Precaritatea dăunează grav sănătății sexuale. Alte intimități și mutualismul queer

de SomMovimento nazioAnale

Ilustrații de Anca Enache

Traducere din limba italiană de Clara Mitola

Acest text este o sinteză a două texte produse de SomMovimento nazioAnale, intitulate „Sfântul Valentin 2015: criza din al șaptelea an” și „Alte intimități, precaritate și mutualism transfeminist queer”, ce apar în zina S/Coppia, făcută de Laboratorio Smaschieramenti din Bologna (IT), în februarie 2016. Textele pot fi citite aici în versiunea integrală și în limba originală.

***

 Să răspândim plăcerea (+ intimitatea + afecțiunea + grija)

Suntem queer, lesbiene, gay, trans, persoane non-monogame și persoane care, chiar dacă întrețin practici monogame sau heterosexuale, nu cred în superioritatea monogamiei sau în naturalitatea heterosexualității.

Nu avem nevoie de lenjerie din dantelă sau „s-o scoatem la o cină scumpă” pentru a ne bucura de trupurile noastre; nu avem nevoie să ne exprimăm sentimentele prin limbajul iubirii conjugale pentru a ne simți îndreptățite să le trăim; nu așteptăm să întâlnim Persoana Potrivită ca să iubim și să ne simțim iubite, și pentru a ne simți viața completă; nu avem nevoie de conviețuire ca să ne legitimăm relațiile de iubire.

Vrem, prin urmare, să dăm vizibilitate și sens politic tuturor relațiilor bazate pe afecțiune, grijă, sprijin și intimitate care nu reproduc modelul de cuplu.

(Celel)alte intimități

Vorbim despre colegi de apartament, prieteni, fuckbuddies, despre rețele afectiv-politice sau despre cele care au relații afective sau sexuale profunde și care împart mult din viața lor, dar totodată depun un efort activ pentru a nu reproduce modelul de cuplu și privilegiile sale. Vorbim despre relații pe termen lung, de prietenii de o viață întreagă, sau extrem de efemere. Relații în care există multă implicare sau relații în care schimbul reciproc de sprijin și afecțiune este doar aici și acum, pentru că pur și simplu suntem prezente într-un anumit moment, dar anul următor am putea să nu ne mai vedem (să vă gândiți la colegii de apartament cu care n-ați avut niciodată nimic de împărțit, dar care, totuși, v-au salvat viața când v-a fost foarte rău sau ați avut nevoie să vă plângeți după o zi de tot rahatu’).

Vorbim despre experiențe care deja există în viețile noastre, care reprezintă, de fapt, o resursă majoră pe plan emoțional și material, dar care în societate nu sunt considerate legitime sau semnificative, ci sunt tratate ca ceva tranzitoriu sau un slab înlocuitor al iubirii adevărate sau al cuplurilor stabile – care, desigur, ne vor împlini într-o zi viața.

Ce este un cuplu

Din experiența noastră și după analizele colective legate de aceasta, credem că, în ciuda renumitelor de-tradiționalizări despre care vorbește sociologia, continuă să existe și să reziste un fond puternic de normativitate. Adică, dincolo de „libertatea” de a ne despărți când nu mai merge treaba (în trecut despărțirea era ceva foarte complicat de realizat și pedepsit social), pentru a fi un cuplu normal care se iubește pe bune, e încă necesar:

☆ Să fim doi.

☆ Să dăm prioritate relației de cuplu față de celelalte relații afective pe care le putem avea  – persoana cu care suntem e „calitativ diferită” de ceilalți prieteni și, automat, trebuie să aibă prioritate în modul în care ne gestionam timpul și energiile emoționale sau materiale. Dacă stăm și ne gândim, o relație sexuală începe să devină prioritară deja după două sau trei luni și asta se întâmplă cumva automat, pentru că este ceea ce se așteaptă toată lumea dacă ieșim și ne futem și vorbim mai mult timp cu aceeași persoană.

☆ Să fim monogami sau cel puțin să ne dorim ăsta – sau să ne prefacem că am fi.

☆ Să avem aspirația de a răspunde, dacă nu în totalitate, măcar la 90% din nevoile emoționale ale partenerei.

☆ Să proiectăm relația în viitor, să ne imaginăm un viitor împreună.

Apoi, desigur, dacă e vorba de un bărbat și de o femeie, totul e mult mai normal decât între două femei sau doi bărbați sau, mai rău!, între două persoane cu o identitate de gen „neclară”. Dacă cei doi locuiesc singuri sub același acoperiș, sigur că e mai normal decât dacă ar sta în locuri diferite sau în același loc, dar împreună cu alți oameni. Dacă proiecția în viitor include și un copil, atunci e perfect. Și bineînțeles că un astfel de mod de a fi împreună e considerat consecința naturală a Iubirii cu „i” mare, iar iubirea cu „i” mare e considerată o parte esențială a procesului de autorealizare, întru fericirea și îndeplinirea unei vieți de adult. Acestea fiind zise, cuplul este obligatoriu, așa cum și heterosexualitatea este obligatorie [1].

De ce nu ne place cuplul?

Mai întâi de toate, pentru că ne face nefericitx, și apoi pentru că ne depotențează politic. Aceste două lucruri sunt strâns legate, dar menționăm în primul rând nefericirea pentru că vrem să subliniem că nu e vorba de o critică ideologică, abstractă, ci dimpotrivă, de ceva profund personal, care pornește din noi, din corpul nostru, din disconfortul față de acest model de viață.

Cuplul ne împinge să dezvoltăm o dependență emoțională și să ne izolăm în interiorul lui, creând un context propice pentru mici-mari episoade de violență. Ne face să ne simțim inadecvatx și incompletx și asta, printre altele, ne pune într-o poziție fragilă, ne face ușor de șantajat, ne împiedică să ne construim o subiectivitate care să se poată împotrivi, măcar puțin, normativității. Cuplul, ca paradigmă a privatizării vieții și a individualismului (individualism în doi, care e cumva același lucru), împiedică dezvoltarea unor forme de solidaritate și de colectivitate împotriva neoliberalismului. În fine, fiind vehicul de privilegii (viața celor din cuplu valorează mai mult…), cuplul produce nedreptăți. În plus, dacă pe lângă a nu avea un partener/ă, nu avem nici job, lipsa de recunoaștere socială devine absolută.

Încă de mici, suntem învățatx că pentru a fi fericitx trebui mai întâi să ne găsim un iubit/ă. Ni se spune constant că a fi în cuplu ne va aduce stabilitate, maturitate, bunăstare și prosperitate, adică ingrediente magice ale capitalismului. De fapt, heterosexuali sau homosexuali, suntem împinse de modelul vieții de cuplu, să muncim și să consumăm cu cât mai multă dedicare și pasiune (mulțumim IKEA!). În precaritatea din ce în ce mai răspândită și în competitivitatea tot mai mare, care exacerbează diferențele de gen, clasă, etnie, înfățișare sau vârstă, ne facem iluzii că singurul nostru adăpost ar fi cuplul. E clar: dacă suntem obosiți și deprimați, e numai pentru că încă n-am întâlnit Persoană Potrivită, iar atunci când o vom întâlni, totul va fi, în sfârșit, bine. Astfel, mitul iubirii romantice, pe lângă faptul că sărăcește viața sexuală și afectivă, creează indivizi mai docili în fața exploatării și  nedreptății.

Sensul politic – am crezut că e iubire… dar era doar capitalul

Prin urmare, să deconstruim normativitatea cuplului și dictatura iubirii romantice, să vorbim despre altfel de intimități, să arătăm că există viață dincolo de cuplu, să spunem că a nu avea un partener nu înseamnă neapărat să trăim o viață singuratică și individualistă sau să că rămânem copii toată viața; să spunem că viețile noastre sunt pline de afecțiune și plăcere, de solidaritate, dar și de responsabilitate, deși necodificate în „datoriile” convenționale ale familiei nucleare sau ale cuplului monogam totalizant – să facem toate astea este un act politic.

Și nu vorbim despre asta pentru a idealiza „celeilalte intimități” și a face din ele un model nou, ci pentru a discuta, a înțelege ce funcționează și ce nu, și cum ar putea să funcționeze mai bine. Și acum ar trebui să fie destul de clar că:

☆ nu este vorba de monogamie sau non-monogamie, ci de ceva mult mai amplu, care pune la îndoială tocmai deosebirea dintre „partener” și „restul lumii”, și ierarhia dintre ei;

☆ nu este vorba de libertate sau de lipsă de seriozitate vs. datorii și responsabilități, ci de a inventa forme diferite de responsabilitate;

☆ nu este vorba de un stil de viață sau de a afirma legitimitatea acestuia în numele libertății individuale – un discurs neoliberal de genul: „dacă te simți bine într-un cuplu normativ, să rămâi acolo liniștit, eu te respect, dar pretind din partea ta același respect pentru viața mea promiscuă sau, oricum, diferită”. Ideea noastră este că vedem valoare politică, de schimbare socială, în această viață diferită.

Acestea fiind spuse, nu afirmăm că cei care sunt într-un cuplu monogam heterosexual și normal sunt burghezi, slugi ale capitalului și patriarhatului, și noi, toate/toți celelaltx nu. Într-un fel – unii mai mult, alții mai puțin – suntem toatx slugile capitalului și ale patriarhatului, dar ideea este că fiecare, începând cu sine însuși, poate face ceva pentru a nu le mai reproduce. Este un proces, este o luptă, nimeni nu e „liber” de tot, și este un proces colectiv, nu o competiție între cine e mai „liber” ca individ.

De fapt, relațiile de putere există atât în spațiul comunitar, cât și în „celelalte” relații afective. Uneori este vorba de relații de putere axate fix pe cât de „liberă” ești. Este adevărat: în societatea neoliberală există o incitare la consumul de sex – ești mai cool dacă te fuți mai mult – și, bineînțeles, există, deja din anii ’60, conceptul cam problematic de „eliberare sexuală” ca o eliberare din „reprimare”, folosită de bărbații stângiști pentru a eticheta ca „reprimate” femeile care nu se lăsau seduse de ei. Este un mecanism care trebuie încă dezamorsat.

Totuși, e clar că datorită poziției noastre sociale obiective, sau datorită  alegerilor pe care le facem, unii dintre noi au o viață mai simplă decât alții. Munca despre celelalte intimități se naște în interiorul unei rețele de colective și de indivizi care se regăsesc în feminismul și în mișcarea queer, dar care e compusă de persoane care au poziționări foarte diferite de gen, sexualitate, clasă, ș.a.m.d.. O astfel de colectivitate poate funcționa numai dacă fiecare pornește de la sine, recunoaște parțialitatea poziționării sale și recunoaște privilegiile care se trag din ele, chiar și în ciuda intențiilor; și dacă fiecare face ceva pentru a dezamorsa, cât se poate, acele privilegii – a fi cisgender, a fi hetero, a fi mai bogată decât altcineva sau a avea o viață afectivă care se bucură de o aparență mai comună decât altele.

S-ar putea întâmpla să ne îndrăgostim de o persoană de alt gen sau să nu avem mare interes pentru non-monogamie, sau, din anumite motive, să ne simțim mai bine sub același acoperiș: ar fi vorba de o condiție care implică foarte multe automatisme, atât în interiorul relației, cât și în modul în care restul lumii interacționează cu respectiva formă de cuplu – de la Stat la părinți, de la prieteni la brutarul de la parter, modul ăsta de a trăi viața e recunoscut ca a avea o valoare adăugată. Prin urmare: ☆ să conștientizăm asta și ☆ să facem ceva pentru a scăpa, a dezamorsa astfel de mecanisme, a dezamăgi așteptările, pentru a ne sustrage unor astfel de privilegii.

Celelalte intimități și precaritatea: „fă-ți o familie!” (în ciuda welfare-ului…)

Care este legătura dintre precaritate și alte intimități? Ca să fie mai simplu, punem problema pe două planuri: precaritatea văzută ca o cauză și precaritatea văzută ca un efect al relațiilor afective „non-convenționale”.

Precaritatea văzută ca o cauză

Cea mai răspândită idee socio-mediatică este că din cauza precarității, noi, „cei tineri”, nu mai suntem în stare să „ne facem o familie”, că precaritatea din mediul muncii devine precaritate în mediul afectiv. Sau, există și varianta în care societatea de consum și individualismul neoliberal ne fac să ne schimbăm partenerii așa cum ne schimbăm telefoanele mobile.

Din punctul nostru de vedere, dacă relațiile de cuplu de astăzi sunt mai puțin stabile, este și din cauză precarității, dar, mai întâi de toate, pentru că a apărut feminismul și femeile nu mai sunt dispuse să se sacrifice pentru a avea o relație de durată. Pentru că, cele care se sacrifică pentru binele familiei, să nu uităm, erau și sunt cel mai des femeile.

În al doilea rând, precaritatea, cu toate că face mai grea realizarea modelului fordist job-căsătorie-copii, nerealizabil decât pentru o mică minoritate, îl lasă să funcționeze în continuare ca orizont ideal, ca dorință – chiar dacă nu te vei căsători niciodată, vei trăi toată viața cu ideea că trebuie să depui eforturi, să te îmbunătățești, să lucrezi cu spor, să fii competitiv pentru a atinge multdorita stabilitate economică și succesul sentimental. Acest model poate funcționa și prin module: poate n-ai o familie și niciodată nu vei avea, dar trebuie măcar să-ți mobilezi garsoniera cu produse noi pentru a dovedi că nu mai ești student, ci un adult realizat; sau n-ai un job stabil și începi să consideri puțin probabil să ai vreodată așa ceva, dar trebuie măcar să ai un iubit, să locuiți împreună și, cine știe, poate să faci chiar un copil cu el, înainte să fie prea târziu. [2]

Dar mai avem o posibilitate: fiindcă modelul job-căsătorie-copii e aproape imposibil de realizat (sau, oricum, nu o să-l atingem prea devreme) în timpul ăsta putem experimenta noi forme de afecțiune și de solidaritate, pe care alegem să le legitimăm, să devină bază pentru a imagina legături sociale diferite și pentru a alcătui o luptă.

Deși nevoia economică este cea care ne împinge să împărțim un apartament cu alți studenți, tocmai de la o astfel de experiență, poate apărea dorința de a ne colectiviza o parte mai mare din viață și din nevoi. Și, cu toate că este nevoia cea care ne împinge să punem la comun, în rețelele politico-afective, o parte din venituri, din spațiul nostru domestic, din energiile și timpul fiecăreia, dacă toatx am avea rată la bancă sau copii de crescut, cu greu am putea face toate acestea. Pornind de la aceste experiențe, am putea învăța multe lucruri despre cum să construim concret o cultură a venitului care să nu conțină ideea de merit, o cultură bazată pe de la fiecare după capacitățile sale, la fiecare după nevoile sale.

Precaritatea văzută ca un efect

Cei care își trăiesc viață afectivă și sexuală într-un fel non-normativ sunt mult mai expuși la sărăcie și la precaritate. Au acces diferit la welfare, la cel statal, dar mai ales la cel familial – dacă nu ne reproducem și nu reproducem modul lor de viață, ajutorul pe care ni-l oferă mama și tata e mult mai mic. Dacă nu reproducem un gen normativ, șansele de a ne angaja sunt mult mai mici, ș.a.m.d..

Imaginarul romantic produce ideea că o anumită formă relațională și un anumit stil de viață ar fi mai valide și mai demne decât altele, creându-se astfel ierarhie și discriminări prin diverse micro-practici sociale, pe lângă împărțirea ultimelor „firimituri” din welfare-ul public. Un welfare care își imaginează utilizatorul său tipic ca fiind membrul unei familii mononucleare sau al unui cuplu/ viitoare familii și care, oricum, este minimal în comparație cu îngrijirea oferită în societate de femei și față de susținerea economică oferită de bunici și părinți.

♥ Ce ne dorim? ♥

Ce fel de revendicări derivă din analiza noastră? Evident, obiectivul nu este să-i cerem statului recunoașterea și tutela legală pentru aceste relații afective, așa cum mișcarea LGBT, dar mai ales, de fapt, LG mainstream, cere recunoașterea cuplurilor homosexuale. Și nici nu cerem recunoaștere și aprobarea din partea societății.

Ceea ce cerem nu este permisiunea de a ne trăi relațiile cum vrem, ci să dispunem de ce ne trebuie pentru a ne trăi relațiile cum vrem – pentru a ne bucura pe deplin de sex și iubire avem nevoie de timp, energie și spațiu fără să fim vampirizate de job, de căutarea unui job sau de sărăcie; să avem o casă; să nu fim dependentx economic de părinți; să fim sprijinitx de servicii eficiente și de responsabilitatea colectivă în îngrijirea eventualilor noștri copii; să scăpăm de cenzorii care pontifică seriozitatea, legitimitatea sau deplinătatea vieților noastre sexuale și afective. Altfel spus, ce ne-ar trebui cu adevărat ca să iubim și să ne futem în libertate deplină este un venit universal pentru autodeterminarea noastră, a tuturor, independent de muncă.

Și trebuie să creăm și o cultură care face posibilă o astfel de viață, care să n-o reprezinte ca pe un eșec sau o alternativă forțată, și care să producă și cunoștințele experiențiale, relaționale și emoționale necesare pentru a ne trăi relațiile și a crea posibilitatea de a le duce mai departe. Cele două lucruri, casa/venitul universal și cultura, au, pentru noi, aceeași valoare. Pentru că da, bine, vrem un venit independent de muncă, dar pentru ce? Pentru a munci mai puțin sau mai mult? Vrem un welfare mai eficient, pentru a fi mai fericiți și odihniți când mergem la serviciu și, prin urmare, pentru a fi mai productivi? Pentru a trăi în familii mononucleare multe și frumoase, care să producă fetițe și băieței deja pricepuți la competiție și la meritocrație, numai buni de trimiși pe piața muncii la 18 ani? E o îngrijorare legitimă, pentru că în Franța sau Germania, unde ajutoarele sociale și politicile locative sunt asociate cu o cultură care valorizează munca și meritul, cultura neoliberală produce deja astfel de situații.

Lupta transfeminista-queer ne îmbunătățește viața afectivă 

Cu toate astea, nu putem spune că, la nivel personal, suntem definitiv eliberatx de visul cu făt-frumos și de sindromul două-inimi-într-o-colibă. Nu e simplu să scăpăm de ideea că pentru a fi adulți și realizați trebuie să avem un partener_ă, și de convingerea că a ne concentra toate dorințele, eforturile și așteptările pe acea persoană ar fi un simptom sănătos de iubire „adevărată”. Nici să punem în practică moduri alternative de a trăi nu e simplu, pentru că întreaga noastră societate e făcută pentru cupluri (deși știm foarte bine că anumite  cupluri – cele care nu s-au căsătorit sau care nu sunt heterosexuale – au mai puțină legitimitate decât altele).

Lupta împotriva unor astfel de condiționări culturale și materiale nu e o alegere individuală și nici de dezvoltare personală, ci o acțiune colectivă pe care abia am început-o și care are o valoare politică imensă pentru noi. Încetăm promovarea unui model de viață care ne face ușor de șantajat și ne izolează. (Ne) auto-producem, ne eliberăm creativitatea în loc de a o (re)produce în serie. ❀

Note

[1] Este interesant faptul că ideea de cuplu obligatoriu, care reproduce ideea de heterosexualitate obligatorie, propusă de Adrienne Rich (Compulsory Heterosexuality and Lesbian Existence, 1980), este formulată cel puțin de trei persoane diferite, independent și aproape în aceeași perioadă: de Leo Acquistapace, activist din Laboratorio Smascheramenti, în lucrarea sa de licență (iulie 2011, disponibil aici în limba italiană), de Itzar Ziga, activistă spaniolă (noiembrie 2011, Feminista way of live), și de Elinor Wilkinson, sociologă din Anglia (în cadrul unui workshop la Universitatea din Leeds, 30 noiembrie 2011).

[2] Chiara Martucci și Gaia Giuliani povestesc foarte bine această conexiune în lucrarea lor The L(ove) word. Autonarrazioni a confronto (1993-2013) [The L(ove) word. Auto-narațiuni în comparație], cuprinsă în cartea L’amore ai tempi dello tsunami [Dragoste în vremea tsunami], coordonată de G. Giuliani, C. Martucci, M. Galetto, Ombre Corte, 2014.

Cu sprijinul