„Pragul”/ „Limiar” – un documentar regizat de o mamă despre tranziția de gen a fiului său

de Ada Eliane

*Atenție! Această recenzie conține spoilere.
Documentarul poate fi vizionat online până pe 31 mai 2022.

Cu ocazia festivalului de film documentar One World Romania #15, am avut bucuria să scriu o recenzie a filmului Pragul/ Limiar (2020, Brazilia). Și vă spun, m-a emoționat, m-a răscolit și mi-a oferit euforie pură pe întreaga sa durată, pentru că abordează o temă atât de importantă și relevantă pentru comunitatea trans, din care și eu fac parte.

Aș vrea, totuși, să încep cu menționarea persoanei care a avut inițiativa să realizeze un astfel de proiect. Coraci Ruiz este regizoare și director de filmare, născută în 1974, în Brazilia. Este cunoscută și pentru alte filme-documentar, cum sunt Cartas para Angola (2012) sau Pluma Forte (2019). Întregul proiect Limiar pare să fi fost inițiativa ei de a documenta tranziția copilului său, André, între 2016 și 2019. Poreclitx și Andy în anumite scene din film, la final vom afla că André și-a schimbat numele în Noah. Pentru claritate, în acest articol, vom folosi André, primul nume ales de el la masculin, și cel mai des folosit în film. Proiectul a fost conceput și ca parte din lucrarea de doctorat pentru cursul de Multimedia, pe care Coraci Ruiz l-a absolvit în 2020 la Unicamp, Universitatea de Stat din Campinas, din São Paulo, Brazilia.

Filmul începe cu câteva imagini ce ne poartă deasupra unei ape, cu o umbră de om tremurând pe striațiile suprafeței acvatice. Coraci spune că ea întotdeauna și-a dorit să rămână însărcinată. Fapt care s-a și împlinit în timp ce studia la facultate – o naștere naturală, cu un simplu prosop și fără necesități moderne. A considerat întotdeauna că a avut un nume ciudat, dar i-a plăcut pentru că i-a făcut pe ceilalți să și-l amintească mereu. A decis ca și copilului său să-i pună un nume care să nu fie nici prea straniu, dar nici prea comun în același timp. Pe toată durata pasajului acvatic de la început, scenele sunt intercalate cu imagini video din copilăria lui André, cu Coraci ținându-și copilul în brațe, sau cu imagini din vacanțe petrecute împreună în familie. Un sentiment profund de nostalgie străpunge imaginea, succedată, de multe ori, de scene de acum, cu persoanele în timpul prezent.

Cele mai emoționante și, în același timp, fascinante scene sunt cele în care Coraci ne prezintă un interviu pe care i-l ia fiului său. Se spun multe lucruri relevante despre o experiență transmasculină, se discută sentimentele lui André față de lume, față de propria sa persoană și despre autorealizare, în timp ce își trasează și conturează forma propriei identități. André spune, la un moment dat, că pentru o anumită perioadă de timp s-a întrebat dacă este o persoană non-binară sau un bărbat transgender. Sentiment pe care l-am împărtășit și eu încă de la începutul chestionării propriei mele identități de gen, în timpul adolescenței. Totodată i-am împărtășit și frica de a nu mă putea decide „concret”, în mod rapid și sigur, pe un subiect atât de important, ca și cum nu aș fi avut dreptul să mă răzgândesc dacă simțeam că identitatea mea nu s-a cristalizat încă. André grăiește cu teama că alții ar putea spune:
Persoana asta nu știe despre ce vorbește, se tot răzgândește…

O altă persoană importantă în familia lui Coraci și André, intră în scenă: Lena, mama lui Coraci și matriarha familiei. Aceasta își amintește de momentul când i-a ales numele fiicei din cartea Maíra de Darcy Ribeiro. Lena a fost o femeie liberă încă din tinerețe – ne povestește despre perioada petrecută într-o comunitate kibuț din Israel și despre înclinațiile anturajului ei de stânga socialist, aproape comunist din perioada anilor ‘70. Scene cu Lena ținând-o pe Coraci pe umeri în timpul unor proteste șaptezeciste sunt urmate de un moment în care, în prezent, Lena îi spune fiicei sale:
Cred că generația voastră a beneficiat foarte mult de frontierele doborâte de noi… Aveți dreptul la propriile alegeri… Valorile voastre consideră mai importante realizările și lumea care ne înconjoară, decât banii.

Ca și Lena, Coraci își duce la rândul ei copiii la proteste, 33 de ani mai târziu. Filmările la Pragul au început în 2016, chiar în timpul perioadei de revoltă și proteste împotriva președintei Dilma și sistemului de guvernare din Brazilia, perceput în acea perioadă, ca fiind corupt. Coraci are aici sentimente conflictuale, simte că trebuie și ea să aleagă o tabără… În acest context, privind și o mare de oameni în favoarea președintei Dilma, și ascultând sloganele lor feministe și queer, își chestionează pentru prima dată poziția esențialistă asupra genului:
La vremea aceea, nu îmi trecea prin cap că a fi femeie nu este pur și simplu o determinare biologică… 

Am observat, pe parcursul filmului, cum regizoarea își schimbă anumite opinii despre condiția persoanelor transgender. Într-o scenă, André desenează o ființă umană și explică cum ar trebui să existe mai multe tipuri de organe genitale cu care să ne naștem, dar care nu ne determină genul, localizat, zice el, în funcțiile creierului. Iar în inimă, se află orientarea sexuală, sau genul de persoană care te va atrage, unde conexiunile sunt importante. Toate aceste categorii sunt complet diferite, nu se determină una pe cealaltă, și între ele pot exista nenumărate tipuri de combinații: femei lesbiene cis, femei trans bi, bărbați cis gay…

Este o frumusețe brutală în aceste scene, în care André efectiv trasează liniile nu numai ale propriei sale identități, dar și ale celor pe care îi percepe ca persoane de pe întreg spectrul LGBTQIA+. Frumos este și un alt moment de vulnerabilizare, care face discursul lui André despre transness mai complex și mai puțin esențialist:
Mă îmbrac așa nu pentru că prefer neapărat estetica masculină peste cea feminină, ci pentru a putea fi înțeles de lumea care mă înconjoară…

Pot să înțeleg: în acest moment al vieții mele, dacă aș alege să mă îmbrac în haine tipic masculine, lumea ar spune, uite, un băiat. Și nu aș vrea asta, iar sentimentele mele sunt împărtășite de André de pe partea opusă a spectrului de gen. El spune că a se identifica drept băiat nu are nimic de-a face, cum ar susține azi „feministele” TERF, cu un anumit tip de dogmă anti-feministă care își imaginează că persoanele transmasculine pretind că a fi fată este un lucru rău în sine. André nu este fată, pur și simplu.

De-a lungul filmului, André se chestionează și își descoperă identitatea în mod treptat. Scene din înregistrări video cu membri familiei sunt cu grijă alese, cum am menționat mai devreme, și transpare, pe tot parcursul lor, un fel de împăcare cu trecutul pe care și Coraci și André par să o împărtășească.

Coraci spune că a avut multe dubii în viață, dar nu s-a întrebat niciodată dacă este femeie sau bărbat. O experiență a persoanelor cis, pe care persoanele trans nu au cum să o  împărtășească. Pentru multx dintre noi, nu par să fi existat momente în care să nu ne fi pus la îndoială propria identitate de gen, iar pentru multe persoane cis, acesta rămâne un fenomen neîntâlnit în viața lor.

Coraci, ca și Lena, crede în familiile deschise, este într-o relație deschisă și, într-o scenă, îi și spune lui André că este bisexuală. Sinceritatea exprimată în timpul acestor schimburi de replici, dintre mamă și copil, m-a marcat, pentru că rar am întâlnit momente ca acesta, lipsite de sfială, scene în care sunt expuse sincer adevăruri intime despre propriul părinte. Îmi imaginez că multe persoane îmi împărtășesc experiența.

Fratele mai mic al lui André, Marti, își face și el apariția într-o scenă. Este întrebat dacă preferă numele asignat la naștere lui André, sau cel pe care André și l-a ales singurx pentru identitatea sa autentică. Marti alege André. Spune că este mai șmecher.

Mai este un moment important în film, în care André spune că o lungă perioadă a crezut că nu este băiat, pentru că nu-și dăduse seama de asta de când era mic – presiunea vine dintr-o narativă dominantă care portretizează persoanele trans ca știind dintotdeauna că sunt alt gen. La un moment dat, a realizat că este o prostie să urmeze o „regulă” aleatorie și și-a îmbrățișat propria identitate. Mama sa, care în mai multe momente ale filmului denotă prin întrebările pe care le pune, o atitudine oarecum transfobă sau ignorantă despre subiect, îl întreabă de ce nu ar putea pur și simplu să fie „o fată mai masculină”. André răspunde că nu îi place atunci când cineva îl strigă după celălalt nume, că nu își poate imagina o viață trăită din postura unei femei. Un sentiment pe care l-am împărtășit încă de la începutul chestionării propriei mele identități de gen, cu toate că eu am știut de mică faptul că genul meu nu este cel asignat la naștere.

Iar când André îi spune mamei sale:
Nu cred că există vreo manieră în care să înțelegi, ca persoană cis, ce înseamnă să fii trans,
pot să empatizez. Cu toate că apreciez enorm eforturile pe care persoanele cis din viața mea le-au depus pentru a-mi înțelege condiția, am dat și peste persoane care fie nu au putut, fie nu au reușit să conceapă propriu-zis ce înseamnă să fii trans sau ce face o persoană trans să aleagă să tranziționeze și din punct de vedere medical. În același timp, aici se clarifică și postura problematică a lui Coraci, prin modul în care îl chestionează pe André. Da, documentarul este în totalitate capturat de perspectiva regizoarei, văzut prin lentila ei, dar nu puține sunt momentele în care André ripostează, uneori subtil și relativ indirect, față de întrebările trans-ignorante ale mamei sale.

Reflecția în apă este o temă care parcurge întregul film. Umbra de deasupra apei line își face apariția din nou într-o filmare naturală, poate un moment de reflecție asupra persoanei care se privește în oglindă. Și da, oglinda este și ea un obiect cu recurență pe toată durata filmului.
Niciodată nu am vrut să fiu o mamă care nu are încredere, care nu înțelege. Întotdeauna am vrut măcar să încerc să înțeleg…

Înțeleg dorința unei persoane de a înțelege o comunitate de oameni care se luptă pentru drepturile lor și a unei mame de a înțelege experiența copilului său. Dar nu am putut să nu mă gândesc la cuvinte similare pe care le-am auzit și eu în trecut, un tip de mândrie a persoanelor cis sau het, cu care își gratifică eforturile de a înțelege experiențele unor persoane mai puțin privilegiate decât ele. Când Coraci ne spune în film că i-a fost greu să se distanțeze de numele pe care l-a ales la naștere pentru André, de nostalgia amintirii lor împreună, de joculețele din parc, de vacanțe și nopți nedormite, nu pot să nu mă gândesc la reticența apropiaților mei de a mă striga pe numele ales și cât de des, de fapt, se întâmplă în comunitatea noastră ca părinții de copii trans să nu poată accepta numele noi, alese de copiii lor pentru sine. Și empatia mea se oprește atunci când un părinte refuză să-și trateze copilul cu respectul pe care îl merită, doar din dorința egoistă de a-și trăi propriile amintiri, și nu pot înțelege cum ceva impalpabil precum un nume poate juca un rol atât de semnificativ…

În 2017, i-a venit rândul lui André să o ducă pe Coraci la un protest, și anume, un protest al comunității LGBTQIA+. Un moment cu impact asupra lui André – mai târziu, amintindu-și de marea aceea de oameni, atât de diverși și liberi, a realizat cât l-a ajutat acest moment să-și crească abilitatea de a-și defini propria identitate. Într-o scenă, André desenează diferite tipuri de persoane din comunitatea LGBTQIA+, într-un carnețel. Mama filmează în timp ce el trasează liniile unor personaje colorate și mândre de prezentarea lor queer.
Mă identific ca persoană non-binară, parcurgând spectrul dintre neutru și masculin.

Punctul culminant al documentarului este atins atunci când André spune că s-a gândit încontinuu, timp de doi ani, la posibilitatea unei top surgery și că are convingerea că, după tot acest timp de introspecție, nu se va mai răzgândi și nu va regreta alegerea mai târziu în viață. Această declarație cauzează și un clash generațional între André, mamă și bunică. Există o reticență în Coraci, o îngrijorare că André își va regreta decizia mai încolo, din moment ce este încă în perioada adolescenței. Îi spune că va trebui să mai aștepte un pic până face 18 ani, dacă vrea să facă alegerea asta, pentru că ea s-ar simți vinovată să semneze actele necesare intervenției medicale. Sentimentele sunt împărtășite și de bunica Lena, care numește schimbările din tranziția medicală „mutilări”, cu toate că ajunge să admită că poate pentru persoanele trans, acestea nu sunt mutilări deloc, ci pur și simplu schimbări necesare pentru propria lor împlinire.

În urma acestor momente, Coraci continuă să spună:
Acest film este o modalitate de a mă ține de mână cu Andy și cu toate persoanele aflate în precaritate….. de a striga Suntem împreună

Coraci, ca mamă, dar și ca cineastă, pare a vorbi mereu cu candoare, dar asta nu schimbă faptul că perspectiva ei se centrează invariabil pe experiența sa de persoană cis, și că reticența în a susține până la capăt tranziția propriului copil străpunge atmosfera întregului film. Până la final.

La sfârșitul filmului, Coraci este de acord să-i semneze lui André actele care îi vor îngădui să-și înceapă tranziția hormonală cu testosteron. O dezvoltare personală clară se exemplifică prin acțiunile sale aici, iar dragostea față de André pare să-i cucerească orice frică sau dubiu. Da, pot spune că regăsim aici un proces de acceptare prin care trec mulți părinți, pe care și eu la rândul meu fac tot posibilul să-l înțeleg, dar pentru a rămâne critică, voi spune că de multe ori, acest lucru se întâmplă prea târziu. În cazul lui André, am putea descrie un „final fericit’’, o realitate care am vrea să se materializeze pentru persoanele trans din toată lumea.

Vreau să sper în cuvintele lui Coraci atunci când spune că vrea să se țină de mână cu copilul ei și cu noi toatx. Că „suntem împreună” și că totul va fi bine!

Ada Eliane

Persoana transgender, poetă aspirantă, de obicei găsită la un pahar de vin roșu cu o carte bună în poale. Iubește rozătoarele și scrie în timpul liber în speranța că ce îi răsună de sub degete va ajunge la persoanele care au cea mai mare nevoie.

Cultură • Artă
Taguri: , , , , , , , ,
Meniu