Povești și lecții din colonia școlii românești

de Roxana Marin
Ilustrații de Simina Popescu

Preambul

Premiza de la care pornește articolul de față este că sistemul de școlarizare din România este o structură colonizată și colonizatoare la rândul ei, precum și profund rasistă, homofobă, transfobă și abilistă. Intenția autorială nu este de a demonstra acest lucru prin statistici și teorii aplicate, ci de a documenta această realitate prin experiențe trăite. Scopul final nu este, deci, persuasiunea teoretică sau jurnalistică, ci crearea unui spațiu în care trăirile și înțelegerile noastre despre (de)colonizare și (anti)rasism să se întâlnească întru solidaritate și empatie.

Pentru acest articol am primit mărturii de la persoane rome, intersex, gay, elevi/e sau absolvenți/e de liceu, cărora le mulțumesc pentru generozitate și încredere. Cioburile noastre de istorie personală s-au strâns ca într-o oglindă în care se văd trecutul recent, prezentul și, poate, aburi de viitor. Am aranjat mărturiile în ordinea cronologică a experiențelor în liceu. Alături de inițiala numelui, am pus vârsta de acum a persoanei care ne vorbește.

Fluxul acesta e urmat de o discuție foarte pe scurt a câtorva chestiuni teoretice și o evaluare personală a cotelor (anti)rasismului și (de)colonizării în școala românească.
La final, deși e cam greu zilele astea, voi încerca să schițez niște linii spre viitor.

Cioburi

V. 40
Experiența mea ca persoană genderqueer în sistemul de învățământ din România se poate rezuma destul de ușor: am fost strivit.
În liceu, am coexistat timp de cinci ani cu niște oameni atât de speriați de înfățișarea mea, de identitatea mea, încât au decis să facă tot ceea ce le stă în putere pentru a mă distruge sau măcar a mă exmatricula. Cum ajunge un elev să fie exmatriculat în timpul vacanței de vară, te întrebi? Asta m-am întrebat și eu, și tata, și mai apoi și ministerul învățământului. Am fost reînmatriculat, dar am fost forțat să repet clasa a11a – deși nu aveam nicio vină.
Cum a început totul? În clasa a 9-a am avut ghinionul să pic din start în clasa unei diriginte transfobe, care a considerat firesc să meargă la o altă clasă de real unde preda și să le spun: eu sunt foarte mulțumită de clasa mea, dar am câteva elemente de care vreau să scap, cum ar fi V. și T. Pentru cei ca mine nu a existat niciodată opțiunea unui dulap în care să mă ascund: țin mult prea mult la identitatea mea și la imaginea mea în fața mea, ca să mă strivesc pe mine pentru a îi face pe alții fericiți sau confortabili. În mintea mea nu a existat niciodată această opțiune. Dar asta mi-a atras în anii de liceu o constantă și opresivă vehemență din partea celorlalți, obsedați să mă strivească și mă arunce afară din școală, pentru a putea rămâne în omogenitatea albă și heterogenă cu care erau obișnuiți.
Am avut norocul să avem și câțiva profesori ok, care realmente ne doreau binele. Dar ei erau excepțiile. Îmi aduc aminte cu drag de orele cu doamna S., care m-a făcut să citesc De veghe în lanul de secară, spunându-mi că îi amintesc de personajul principal. And yes, they were phonies.
Celelalte profesoare și profesori au propus în nenumărate rânduri să fiu exmatriculat, odată pentru că mi-am sărutat iubita de la vremea aceea în curtea școlii (motiv pentru care eu am fost propus pentru exmatriculare, iar ei i-au fost anunțați părinții de preferințele sale sexuale „deviante și degenerate” (de către liceu). Doamna directoare îi suna pe părinții colegilor cu care mă împrieteneam și îi prevenea să nu-și lase copiii să fie prieteni cu un „degenerat” așa cum eram considerat eu. Ce am învățat în școala din România? Că nu sunt dezirabil și că sunt singur.
Unde le era umanitatea? Unde erau Drepturile Omului? Tot avântul pe care îl manifestau pentru cultura anglo-saxonă se manifesta doar pe bucăți care nu deranjau, care le conveneau. Nu am vorbit niciodată realmente despre cine sunt eu în liceul acela. În definitiv, eram la vârsta la care încă mă întrebam cine sunt. Pentru mine liceul a fost o închisoare a Eului meu și sunt fericit că am evadat după cinci ani de abuz.

O. 35
Am gestionat identitatea mea etnică și rasismul din școală diferit, începând cu școala primară și terminând cu liceul. Am trecut prin tot spectrul, de la being closeted, până la a mă deschide față de câțiva colegi apropiați, și terminând cu a fi super deschisă și confortabilă cu subiectul și cu mine, pe de-a întregul.
În școala primară, am aterizat într-o clasă despre care ani de zile, mai târziu, am realizat că era segregată. În prima zi de școală, am reperat colega cu tenul cel mai închis din clasă, am întrebat-o dacă e „țigancă” și am rugat-o să ne mutăm împreună în bancă. Nu știu de ce am făcut asta, probabil am vrut să mă simt confortabil în acel mediu nou. […] Învățătoarea outed me în primele săptămâni, spunând: O. știe să citească, voi abia învățați bastonașe. Și ea e și țigancă. Nu m-am simțit măgulită de declarația ei, simțeam că e ceva în neregulă acolo, că mă umilește cumva. Cred că mă deranja inclusiv că îmi dezvăluise identitatea etnică fără acordul meu. Deși eram ușor reperabilă, prin culoarea închisă a tenului, tot nu voiam să vorbesc despre asta.
În gimnaziu m-am mutat la școala bună, de fițe, în centrul orașului. Toți anii de gimnaziu am fost as closeted as it gets. Colegii foloseau termeni precum „pirandă”, „țigancă” atunci când ne certam pentru a mă jigni, iar eu le luăm ca pe cele mai grave jigniri posibile, mai urâte decât „proasto” sau „tâmpito”.
În liceu, lucrurile ar fi rămas cam ca în gimnaziu, dacă nu ar fi apărut „agentul schimbării”, o profă romnie. Am simțit că „am spate”, că dacă ea e așa deschisă și relaxată în privința asumării etniei, trebuie să fie ceva în regulă cu a fi rom, ceva comun, în niciun caz greșit. Și atunci, de ce să mă rușinez? Am început să ripostez la atacurile rasiste ale colegilor, la început puțin agresiv, apoi din ce în ce mai argumentat. Diferența în atitudine și dobândirea background-ului argumentativ se datorau tot ei, era și antrenoare de debate.
În liceu, am avut parte și de episoade cu profi rasiști. Profesorul de matematică m-a chemat după ore să mă chestioneze, auzind de la profesorul de germană că avusesem ceva polemică cu el „despre țigani”. De ce le iei apărarea? Ce, ești țigancă? Poftim, tocmai tu, printre cei mai buni din clasă la matematică?. Apoi, le-a chemat după oră pe prietenele mele din clasă să le întrebe dacă au fost acasă la mine și dacă da, cum este casa mea. Probabil își imagina că stau în șatră, sau cine știe.
Episoadele în care m-am confruntat cu rasismul nu au afectat actul educațional în sine: profesorii nu m-au nedreptățit, am fost mereu bine pregătită, am învățat bine. Dar calitatea actului educațional nu este determinată doar de informațiile pe care le-aș fi acumulat prin învățătură, ci și de alte elemente: ce fel de om aș fi ieșit după doisprezece ani de școală. Cu toate rezultatele bune la învățătură pe care le-am avut, nu cred că experiența mea de romnie în școala românească ar fi fost una cu final fericit dacă nu aș fi avut norocul să întâlnesc o profesoară romnie atât de potrivită pentru ce aveam nevoie: să mă echipeze cu încredere în mine.

A. 20
Mă simt destul de privilegiat: am avut o viață socială foarte ok, mereu am fost primul din clasă (implicit eram privit bine de cadrele didactice) și, nu în ultimul rând, am aparținut unor licee „de top” – lucru care am observat, de-a lungul anilor de liceu, că se resimte drastic în ceea ce privește colectivul, deși n-aș fi crezut inițial. Prin urmare, experiența mea va fi din start mult mai ok decât a altora.
Primul liceu în care am fost este considerat de mulți drept unul progresist – și sincer să fiu, homofobia a fost un sentiment pe care l-am întâlnit destul de rar acolo. Ulterior, m-am mutat în alt liceu, unde lucrurile au stat cu totul altfel. Încă din prima zi la noua școală am simțit o atmosferă cu totul diferită, care mă descuraja din a fi eu însumi. – mulți colegi făceau deseori remarci sau glume homofobe, variind de la folosirea cuvântului „poponar” până la atribuirea, în general, a unei conotații negative ideii de a fi gay. Totuși, prin a 11-a am devenit deschis cu sexualitatea mea și, cumva, am simțit că atitudinea multora s-a schimbat de atunci: glumele de genul au început, treptat, să dispară sau, dacă le scăpau, unii colegi chiar își cereau scuze față de mine. Mi se pare că evoluția lor scoate la iveală un fapt destul de important: mulți adolescenți sunt homofobi (intenționat sau neintenționat) pentru că, de fapt, nu cunosc nicio persoană queer open – implicit, ei nu sunt capabili să empatizeze cu oamenii LGBTQIA+ pentru că nu i-au întâlnit și, de fapt, nu prea gândesc multe din chestiile pe care le zic. Ce să mai, pentru mulți dintre ei, acele remarci homofobe pe care le spuneau nu aveau nicio semnificație – deși pentru mine puteau fi o sursă constantă de anxietate.
În ceea ce privește profesorii, opiniile lor sunt extrem de variate: de la profesorul de religie care are un dezgust clar față de persoanele LGBTQIA+ și chiar bârfea alt elev despre care aparent știa că e bisexual, până la profa de biologie care, deși nu o suportam sub nicio formă, părea destul de înțelegătoare. Îmi amintesc o oră în care ne întreba pe toți, rând pe rând, despre primele dăți când ne-am îmbătat și despre cum stăm cu relațiile. A fost foarte amuzant momentul când a ajuns la mine: am fost singurul din clasă pe care nu l-a întrebat de relații. Mai degrabă decât să o fi făcut din dezgust, cred că doar a vrut să evite o situație care putea fi inconfortabilă pentru mine.
Nu cred că m-aș simți extrem de ok să cer ajutor profesorilor tocmai pentru că știu cât de variate sunt părerile acestora.

F. 19
Am fost întotdeauna privilegiată pentru că am pielea deschisă la culoare și am trecut ca gagie mare parte din copilăria mea. Sinceră să fiu, până în clasa a 2-a habar n-aveam eu ce înseamnă că noi suntem „țigani” și ceilalți români.
Mama mea, în schimb, are pielea închisă. La 8 ani, m-a mutat la o școală șmecheră din centrul orașului, unde învățau numai bogătani. Eeei, aici aveam o profă super fițoasă și sofisticată, care târziu mi-am dat seama că era rasistă. În prima zi de școală, m-a așezat în ultima bancă cu un băiat care era considerat „oaia neagră” a clasei. Pentru că văzuse că mama e romnie, a trebuit să îi spună neapărat că ea are cea mai bună clasă și că nu vrea să îi fac probleme sau să îi „trag clasa în jos”. Mare parte din semestru nu m-a băgat în seamă, până am început să mă evidențiez că învățăm bine și am devenit preferata ei. Nu mai eram romnie pentru ea, nu îi mai „trăgeam clasa în jos.” Școala m-a românizat.
Fast-forward  ani mai târziu – sunt la liceu. Singura romnie din clasă, toți colegii știau. Deși niciodată nu m-a discriminat vreun coleg în mod direct, erau tot timpul înțepături sau comentarii rasiste. În situații d-astea spuneam mereu câte ceva să îi înțep înapoi. Cumva, ei spuneau că eu nu sunt la fel ca „țiganii ăia răi care fură”, pentru ei eram tot gagie. Pentru alții, eram niște extratereștri care au tradiții exotice și nemaiauzite. În schimb, profesorii nu știau și nu cred că le păsa că sunt eu romnie.
În clasa a 11-a, făceam economie cu o profă de care erau toți speriați. Ea mă plăcea mult că învățăm bine, dar habar n-avea că sunt romnie. În perioada aia deja eram implicată în proiecte destinate romilor, și apăream în câteva videoclipuri pe Youtube. Le-a văzut și ea. În timpul unei ore, cu toți colegii de față, mi-a spus: Am aflat ceva șocant despre tine, să vii să vorbim după oră. Nu pot să cred!
După oră mă duc cu inima în gât la ea: Wow, tu ești de etnie, habar n-aveam. Nu pot să cred, nu pari deloc, măi fată. Sper că nu te-a deranjat că am mai făcut eu comentarii despre voi pe la ore.
Îmi venea să plâng de frustrare și nervi. A spus-o ca și cum existau niște tipare în care trebuia să te încadrezi ca să te numești rom. Pentru ea fetele rome erau niște mașinării de făcut copii și fără studii, cu piele închisă.
Și cumva, când ești rom pornești tot timpul de la prezumția de vinovăție. Simți presiunea reprezentării, te simți sau ești direct tras la răspundere pentru comportamentul tuturor.
M-am simțit atât de jignită că am plecat fără să îi spun nimic.
În clasa a 12-a am avut norocul să am o profesoară romnie care s-a prezentat la prima oră menționându-și etnia. Ne știam deja, de cam jumătate de an, de la clubul de dezbateri academice Shukar Club. La fiecare oră de-a ei mă simțeam ușurată, că mai e cineva ca mine, mă simțeam cumva acasă cu ea și îmi părea bine că ceilalți erau puțin ofticați. Nu mai eram singură.

M. 17
În românia, coming out-ul e un proces continuu, în care la fiecare nouă interacțiune ești iar băgat neceremonios în closet-ul din care te credeai ieșit. Până la urmă, te resemnezi că e mai simplu așa decât să te apuci să îi explici lu’ vecina Petronela ce-i ăla lesbianismul, sau să întrerupi cursu’ de spaniolă să te iei de homofobul din spate.

C. 33
Primele indicii că sunt gay au venit în primară, la începutul prepubertății. Prin clasa a 7-a am aflat (toți) cuvântul, iar discuțiile dintre colegi pe tema asta s-au intensificat. Mai ales din partea băieților, discuțiile erau majoritar negative. Apoi în liceu, mi-am zis că da, probabil oi fi bisexual, dar lumea nu e prea prietenoasă, așa că nu o să zic nimic în sensul ăsta. Norocul meu a fost că am absolvit un liceu de top din București în prima decadă a anilor 2000, unde se făceau ore de drepturile omului – acolo am beneficiat inclusiv de un eveniment cu invitați LGBT (pe vremea aceea, în principal străini, deoarece era la scurt timp după decriminalizare, și gay-ii românii nu prea aveau curaj să iasă din dulap). În cadrul acestei discuții, eu și colegii de a 11-a am putut pune întrebări invitaților. Chestia asta mi-a dat ulterior, în facultate, curajul să ies treptat din dulap. Da, cred că reprezintă un fel de colonizare/globalizare, dar poate fi pozitivă pentru membrii LGBT și aliați, însă cu riscuri de respingere de către non-aliați, cărora le-ar putea fi „confirmată” paranoia că a fi LGBT e doar ceva străin, și nu înnăscut printre noi, zi de zi.

R. 52
Final de clasa a 2-a.
Auziți, doamnă Munteanu.: C. vrea să se mute cu R.!
Mama lui C. era mai în vârstă binișor ca mama, aproape o babă. Avea haine negre, basma groasă (deși era început de vară) și un șorț alb murdar. Analfabetă ca bunică-mea, aveam să aflu curând. (Eu la 7 ani: adică și românii sunt analfabeți?!) Se născuse și crescuse în casa unui boier din Ardeal, unde mama ei era servitoare. Ea i-a urmat maică-sii. La 19 ani s-a mutat la București odată cu boierul, care era ceva inginer sau arhitect. Când a murit el, a rămas servitoare la boierul cel tânăr și familia lui. C. avea mereu haine foarte frumoase și scumpe pe ea, și tot felul de rechizite și accesorii cum nu vedeai la alții.
Doamna Munteanu răspunde încet, cu ochii-n pământ: Nah, păi dacă-s pretine…
Și așa am intrat în „lumea bună”.

Câteva luni în urmă…
Când am venit la București, la 7 ani, eram la fel de „tanchetă” ca și acum. În plus, aveam mustăcioară și două cozi lungi cu funde tricolore. Ați ghicit: nu mă alerga nici un băiat. Pe altele, în schimb, aici la școala din București, le alergau în fiecare pauză! Și le înghesuiau și le făceau chestii fizice – lucruri care pe mine, venind de la Budești, unde să pui mâna pe o „fată mare” erau crimă, mă siderau. Când îi vedeam pe băieți în acțiune, uneori efectiv urcați pe ele, îi luam și îi pocneam. Unuia i-am spart capul cu o singură lovitură de penar – chiar n-am vrut, nici măcar n-am dat tare. În primul an de București mi-am luat foarte multă bătaie de la mama: ori că o chemaseră (iar) la școala să repare clanțe și să pună cuiere și geamuri (că le spărsesem eu în timpul unei intervenții de corecție), ori că o făceam „de râs” că mergeam la pâine în picioarele goale sau că luam note mici – deși la Budești luasem premiu pe bune, nu pe pile… dar ce să te faci dacă învățătoarea asta nu mă punea niciodată, indiferent cât de mult ridicăm mâna (după vacanța de Crăciun nici n-am mai ridicat, m-am lăsat păgubașă), iar la lucrări nu mă scoatea din 5 indiferent cât de bine făceam?!…
Înapoi la fete: după câteva luni de intervenții eficiente, băieții s-au potolit, iar fetele au început să-mi aducă mici atenții: ascuțitori, creioane cu gumă, sandvișuri din baton cu unt și șuncă de praga – pe care nu le mâncam, că erau de la români, și știam de la bunică-mea că sunt spurcați (concept pe care înțelegeam clar și la propriu, nu figurativ: găleata nespurcată e să bei din ea, găleata spurcată e pentru lături). Deci, le dădeam sandvișurile lui Jean și Marichescu, colegii mei din fundul clasei; ei se născuseră aici la oraș, și n-aveau regula asta întipărită în adn, mâncau de la oricine adică. În afară de ei doi, evident tot romi, eu nu m-am împrietenit cu nimeni altcineva în clasa aia. Doar fata asta, C. tot venea la mine în fundul clasei la pauză. Cred că făcea asta pentru că n-avea nimeni curaj s-o fugărească dacă era cu mine. Vorbea mai mult ea, îmi povestea orice. Eu mai Tarzan așa – îhî, îhî, bine pa.
Și pe urmă a venit invitația să mă mut cu ea, maică-sa nu s-a pus împotrivă, învățătoarea a înghițit gălușca și m-am mutat în banca a doua de la mijloc. De ce am vrut (și eu) să mă mut? Păi, simplu: nu vedeam bine la tablă din ultima bancă de la geam. Iar când îi întrebam pe Marichescu și pe Jean ce scrie, n-aveau cum să-mi spună pentru că nu (prea) știau să citească. Jean le mai bunghea, dar Marichescu ioc.
Așa că am plecat între români, că voiam să văd la tablă.

Școala te face gagiu

Mi-am dat seama de-abia prin 2015 cât de tare mă gagiizase școala.
Era o fată, o cheamă Lavinia Gliga, care lucra la DoR. Vreo trei luni, cât s-a documentat pentru un mega-articol (10 pagini a scris!) s-a ținut după mine 24 din 24 peste tot: la școală, la extracurriculare, la ședințe în alte activități și proiecte, acasă. A stat de vorbă cu toată lumea din viața mea: copii, colegi, prieteni, mama, Petra. Cele trei luni cu ea au fost foarte speciale nu pentru că urma să mă „dea la revistă” (cu asta am avut rezerve și discuții multe încă de la început, și mi-a luat cred că mai mult de o lună să mă relaxez un pic), ci pentru că nimeni nu mai stătuse așa cu mine zi de zi, săptămâni și săptămâni în șir, să mă observe in action, după aia să mă întrebe, să mă asculte, să îmi zică ce o miră, ce nu pricepe încă. Nimeni nu mai știuse să construiască asta cu mine până atunci. A fost ca la terapie, în fiecare zi tot vorbind cu ea mai pricepeam ceva despre mine și istoria mea – iar uneori fisa care îmi pica mă lăsa cu vibrații în cap sau goluri în stomac zile în șir.
Într-o seară vorbeam noi despre cum a fost pentru mine la liceu. Dacă etnia mea conta, ce impact avea asta asupra relațiilor mele cu colegii de școală, prietenii, profesorii, dacă aveam colegi de clasa romi etc.. Și vorbind noi așa, mi-am adus aminte de Suzana, colega mea cu pielea mult mai închisă ca mine, care ne-a invitat la majorat la ea acasă.
Maică-sa gătise ca la nuntă, taică-su și frati-su au scos acordeoanele și i-au zis Suzanei hai făi tăticule că e ziua ta, cum să nu-ți facem și noi o cântare și Suzana a zis hai bine puteți să cântați una, da’ după aia punem la magnetofon. Și s-a uitat la noi puțin jenată – Lăutari, ce să le faci… – dar când s-a uitat la ei cum cântau, doamne cât drag și cât ceva care nu mai știam de unde îmi era cunoscut… poate dintr-un film? Un coleg a zis hai că e ok, mi-a fost un pic nuștiucum când am intrat pe ușă și i-am văzut pe toți așa bronzați – iar eu am dat din cap râzând, gen i know what u mean, haha.

Oglinda, oglinjoară

Cioburile astea formează o oglindă. În ele se vede cât de rasist, homofob și transfob e încă sistemul școlar românesc. „Progresul” față de anii ’90 e iluzoriu: profesorii fac în continuare bancuri rasiste în cancelarie și observații rasiste în timpul orelor, comisiile de combatere a violenței nu fac absolut nimic în legătură cu hărțuirea și abuzurile rasiste, homofobe, transfobe, xenofobe sau abiliste comise în circumscripția lor, proiectele de promovare a diversității și incluziunii curg, dar profesorii – în cap cu consilierii școlari – ignoră (în cel mai bun caz) diversitatea reală, și nu adresează (decât pe hârtie, eventual) riscul de eșec școlar și nevoile specifice și foarte urgente ale adolescenților trans, romi, gay, seropozitivi, din medii socio-economice subprivilegiate, migranți sau cu diferite dizabilități. Între timp, aceștia vin la școală cu inima strânsă, își țin gura când sunt abuzați verbal, psihologic sau chiar fizic de către colegi, profesori, personalul administrativ sau bodyguarzi – și dezvoltă diferite probleme de comportament sau sănătate. Uneori devin bullies la rândul lor. Alteori se sinucid.
Deci dacă sistemul s-ar uita în oglinda asta și ar întreba „Oglinda, oglinjoară…”, răspunsul ar fi scurt și clar:
— Hai sictir!
Dar sistemul nu întreabă, așa că am zis să bag eu scena asta aici, ca să fie clar ce zic.

Concepte-cheie în discuția despre colonizarea educației

Colonizarea, coloniile diferitelor imperii, colonialismul imperialist – lucrurile astea ne trec/treceau pe la ureche și în școală. Perspectiva e mai degrabă glorificatoare – ca elev, ți se spune că imperiul x era foarte tare, că avea nu-știu-câte milioane de kilometri pătrați la apogeu (UK în 1920-1925 avea vreo 35 de milioane, dublu față de Imperiul lui Gingis Han la 1300). Ți se dau cifre care reflectă puterea și câștigul cuceritorului. Cumva, rămâi cu ideea că e tare să fii imperiu.
Ce n-am înțeles eu, când am început să cunosc și să lucrez cu radicali și radicale, pe la începutul anilor 2000, e de ce îi tot trăgeau cu colonialismul și postcolonialismul când vorbeau de drepturile femeilor și persoanelor genderqueer, de romi, de cei săraci, de educația din România. Au trecut vreo 15 ani și între timp mi-au picat câteva fise. Las aici câteva exemple de aha moments:

Teoria raselor: rasa albă e văzută ca superioară din punct de vedere intelectual, deci hai să muncească pe plantație negrii. Europenii albi, cei care dețineau puterea de a determina ce e știință și ce nu, au dovedit „științific” că africanii au mai multă putere fizică, plus că dacă nu îi pui la muncă și nu stai cu biciul pe ei, cine știe ce-i apucă – că așa sunt ei, animalici și brutali și supersexuali. Așa au „dovedit” europenii albi, ca să justifice sclavia de care aveau nevoie pentru a dobândit resurse și averi incomensurabile.
Eugenia: la final, ce vor ei e să fie pe lume doar albi sănătoși/perfecți și nemuritori.
Aservirea politicului de către economic e o manifestare a colonizării: cei săraci nu mai au cum să fie reprezentați de politic nicicum – poate doar manipulați pentru „validarea” celor care au cucerit puterea. În parlamente și guverne (la noi, ca peste tot), comandă cei cu bani: baronii, corporațiile, băieții cu bani și/sau titluri.
De la sclavie și asimilare, până la stigmatizarea continuă și menținerea la marginea societății până în ziua de azi, tot noi, romii, suntem văzuți ca fiind problema – aud mereu la radio despre „problemele romilor”… PFFFFFFFFFFFFFFF

După ce am trecut printr-un proces de maturizare a înțelegerii propriei mele identități și locul în ecuațiile societale din care fac parte, știu că azi colonizarea se face prin mijloacele și instrumentele capitalismului, prezentat ca democrație, leagăn al diversității, progres, prosperitate, siguranță și chiar libertate. Toate acestea sunt concepte-cheie în campaniile, misiunea și valorile UE, ONU, Coca Cola, Gaslink, BOR, FMI, OMS, Shell, IBM. În spatele campaniilor, inițiativelor și proiectelor de promovare a diversității și egalității, sunt calcule: câți bani dă UE pentru asta? Ce segment de imagine trebuie să pompăm ca să ne crească segmentul de piață/votanți/membri?

Ajungem, astfel, în situația în care rasismul e propagat chiar prin măsurile și programele de combatere a rasismului, deoarece cei/cele care le scriu și implementează o fac din oportunism economic, social și/sau politic. Rasismul lor se manifestă chiar în mijlocul activităților de îmbunătățire a status quo-ului. În companii, angajatorii sunt la fel de rasiști, iar candidații trans sunt respinși nu pentru că sunt trans, ci pentru că „n-ar avea experiență sau calificările necesare”. În școli, avem profesori extrem de rasiști, extrem de homofobi și extrem de transfobi care fac anual proiecte axate pe diversitate, incluziune, toleranță și alte chestiuni din acestea – ca să se plimbe prin țări străine și să aibă patalama pentru dosarul de gradație. La oră, aceiași profesori îi tratează pe copii așa cum ați citit în cioburile de amintiri de la începutul articolului.

Rădăcinile rasist-colonizatoare ale învățământului public

Școala publică și obligatorie, „educația pentru toți”, s-a născut odată cu iluminismul. Monarhia absolută a fost înlocuită cu niște sisteme burghezo-democratice, și astfel a început modernizarea diferitelor sectoare ale societății, inclusiv a educației. Prima a fost revoluția engleză, la mijlocul secolului XVII, iar ultima (din Europa) a fost cea rusă (pe la 1905-1907). La noi, revoluția burgheză a avut loc în 1848, iar privitor la educație, a avut ca rezultat concret și imediat înființarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în 1859, și obligativitatea învățământului primar, printr-o lege dată de Cuza în decembrie 1864.

Înainte de asta, educația era un instrument de consolidare și concentrare a puterii în mâinile clasei conducătoare, precum și de îndoctrinare. Biserica, aristocrații sau industriașii/moșierii controlau ce se făcea cam în toate felurile de școli: școli sătești, școli de meserii, licee, universități, precum și alte așezăminte din sfera educației, științei, medicinei, asistenței sociale, culturii. Acum fac asta corporațiile dar și structurile naționale și transnaționale, deci nah. (În America lucrul ăsta e deja la ordinea zilei, vezi aici. La noi a început ușor-ușor, cu cumpărarea de smartboard-uri și echipamente scumpe care stau degeaba, sau cu recomandarea de către inspectorate a unor „cursuri de formare” cu mamuți cum ar fi CISCO, pe bani grei – plătiți, evident, de profesorii „formați”).

La școală, elevii sunt învățați că iluminismul a fost o epocă a „luminilor” sau a „rațiunii”, adică niște vremuri luminate în care niște aristocrați progresiști s-au pus să lumineze masele prin educație și enciclopedii, pentru a pune bazele unei societăți fundamentate pe rațiune, bun simț, egalitate, prosperitate și meritocrație. În realitate, puțini iluminiști chiar aveau asta în cap pe bune: în Anglia au început să bage copii la mină, iar în România sclavia a existat în continuare bine-merși, și peste tot în Europa oamenii au continuat să facă pușcărie pentru furt din necesitate – pe românește, furau de mâncare ca să nu moară de foame.
La ce schimbări a dus progresismul iluminiștilor:
Multe joburi pentru ai lor, în tot felul de ministere, comisii și comitete nou-înființate. Ideea că dacă faci școala ajungi domn de aici a pornit. Ce se uita, însă, e că cei care făceau școala și ajungeau domni erau tot băieții de boieri și tovarășii lor de pahar.
Începutul industrializării, mecanizarea agriculturii, exploatarea nu doar a adulților, dar și a copiilor în mine, fabrici și pe ogoare, alfabetizarea maselor pentru creșterea profiturilor pentru cei bogați, toate astea = sclavie modernă.

Iluminismul a fost, de asemenea, scânteia care a dus la o explozie a științelor. Asta poate suna foarte bine, teoretic, doar că, pe lângă aspirină, baterii, filtrul de cafea, mașina de cusut sau de scris, motorul cu aburi, telegraful sau telefonul, secolele XVIII-XIX ne-au dat și bazele așa-zis științifice ale (1) rasismului instituțional și de stat, (2) colonialismului și imperialismului, (3) medicalizării și patologizării sexualității.

(1) Rasismul instituțional și de stat începe în epoca modernă cu eugenismul – în numele căruia încă sunt sterilizate femei rome, și care a fost folosit de naziști ca justificare științifică a genocidului și torturii prin mutilare. Românii vorbesc extrem de puțin pe tema eugenismului, iar când o fac (puținii profesori și autori), se discută dintr-o perspectivă „obiectivă”, punându-se în „balanță” aspectele „pozitive” și cele negative. Un motiv ar putea fi acela că figuri iconice precum mareșalul Antonescu, sau doctorii Parhon și Victor Babeș au fost figuri importante în eugenismul românesc. Un scurt text în limba română pe această temă puteți găsi aici.
(2) Charles Darwin, The Descent of Man & Selection in Relation to Sex, Murray London, 1871. Practic, ce a zis domnul Darwin e că rasa albă e superioară din punct de vedere al capacităților intelectuale, în timp ce rasele neagră sau roșie au capacități fizice superioare. Albii sunt, deci, mai deștepți – așa că le fac un bine negrilor sau indienilor sau romilor că îi iau și îi pun la muncă și îi învață să citească și li-l dau pe Isus. Național Geographic a avut în 2017 un număr special despre conceptul de „rasă”, absolut fascinant. Pe scurt, rasa e un basm comandat de cei cu bani și putere.
(3) Practic, ce zice domnul (Michel) Foucault în primul volum al Istoriei Sexualitații e că (tot) în secolul XIX s-a produs ceea ce putem numi „controlul plăcerii” – și anume, puterea și statul, cu ajutorul oamenilor de știință (biologi, psihiatri, medici) au început să îi trateze pe cetățeni și în funcție de comportamentele sexuale. Oamenii au început să fie atent observați (încă din copilărie, prin profesori, părinți, medici), diagnosticați, tratați în legătură cu orice aspecte ale sexualității lor. Se observa (și controla) mai puțin viața sexuală a cuplurilor (bărbat-femeie) căsătorite. Interesant este că înainte de secolul XIX se acorda mai multă atenție adulterului și incestului, dar odată cu medicalizarea masturbării ca onanism, a preferinței pentru parteneri în vârstă ca gerontofilie, sau a multor altor comportamente legate de sexualitate, adulterul și incestul au devenit tot mai puțin discutate și urmărite.

La fel cum iluminismul e cel mai adesea văzut – greșit – ca o „epocă a luminilor”, care a scos omenirea din evul mediu cel întunecat, decembrie ’89 în România e văzut ca un moment istoric în care țara a ieșit din întuneric, în care „credința” și „valorile naționale”, „educația” și întreaga societate puteau „renaște”.
Democrația a readus în România extremismul de dreapta pe față – pe lângă foarte multă ipocrizie și demagogie, aș zice în cantități și mai mari ca înainte de ’89. Ipocrizia și demagogia, împreună cu prietenii lor mercantilismul, oportunismul, rasismul și elitismul, fac acum și mai mult jocurile, inclusiv în sistemul de școlarizare din România. Bineînțeles, la adăpostul unui paravan/zid de hârtii și poze din „teritoriu”, sub umbrela unor campanii și proiecte de promovare a diversității, performanței, lucrului centrat pe elev, incluziunii, respectului față de absolut toți participanții la demersul educațional, sprijinului necondiționat și a implicării comunității.

Concret, primăriile, ministerul, inspectoratele și „sponsorii educației” folosesc acum metode de colonizare capitalistă, adică transformarea sistemului public de educație într-un instrument de profit, folosind metode cum sunt:

1. Monetizarea „meritocrației” și a „respectabilității”

Sistemul acordă profesorilor nu numai gradații (25% în plus la salariu timp de 4 ani, cui prezintă cele mai multe hârtii), ci și bonificații pentru premii (obținute de copii) la olimpiade și alte concursuri recunoscute de minister. Imaginați-vă ce efect are asta asupra relației elev-profesor, cât de scârbiți sunt mulți profesori din școlile cu elevi care nu fac performanță, și calculați dacă avem vreo șansă să soluționăm vreodată problema diferenței enorme între rata de promovabilitate, nivelul educațional sau calificarea profesională în rândul romilor, în comparație cu media națională.

2. Examenele naționale și certificatele recunoscute internațional

Inițial, pusesem metoda aceasta la punctul 1, dar apoi m-am gândit să le separ pentru că, deși se aseamănă mult (e vorba tot de bani, de FOARTE mulți bani: veniturile Cambridge Assessment s-au dublat în ultimii zece ani. Anul trecut au avut 484 de milioane de lire sterline, în timp ce în 2009-2010 suma a fost de 232 de milioane), cele două metode au totuși diferențe majore.

În ultimii ani se poate vedea o creștere semnificativă a popularității unor examene precum Cambridge English, DELE, SIELE, DELF, JLPT – sau Cangurul, sau orice examene și concursuri care îți dau un certificat „recunoscut”. Copiii sunt ca niște cai de curse sau fotbaliști, împinși și de părinți și de profesori să tragă, să fie primii, să ia cea mai mare notă! În școlile/universitățile care sunt și centre de examen e și mai evidentă colonizarea, atât cea capitalistă, cât și cea engleză, americană, germană, spaniolă, franceză sau japoneză – întotdeauna fostele mari imperii.

Să fii centru de examen e ca o franciză, adică îți tremura tot timpul genunchii să nu vină o inspecție să te prindă că n-ai snickers-ul la raftul care trebuie – singura diferență față de Mega Image e că nu îți cumperi cu banii dreptul de a avea „prăvălie”. Plătesc în schimb candidații niște bani serioși (taxa de examen e de la câteva zeci de lei la o mie). În plus, institutele culturale respective (British Council, Cervantes etc.) n-ar putea să organizeze examene pentru toți cei interesați, că n-ar avea fizic spațiu și timp. Prin francizarea calității de centru de examen, aceste institute câștigă, deci, noi și noi segmente de piață – deci bani. Mai mult, profesorii de limbile respective fac la clasă obsesiv pregătire pentru acele examene, elevii cumpără manuale scumpe, părinții bagă evident și meditații indiferent cât de mult le zici tu că nu e nevoie, că faci tu cu copiii tot ce trebuie la școală etc..
Concluzia: în școli nu se mai face educație, se face pregătire pentru examene. Cu cât copiii cu care lucrezi au rezultate mai bune la CAE, de exemplu, cu atât ești tu profesor/oară mai tare, iar școala ta cotată mai bine. Și aia e.

Problema cea mai mare e, însă, la nivelul copiilor: cu cât învață mai mult pentru examene, cu atât învață mai mult doar pentru examene. Cu cât au programul mai încărcat de meditații pentru examene, cu atât sunt mai năuci, mai extenuați, mai spălați pe creier despre ce înseamnă valoare sau competență, mai anxioși sau, dimpotrivă, mai dezinteresați de școală. Cel mai grav e că transformarea școlii într-o mașină de profit înseamnă că adulții (profesori, părinți) devin agenți de exploatare și opresiune. Copiii sunt organizați de către adulți astfel încât să fie la fel de productivi ca adulții, în timp, niște roboți antrenați pentru examene și atât, cu maturitate emoțională la fel de scăzută ca a multora dintre părinții și profesorii lor, cu niveluri de empatie și autoînțelegere foarte scăzute, cu frici multe, cu foarte puțină încredere sau respect pentru ei înșiși și pentru cei din jur – și, în ciuda examenelor luate cu peste 9, sau poate tocmai din cauza asta, cu cunoștințe mai slabe ca generațiile anterioare.

Când am intrat în învățămînt, în 1992, examenele astea nu existau în România. Existau doar TOEFL și IELTS, pentru emigrare sau plecatul la doctorat/masterat. Acum avem 15 examene de engleză gestionate de Cambridge, și administrate printr-o rețea de sute de centre de examinare (pe lângă British Council-uri). În plus, avem: 5 examene de japoneză (JLPT), 6 examene de franceză (DELF), 6 examene de spaniolă (DELE), 10 examene de germană, 2 examene de engleză americană.
Gama de prețuri e de la 90 la 1.000 de lei, iar vârsta candidaților începe la 5-6 ani. Asta, combinat cu faptul că a crescut numărul examenelor naționale standardizate (și a simularilor aferente), înseamnă că examenele sunt o industrie în creștere, din care se fac bani extrem de serioși: se cumpără manuale și culegeri, se fac meditații, se printează (subiecte de olimpiadă de foaaarte multe feluri, simulări, examene naționale, examene și concursuri „recunoscute” de minister – ghilimele sunt pentru cumetrii și parohii) la tipografia cui trebuie, se fac comisii și se plătește – binișor – și se plătesc taxe de examene străine din care, evident, statul român nu primește niciun impozit de la entitățile organizatoare – institute culturale străine, în general. Mnoh, „public diplomacy”.
Examenele încurcă foarte tare nu numai dezvoltarea și binele real al copiilor, ci și competența profesională și empatia/atenția pozitivă acordată de profesori elevilor. Manualele pentru pregătirea de examen, după care lucrezi la clasă, te conduc ca un robot și pe tine, ca profesor. Mare lucru nu mai trebuie să faci – și nici nu mai ai timp, sincer: mașinăria de examene te împinge de la spate, și dă-i și bagă și dă-i și dă-i. Nu vrei nici tu să îți pice copiii la examen, ar fi dezastru și pentru ei și pentru ai lor, și uite așa te trezești că faci ce-ți zice englezu’ sau francezu’, deși tu ești profesoară într-o școală de stat din România. O altă fațetă a colonizării e tratamentul diferențiat al profesorilor străini: se consideră că un profesor străin care predă aici e „o comoară”. De aceea el/ea va avea salariu mai mare ca al unui roman/românce cu aceleași calificări și experiență, plus – preferata mea – casă gratis.

3. Colonizarea viitorului

Cred cu putere că trăim un moment istoric în care sexiștii, rasiștii, homofobii, transfobii, creștinopatii, abiliștii, naționaliștii fasciști xenofobi au ajuns să ocupe atât de multe poziții cheie în structurile de putere, încât e foarte greu de imaginat un viitor în care instituțiile și banii publici vor fi folosite etic.

Vine peste noi un val de eforturi concertate pentru ocuparea căilor de acces către un viitor sănătos și liber. Multe din progresele obținute în ultimele 2-3 decenii se dovedesc a fi iluzorii în lumina exploziei de abuzuri și violențe instituționale din ultimii câțiva ani, cam de la referendumul pentru redefinirea familiei încoace, culminând acum, în timpul pandemiei (aici o monitorizare a intervențiilor rasiste și abuzurilor poliției în comunitățile de romi în perioada martie-mai 2020).
E din ce în ce mai greu de crezut că se vrea (de către politic, deci și de școală, sistemul medical sau serviciile sociale) ca România să ajungă o țară bună pentru toți, mai ales pentru oamenii de etnie romă, migranți/e, persoane queer, practicanți ai unei religii diferite de creștinismul ortodox, persoane cu dizabilități, oameni săraci (mai ales femei), oameni fără adăpost, mame singure, copii și tineri instituționalizați, persoane în vârstă.

La Ministerul Educației am avut, din decembrie 1989 și până acum, 26 sau 27 de miniștri. Anul 2012 a fost un an record, respectiv cu 5 succedări la tronul ministerial. Ecaterina Andronescu e ministră-campioană, respectiv de 4 ori la platane între 2003 și 2019. Doamna Andronescu e cea care în 2012 a desființat școlile de arte și meserii (SAM) pentru că a considerat că țara are nevoie de un număr mai mare de absolvenți de facultate, iar SAM-urile cumva încurcau (?) – și tot ea i-a acordat Patriarhului Daniel titlul de doctor honoris causa din partea Politehnicii București, pentru „asigurarea continuității în credința strămoșească”.
Și ne mai mirăm că sistemul de școlarizare din România e în stadiul terminal în care e, și că nu prea mai avem cum să-l facem bine.

În momentul de față se tot amână votarea de către Parlament a unei legi care vrea să interzică „activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”. Legea ar afecta o pleiadă de sectoare și categorii de persoane (de la programe universitare, la câtă libertate ai să-ți crești copilul fără să intri în bucluc la școală pentru propagandă) – dar mai ales elevilor și profesorilor non-binari, intersex, bărbați/băieți trans sau femei/fete trans, o astfel de lege transmite următorul mesaj:
Nu ne interesează cine ești, nu ne interesează ce nevoi ai, ce simți.
O să te strigăm la catalog după numele din buletin și nu ne interesează dacă asta înseamnă că o să abandonezi școala, că o să ai o meserie precară și o viață de azi pe mâine, fără asigurare medicală, fără acces la servicii medicale de specialitate. Prioritatea noastră nu e să fii educat, fericit și sănătos.

Lucrurile acestea ne dinamitează drumul către un viitor în care să fim toți egali, fericiți și sănătoși – chiar și noi, femeile rome, copiii noștri făcuți în afara căsătoriei, iubiții noștri trans, elevii noștri LGBT, surorile noastre lucrătoare sexuale, prietenii noștri seropozitivi, vecinii noștri arabi, părinții elevilor noștri în scaun cu rotile, bunicii noștri cu demență sau Parkinson.

În mod paradoxal, sau poate nu, pe măsură ce înaintăm în mileniul trei, în politică apar tot mai des discursuri ce amintesc de evul mediu: să interzicem avortul, să interzicem homosexualitatea, să le băgăm mințile-n cap „țiganilor”, să îi testăm psihiatric pe „transexuali”, să ținem femeile și fetele tinere sub control, iar cu migrația mai încet că deja exagerați.
Atitudini precum acestea nu au cum să ducă la altceva decât violență, precaritate, agravarea bolilor unui sistem în care totul e o marfă – inclusiv oamenii. Iar prin acțiuni „rezonabile” se înțelege în primul rând, și de către cei mai mulți, acțiuni care aduc profit. Punct.

Și de la capăt

Umanitatea a mai fost de multe ori în pericol grav înainte, iar pe planetă, în diferite locuri, e în pericol în feluri foarte diferite. Dar în toate aceste instanțe, din trecut sau din prezent, factorul determinant e setea de putere și profit.
Soluția, deci:
Protejarea capacității de a empatiza.
Monitorizarea consumului de tot felul, și mai ales a legăturii dintre cât avem, sau de cât respect/autoritate ne bucurăm, și stima de sine.
Crearea și întreținerea rețelelor informale de sprijin.
Neparticiparea la activități care validează instituții și mecanisme de putere, de la olimpiade la gradații sau proiecte instituționale de „promovare” a diversității – sau participarea la minim, ca înainte de ’89, când știai că la anumite activități chiar trebuia să mergi, să te vadă la față.
Folosirea cadrului instituțional pentru derularea de activități care să mimeze acordul cu sistemul, folosind aceleași sintagme cheie pe care el le pervertește – dar pe care tu și partenerii tăi să le faci pe bune.

Sistemul nu are cum să îți interzică să faci activități care, din formulare, sună perfect aliniate cu agenda colonizatoare. Mai pe românește, tu zici ca el și faci ca tine – e o metodă pe care mulți dintre noi o practicăm cu dexteritate, și la care am ajuns – sau mai degrabă am revenit, pentru că asta trebuia să facem și înainte de ’89, la UTC, de exemplu – din cauză că am ajuns să fim convinși că sistemul nu poate fi corectat, că rasismul nu poate fi eradicat de la vârful său, că homofobia și transfobia sunt protejate chiar de către Ministerul Educației și inspectorate. Dacă faci scandal, le poți face rău unor elevi, sau părinți, sau profesori.
Subversivitatea e deci obligatorie, pentru că e common sense – adică treabă de bun-simț.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Antirasism & Decolonialism curatoriată de Oana Dorobanțu.

Roxana Marin

„profa de la Coșbuc”. Ține lecții de engleză, literatură engleză și americană, studii de gen. Scrie dintotdeauna, așa cum dintotdeauna crede în dumnezeu. Scrisul, ca și religia, sunt chestiuni foarte personale – nimeni nu poate dicta cum e „normal” sau „bine”. La fel cu identitatea de gen, cu orientarea romantică sau cu perspectiva asupra a ce înseamnă familie sau iubirea adevărată. Libertatea e o sarcină grea, dar nah.

Simina Popescu

Sunt o ilustratoare și graphic designer pasionată de visual storytelling și de diversitatea (și problematica lipsei sale) din spațiile vizuale, mai ales în legătură cu reprezentarea de gen și sexualitatea. Îmi place să știu că oamenii se pot identifica cu ce desenez și că le pot produce o reacție emoțională, fie că e vorba de jurnale ilustrate și benzi desenate autobiografice sau editoriale și ilustrații de călătorie. @siminascribbles

Oana Dorobanțu

Este cercetătoare în studii de gen și etnie, autoare și specialistă în comunicare pentru ONG-uri pentru apărarea drepturilor omului. Interesul său este să contribuie la crearea și menținerea unui discurs critic antirasist, queer și feminist provenit din și implementat în spațiul rom balcanic.

Societate • Comunitate
Taguri: adolescență, autobiografie, autocolonizare, autoetnografie, biografie, colonizare, copilărie, discriminare, educație, feminism, feminism rom, gay, homofobie, identitate de gen, intersecționalitate, învățământ, LGBT, minorități, neoliberalism, orientare sexuală, queer, rasism, romă, România, școală, transfeminism, transfobie, transgender