Procesul nu e simplu, dar nu pentru că la origine ar fi ceva complicat, ci tocmai pentru că la bază e un proces care ține de firesc, de simplitatea firescului, dar care intră în conflict cu matricea culturii patriarhale, cea care a schimonosit mintea și sufletul omului cu funcționarea operațională, bazată pe a face, a acumula, a exploata și mai deloc pe a fi prin a simți.

Ruptura de afect e rana intelectualului patriarhal conservator, rană pe care o proiectează asupra întregii lumi, asupra naturii umane și (non)umane, pînă la distrugerea acesteia, ca un strigăt de ajutor.

Ca cititoare, receptez privirea masculină ca pe o temă centrală în poezia ta. Atât ca proiecție asupra corpului femeii dar și ca proiecție asupra poemului femeii, care e tot un corp, o manifestare a ei.  Chiar din primul poem al volumului tău de debut, Kommos, care a primit Premiul „Sofia Nădejde”, observi că:
    (…) structura e:/ arbitrară,/ fără o logică/ poetică precisă / sînt prea multe lungiri / numele tău / părul / brațele / sânii / picioarele / degetele / ovarele / și trompele uterine / creează / impresia de / femeie / inconsistență / cădere în gol / excesiv de, / un fel de / (să mă scuzi) / „lălăială” / nu de puține ori. (…)
E o temă la care revii de mai multe ori. De fapt, volumul tău de debut poate fi citit ca o detașare de această privire și plasare/recentrare în spațiul poetic al universului propriu, de autoare-femeie „cu uter/ sau fără”. În ce măsură detașarea și emanciparea de această privire masculină/dominantă a fost un impuls pentru tine în scrierea volumului? 

În contextul culturii patriarhale în care am crescut, cuvîntul emancipare era folosit, de cele mai multe ori, pentru a abuza de putere și a controla copiii, femeile și persoanele cu nevoi speciale de integrare și adaptare, persoane care încercau să devină autonome. Expresia „ce, te-ai emancipat? ești de capul tău?” trezea rușinea și vinovăția celei sau celui care încerca să se elibereze de sub dominația părinților, tutorilor sau a partenerului.

Ieșirea de sub ocuparea privirii masculine a fost decisivă pentru maturizarea și eliberarea mea. Procesul de maturizare psihoafectivă ne aduce gardieni interni, astfel că nu mai avem nevoie de cei externi. Acest proces presupune o structură psihică bogată, solidă și flexibilă în același timp, care ne aduce multă libertate în a ne scufunda în lumea noastră internă, pe de o parte, dar și în a ne aventura în lumea externă pentru cunoaștere.

Cum să faci asta fără libertatea de mișcare, de simțire și gîndire? Cum să faci asta fără emancipare?

Sensul negativ al cuvîntului emancipare nu s-a pierdut nici azi cu totul din mine și nici din cultura în care trăim. E o zonă în care parcă stă la pîndă cu toate amintirile, doar că nu mai are forța din copilărie. De-abia în momentul în care am avut inițiativa și curajul să-l caut în dicționar am descoperit cum cuvintele, prin definiție salvatoare, pot fi folosite într-un mod pervers împotriva noastră, prin încărcarea lor cu proiecții dominante distructive. Îți imaginezi cu cîtă rușine am făcut asta, în sinea mea, pentru că aveam o anumită vîrstă și mă gîndeam că ar fi trebuit să-i cunosc sensul adevărat de copilă, de cîte ori l-am auzit din gura adulților sau l-am citit.

Ce am înțeles tîrziu e că niciunul dintre ei nu-i cunoștea sensul adevărat, iar mulți nu l-au descoperit nici astăzi.

Tocmai transformarea uneltelor în arme, folosirea lor abuzivă în loc de utilizare, ne ajută să observăm cum psihologia patriarhală și, implicit, privirea masculină sînt lucruri în sine, primitive, distructive atît pentru cei/cele care le fac, cît și pentru cei/cele cărora le sînt făcute. Bărbatul care evacuează elemente din sine nu va ști niciodată adevărul nici despre sine, nici despre lume, iar femeia, captivă și ea în acest mecanism, nu Se va putea vedea pe sine și lumea niciodată prin ochii ei. În concluzie, niciunul nu va avea acces la adevăr.

Ținând cont că încă trăim într-un mediu literar patriarhal, ce fel de strategii vezi prin care poetele, mai ales în faza de debut, ar putea primi mai mult sprijin și încurajare? Ce te-a ajutat pe tine cel mai mult în contracararea reacțiilor misogine?

Ce m-a ajutat cel mai mult a fost să înțeleg originea și structura rezistențelor ce se pun în mișcare în fața literaturii revoluționare de orice fel, în fața diferitului, a noului și să înțeleg că mediul literar patriarhal conservator nu are ceva personal cu mine, cu felul meu de a-mi înțelege, construi și scrie povestea.

Îmi vine în minte un citat din cartea Femeie în punctul zero, scrisă de psihiatra și activista feministă Nawal El Saadawi, apărută la Editura Black Button Books, București, 2021:

„gardianul mi-a spus:
Dacă aș găsi un creion și
o foaie de hîrtie în celula ta
ar fi mai periculos
decît dacă aș găsi
o armă.”

Acest citat este pentru mine chintesența spațiu-timpului în care trăim încă.

Gardianul vorbește
în numele ei,
controlează spațiu-timpul ei,
proiectează negativul lui
pe uneltele ei,
transformă creionul și hîrtia în arme,
corpul ei și celula goală
în spațiu de luptă și
tortură devine
privirea lui.

Pentru mine, Literatura revoluționară este o literatură angajată, asumată individual, social și politic. Este o literatură care utilizează adevărul istoric, individual, social și politic, cu scopul de a produce conștientizare și transformare. Literatura revoluționară este o literatură radicală, ca orice proces care vizează transformarea și, implicit, progresul.

Literatura revoluționară utilizează Limbajul adevărului ce are la bază gîndirea ternară, incluzivă, capabilă de a percepe, conține și accepta lumea în diversitatea ei.

Pentru a avea acces la acest tip de gîndire, e necesar să fi depășit cel puțin prima etapă în dezvoltarea psihosexuală, etapa diferențierii de celălalt, cum am mai spus.

Rezistențele ce se pun în mișcare în fața literaturii feministe, revoluționare sînt, de fapt, rezistențe față de cunoaștere, față de adevăr și diversitate. Originea rezistențelor este de cele mai multe ori inconștientă, avînd la bază angoase de negîndit. Structura acestor rezistențe are la bază gîndirea primară, cel mult binară, maniheistă care consideră că lumea e guvernată de două principii suverane, al binelui și al răului, gîndire care împarte, scindează individul și lumea.

Adevărul e întotdeauna simplu.
Adevărul e crud, sălbatic și
perceput ca periculos.

Adevărul e revoluționar pentru că
Se luptă cu cele mai mari rezistențe
ale individului uman.
Adevărul luptă pentru revelarea sa.
Toate eforturile de a-l menține ascuns
distorsionează natura umană și
(non)umană, deopotrivă.

Psihologia patriarhală este întreținută tocmai de această nediferențiere dintre sine și celălalt.

Voi explica un pic: am utilizat diferențierea ca proces psihic necesar în dezvoltarea psihosexuală a individului, care îl face pe om să poată accepta diferitul, diversitatea, și, prin asta, să nu mai simtă nevoia de a-l anula pe celălalt prin a-l face identic cu sine. De aici, intoleranța față de diversitatea de gen, etnică, culturală și așa mai departe.

Un exemplu: faptul că bebelușul are fantasma că sînul mamei este parte din el și că poate dispune de el oricînd și oricît, e un lucru vital, necesar și normal.

Însă, faptul că individul uman adult continuă să trăiască cu fantasma că toate celelalte ființe și resurse sînt sînul mamei, prelungire a lui, și că poate dispune de ele oricînd și oricît, e deja un comportament psihotic distructiv.

Cam în varianta a doua funcționează patriarhatul capitalist care dispune cum vrea el de resursele naturale, umane și nonumane, cu o lăcomie nu doar distructivă, ci și autodistructivă.

Legat de toleranța față de diversitate în general și în literatură în special, îmi vine în minte un citat care mi-a plăcut mult prin claritatea mesajului, din cartea Rana de abandon, scrisă de psihanalistul Jean-Charles Bouchoux, apărută la Editura Philobia, București, 2020.

„Vom cîștiga războiul religiilor în ziua în care vor exista șase miliarde de religii diferite, vom cîștiga războiul sexelor, al raselor, în ziua în care vom recunoaște șase miliarde de sexe sau rase diferite. Fiecare atingîndu-și împlinirea prin diferența sa și prin originalitatea sa. Fiecare acceptîndu-l pe celălalt cu diferențele sale și cu originalitatea sa.”

Rezistențele față de literatura feministă sînt dintre cele mai primitive. În consecință, ne putem confrunta cu tot felul de comportamente puse în mișcare de mecanisme psihotice crude, violente care ne pot destabiliza, ne pot pune libertatea, sănătatea și chiar viața în pericol. E bine să știm acest lucru și să fim solidare, să ne susținem, să existe un sistem de sprijin constant între autoare/autori.

Cred că e important ca cele/cei care pot să scrie literatură revoluționară, angajată să continue să scrie și să publice. Nu e suficient să scriem doar pentru noi sau pentru un cerc restrîns. De asemenea, e important să continuăm să organizăm periodic lecturi și discuții, ateliere, lansări, festivaluri prin care să ajutăm la conștientizarea valorii acestui gen de literatură și la destructurarea ideii că politicul nu e estetic. Atîta timp cît politicul se bazează pe adevăr, pe autentic, automat devine estetic.

Mai cred că trebuie să continuăm să scriem chiar dacă ceea ce scriem nu e receptat imediat. Trebuie să avem răbdare, procesul transformator e complex și, în consecință, de lungă durată.

În încheiere, voiam să te întreb dacă vrei să ne povestești ceva despre noul tău volum, CantoHondo. Loba cîntă mai departe, proaspăt lansat în noiembrie anul trecut la editura FrACTalia.

CantoHondo este cîntul tainic, profund, ale cărui cuvinte ne revin în minte cînd renaștem sufletește, spune Clarissa Pinkola Estés în cartea Femei care aleargă cu lupii. 

CantoHondo, cu structura lui de renaștere, a venit firesc după Kommos, a cărui esență se regăsește în cîntecul sufletului flămînd, cîntecul anilor întunecați, de scufundări și căutări în spatele deghizărilor construite minuțios pentru supraviețuire, în perioada noastră de dependență, la care au pus umărul societatea și familia.

Dacă aceste deghizări ne-au ajutat în trecut, vine un moment în care ele ne încurcă, devin obstacole în evoluția noastră, ne țin captive/captivi într-o celulă, pînă la a ne pune viața în pericol.

Cuvîntul deghizare îmi amintește de următorul paragraf din cartea citată mai sus a Clarissei Pinkola Estés, cu care voi și încheia această călătorie parcursă cu tine, Alina, prin hățișurile prin care ne-am însoțit, le-am vorbit mărăcinilor, arbuștilor spinoși, cu blîndețe, așa cum doar ființele sălbatice o pot face pentru a trece desișul greu de străbătut, prin pădurile mici și foarte dese, însă cu mulți lăstari tineri și arbuști care-și țes calea spre lumină.

„Asemenea multor femei, înainte și după mine, am trăit ca o ființă deghizată. La fel ca rudele și prietenele mele, m-am legănat țanțoșă pe tocuri cui și am mers la biserică îmbrăcată în rochia cea mai bună și cu pălărie pe cap. Dar coada mea fabuloasă ieșea deseori de sub rochie, iar urechile îmi zvâcneau până-mi cădea pălăria.”

Mulțumesc, Alina 💜

Mulțumesc și eu, Iuliana 💜

 

 

***poză cover de Ana-Maria Deliu